1944 – 4 aprilie ’44

1944Cred ca era in jurul pranzului cand s-a dat alarma. Ne-am indreptat cu totii spre adapostul construit de tata in coltul gradinii si amenajat special pentru astfel de evenimente. Era acoperit cu grinzi de lemn peste care pusese pamant si avea peretii inclinati si captusiti cu scandura, iar de pe lavitele laterale nu lipseau o cana mare cu apa, zilnic improspatata, lumanari si un felinar de vant.
Doar barbatii au ramas afara sa priveasca cerul in asteptare. Dupa putin timp, aerul a inceput sa vibreze … vrrummm… vrrummm… vrrummm si incet, incet si-au facut aparitia grupuri compacte de avioane ce straluceau pe cerul senin. Eram la fel de curios ca cei mari si cu toata opozitia mamei, m-am lipit de unul din fratii mei, considerandu-ma in siguranta. Pentru protectie, toti tineau deasupra capului tigai si cratiti nedezlipindu-si ochii de pe infioratoarea defilare ce era parca fara de sfarsit. Unele dintre avioane lasau in urma o dara de fum alb, dar isi pastrau locul in formatie. Artileria antiaeriana se dezlantuise cu furie si urmaream norisorii negrii care se spargeau pe cer fara a tulbura in vreun fel impresionantul cortegiu al mortii. Exploziile bombelor si vacarmul tunurilor crease o atmosfera apocaliptica. Atunci am inteles dece tata lipise hartie gumata la toate ferestrele. Mai toate geamurile celor din jur, neprotejate in acest mod au avut de suferit, fie crapandu-se fie spargandu-se pur si simplu.
Nu mai stiu cat a durat bombardamentul, parca o vesnicie pana a sunat incetarea alarmei.
S-a lasat apoi o liniste apasatoare.
Deasupra orasului se vedeau zone fumegande ce dansau grotesc pe un cer senin.
Apoi au inceput sa apara vestile.
-A fost bombardata Calea Grivitei!
– Nordul Bucurestiului e plin de ruine si de victime!
Ai mei erau ingrijorati de soarta lui unchiul Vasile (Trestioreanu) si a familiei ce locuiau exact in zona care avusese cel mai mult de suferit.
Ne-am linistit cand am aflat ca sunt sanatosi si ca au inceput sa-si construiasca si ei un adapost pentru protectie.
A doua zi, sub capela cimitirului Bellu, au inceput sa fie aduse victimele bombardamentului. Noi copiii, curiosi ca toti cei de varsta noastra, ne inghesuiam sa privim prin ferestrele capelei ce dadeau spre subsol si sa urmarim cum se straduiau cativa barbati imbracati cu halate, sa identifice sau sa alcatuiasca din fragmente disparate cate un trup. Nu am rezistat prea mult si am plecat.
Seara a inceput sa se sape in spatele cimitirului, zona de la poalele pantei (Valea Plangerii cum era cunoscuta atunci) o groapa comuna ca un sant lung si adanc in care au fost inhumate toate trupurile nerevendicate. Ici, colo era cate o cruce pe care era scris cate un nume si atat.
Apropo de “protectia” noastra cu cratiti si tigai. Unui vecin, un varf de srapnel cat un borcan de mustar i-a strapuns acoperisul si a patruns pana in casa fara a exploda insa. Daca ar fi cazut in capul unuia dintre noi?…
Cred ca acest bombardament nu ar fi facut atatea victime daca oamenii ar fi fost pregatiti. Imi amintesc ca inainte de acest bombardament, dupa cate o alarma in care nu se intampla mai nimic, aflam, de exemplu ca in cartierul Aparatorii Patriei a cazut o bomba.
Ne-am dus si noi sa vedem si in afara de niste carpe si cartonul smuls de pe o casa si aruncate prin pomi de suflul unei bombe, altceva nu era nimic. De aici, probabil si ignorarea pericolului acestor bombardamente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *