1944 – Vara lui ’44

vacaAm fost gazduiti de o familie (Sfarcea) cu care tata se intelesese mai din timp.
Primele zile au fost de acomodare. Mancam la o masuta rotunda si joasa stand pe niste taburete scunde. Dupa un timp tata ne-a construit o masa normala si cu totii, chiar si gazdele, am beneficiat de noul confort.
Cu exceptia alarmelor date, cu clopotele bisericilor, atunci cand avioanele urmau sa treaca spre Bucuresti sau Ploiesti, comuna fiind asezata cumva pe ruta acestora, viata era linistita in general. Eu ma amestecasem printre copiii de varsta mea cu care bantuiam pana pe malul Argesului cu vitele la pascut. Ne placea in deosebi o padurice de salcami tineri la umbra carora crestea o iarba inalta si bogata, numai buna pentru potolit foamea animalelor sau jucam “poarca” (un fel de hochei pe iarba) dar “pucul” care era de regula o cutie de conserve ce trebuia introdusa, prin lovirea cu un bat, nu intr-o poarta ci intr-o mica groapa.
Se intampla uneori ca avioanele ce se intorceau dupa bombardamente, sa
largheze la nimereala butoaiele golite de combustibil. Atunci cand observam acest lucru, reperam locul unde cazusera si imediat prietenii mei isi anuntau parintii care veneau cu carutele si le “confiscau” pentru uz propriu. Aproape ca nu era gospodarie care sa nu aiba cateva asemenea recipiente de cate 500 de litri fiecare.
In fiecare sambata, ne duceam in “centru”, locul unde oprea “cursa” de la Bucuresti.
Claxonul inconfundabil al autobuzului il auzeam inca de departe si ne grabeam cu mic cu mare sa-i intampinam pe cei dragi. Odata cu ei veneau si vestile; – A fost bombardata zona…., un avion a fost doborat chiar langa…
Tata venea aproape saptamanal, uneori singur, alteori insotit
de unul din frati sau cand nu putea, soferul ne inmana o scrisoare cu motivele absentei sau cu noutati. Asa am aflat ca in timpul alarmelor de noapte, cand toti incercau sa iasa din Bucuresti, unul din fratii mei, era sa fie calcat de o masina dintr-un convoi cu militari nemti care se grabeau sa paraseasca orasul pentru a se pune la adapost. Datorita loviturilor primite peste degete cu patul armelor, a trebuit sa renunte a mai sta agatat de oblonul din spate al uneia din ele in incercarea disperata de a se salva.
Donner wetter…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *