In clasele primare pe care le-am facut la scoala “Enachita Vacarescu” am avut doi invatatori, sotii Popescu, care schimbau clasele intre ei din cand in cand chiar si in cursul anului scolar. Ea painea lui Dumnezeu, el extrem de sever.
Nu mai spun ca de foarte multe ori ne mangaia bagandu-ne mintile-n cap cu nuiaua. Printre noi se afla si un abonat la “mangaierile” invatatorului nostru, baiatul unui simigiu de pe Serban Voda, aproape de depoul de tramvaie. Cred ca nu era zi sa nu o incaseze, fie pentru carentele la invatatura, fie pentru nazbatiile sale.
Aveam deci motive serioase sa-i dam ascultare invatatorului, altfel….
Eram in clasa doua..
Intr-o zi, ma trezesc cu un coleg, cam slabut si mai mereu bolnav ca vine la mine in banca sa-mi ceara socoteala pentru niste imbranceli din timpul recreatiei.
Eram mai puternic decat el dar avea tupeul asigurat de faptul ca era odrasla directorului cinematografului “Nero” iar in spatele sau se afla prietenul si vecinul sau Dumi’ de la care a si pornit aceasta poveste. Vazand ca devine tot mai amenintator dau sa ma ridic moment in care, Dumi’ il trage inapoi de maneca sortului si caraghiosul se impiedica de stinghia de jos a bancii mele, cade pe spate si-si sparge capul de banca din randul de alaturi. Vaicareli, sange si acuze. Asa ne-a surprins invatatorul.
Cum majoritatea decide in cel mai democratic mod cu putinta, ei fiind doi iar eu singur, decizia nu a fost greu de luat, invatatorul hotarand scurt: -Antonescule, nu mai vii la scoala decat cu parintii!
Imi strang lucrurile si plec, bombanind in sinea mea despre marea nedreptate care mi s-a facut. A fost de altfel unul dintre primele mele contacte cu ceea ce voi afla mai tarziu ca este democratia si cine beneficiaza de pe urma ei.
Cum era sa le spun alor mei ca sunt nevinovat? Increderea in scoala era totala iar hotararile invatatorilor erau lege. Mi-ar fi tras mama o chelfaneala de nu ma vedeam.
Eu care nu duceam lipsa de idei inca de pe atunci, ce-mi zic;
Ia sa nu ma mai duc eu la scoala si gata! Ce rost are sa-mi deranjez parintii….
In fiecare dimineata, mama imi pregatea pachetelul cu mancare, imi dadea bani de tramvai si plecam. Ma suiam in tramvaiul 12 si coboram la Regie unde era si capatul liniei si dupa ce ma plimbam prin zona circa o ora, ma intorceam acasa.
Dar pentru ca era totusi devreme, faceam o “halta” la prietenii si vecinii mei, Gelu si sora sa Olga, care nu aveau inca varsta scolara si cu care imparteam pachetul cu hrana rece, dupa care faceam cateva partide de “POPICE”.
Era un joc asemanator cu “Bowlling-ul” de azi, doar ca bila folosita era confectionata din ceara de la lumanari iar popicele erau tuburi de cartuse de razboi pe care le adunam din cimitirul german “Pro Patria” (de langa stadionul ACSA de pe soseaua Oltenitei) dupa inmormantarile cu onoruri militare ale ofiterilor nemti ucisi in razboi. Apoi la ora potrivita ma intorceam acasa.
Azi asa, maine asa… au trecut doua saptamani.!!!
Mama saraca, se tot mira ca nu am teme de facut dar era prea prinsa cu cele gospodaresti pentru a cerceta mai de-aproape cum stau lucrurile. Pana-ntr-o zi.
Era inainte de vacanta de Pasti si cum tata avea grija sa ma innoiasca de fiecare data cu ocazia sarbatorilor ii cere mamei sa ma duca pe Lanariei, chiar vis-a-vis de cofetaria “Jannine” unde era atelierul unui cizmar cunoscut, pentru a-mi lua masurile necesare pentru o pereche de sandale.
Mama stabileste pentru a doua zi sa ne vedem in colt la cofetarie la ora 11.
Eu imi fac rondul obisnuit iar la intoarcere cobor chiar in statia din dreptul cofetariei si ma pun pe asteptat.
Eu eram foarte punctual inca de pe atunci si acest lucru este valabil si in prezent chiar daca cei mai multi nu mai acorda prea multa importanta punctualitatii.
Mama trece cu tramvaiul, ma vede asteptand in fata cofetariei, coboara la urmatoarea statie, se intoarce si dupa ce se convinge ca ceasul din cofetarie arata aproape zece si jumatate, ma abordeaza: – Cum de ai sosit la ora asta? Te-ai invoit cumva?
Am incercat eu sa baigui ceva motive dar n-a mers.
-Ia hai sa mergem la scoala sa vedem.
Ajungem la scoala. Noroc ca scoala ramasese in acelasi loc dar clasa mea era acum in alta aripa si la etaj in loc de parter cum fusese cu doua saptamani in urma iar in locul invatatorului care ma surghiunise era acum sotia sa.
Surpriza pentru toata lumea. Invatatoarea crezuse ca sunt bolnav si tocmai voia sa trimita un coleg de-al meu sa vada ce-i cu mine iar mama era surprinsa total de cele intamplate. Rasfoind catalogul, invatatoarea urmarea cu degetul rubricile zilelor absentate; una,..doua, ..trei, ..patru, ……….cincisprezece!
Uite domnule cat de repede a trecut timpul!!!
Ma asteptam s-o incasez zdravan acasa, dar ca niciodata, mama nu mi-a spus niciun cuvant iar de Pasti am primit sandalele promise. Acest lucru m-a determinat sa recuperez tot ce irosisem.
La sfarsitul anului am luat premiul III.
P.S. M-am lamurit intre timp si cum este cu democratia.
E la fel!
