ABC-ul miscarii – partea 10

Codificarea desenelor si din nou despre jurnalul de filmare (exposure sheet).

De foarte multe ori in cadru se misca personaje diferite, dupa scheme diferite, mai repede sau mai incet fata de celelalte iar unele chiar stau nemiscate.
Pentru a le identifica cu usurinta, fiecare personaj dintr-o scena trebuie sa aiba propriul lui cod de numerotare pentru a nu se confunda cu un alt personaj. Personaje mai multe in cadru presupune si mai multe straturi pe care se vor misca desenele in fata camerei de filmare. In jurnalul de filmare se va avea grija ca personajele din planurile doi si trei sa ocupe straturi inferioare celui pe care se misca un personaj mai “aproape” de spectator.
Intr-o lista de expunere, prima coloana (cea mai din stanga) este utilizata
pentru personajele din planul cel mai indepartat.
Pe masura ce alti eroi se misca in planuri tot mai apropiate, acestia vor ocupa straturi tot mai superioare.
Prin acest mod de stratificare a desenelor se creaza un cadru in profunzime sugerand o miscare in trei dimensiuni.
Foto H1AIn Foto H1 se observa ca nea Cutare se misca pe desene numerotate A1, A2, A3, A4, etc., catelul se misca pe desene numerotate cu B -uri iar avionul pe C -uri.
Atunci cand in cadru se misca mai multe personaje, este recomandat din ratiuni de ordin economic, (se face o serioasa economie de timp) ca personajelor sa li se gaseasca posibilitatea de a fi inlocuite in timpul filmarii cu altele in acelasi timp.
Asta inseamna ca, spre exemplu, daca avem desenele A23 cu B19, C6 si D6 intr-o miscare la doua fotograme, dupa filmarea lor sa poata fi inlocuite de ex. cu A24, B20, C7 si D7, impreuna.
Au fost cazuri cand, desi miscarea era stabilita la doua fotograme, netinandu-se cont de acest lucru, animatorul din graba sau necunoastere a procedurilor de la filmare, facea un jurnal in care desenele erau filmate decalat cu o fotograma.
In aceasta situatie, cand filmai a doua fotograma pentru un desen aflat intr-un strat inferior, trebuia sa scoti desenul superior, il inlocuiai pe cel de dedesubt, il puneai din nou in semn pe cel superior pentru a-i “da” si a doua fotograma.
Se muncea dublu pentru un efect identic din cauza unei neglijente.
Foto H2AIn Foto H2 sunt aratate in paralel doua jurnale. Cel din stanga este realizat ingrijit iar cel din dreapta va crea sigur probleme la filmare.
Se observa in coloana desenelor marcate cu B, un decalaj de o fotograma fata de jurnalul din stanga.
O fotograma, din punct de vedere al miscarii, nu se va simti absolut deloc neexistand practic o diferenta importanta, dar la filmare se va munci dublu. In mod sigur in zona respectiva se va filma la o fotograma. Daca va uitati cu atentie in coloana desenelor numerotate cu C-uri, veti observa doar din modul cum sunt rulate desenele ca este vorba de un ciclic RZ, (de pendulare), cu fixurile corespunzatoare la fiecare schimbare de sens. Este un ciclic din 6 desene (C1 la C6), cu o miscare leganata C1, C2, C3, C4, C5, C6,-C5, C4, C3, C2, C1,- C2….etc.
La capete, inainte de schimbarea sensului de miscare sunt date fixuri de 4 fotograme.
O alta atentionare pe care o contine jurnalul, sunt X -urile, care daca sunt
la inceputul scenei, inseamna ca personajul respectiv nu este inca in cadru.
El isi face aparitia odata cu primul desen pe coloana respectiva. Observati in jurnalul din stanga, cel corect, ca C1 isi face aparitia cu o mica intarziere de doua fotograme.
X-urile de la sfarsitul unei miscari arata ca pe coloana respectiva, personajul nu mai este in cadru sau a fost copiat cu un alt desen pe un strat comun si cu o alta numerotare.
Cu multi ani in urma, in loc de X era trecut CA (calc alb) adica un calc (mai tarziu acetofan) fara a contine nici un personaj.
De ce era obligatoriu sa atentionezi acest lucru?
La inceputul filmarii, operatorul controla numarul de straturi ce urmau a fi filmate. Limita maxima era de patru. Mai mult de patru devenea riscant datorita faptului ca fiind mai multe desene (straturi) unul peste celalalt
se intamplau cateva lucruri neplacute pentru calitatea imaginii.
Unul dintre ele era acela, ca fiind multe straturi, era tot mai dificil de eliminat aerul dintre ele si prin ondularea acetofanelor puteau apare reflexe parazite de la iluminare care puteau compromite calitatea imaginii.
Un alt motiv era, ca daca se incepea filmarea pe doar doua straturi si apoi se ajungea la 5-7 suprapuneri, aparea pericolul denaturarii culorilor desi acetofanele erau foarte subtiri (0.3 – 0,4 mm) si foarte transparente.
Cresterea numarului de straturi, dupa ce s-a inceput filmarea, influenta culorile in profunzimea straturilor intunecandu-le pe masura ce “coborau” catre fundal, rosul vermillion devenind un fel de rosu englez ca sa dau doar un exemplu.
Pentru acest lucru, daca o scena incepea pe patru straturi si dupa un numar de fotograme se continua doar pe un strat, automat se completau straturile cu inca trei acetofane curate tocmai pentru a mentine culorile nealterate (decorul si desenele de deasupra lui).
Despre jurnalul de filmare se poate scrie foarte mult dar trebuie retinut ca de modul in care este “condusa” miscarea cu ajutorul lui poti face praf niste desene impecabile printr-un jurnal de doi bani.
El este acel instrument cu care se face diferenta dintre miscarea propriuzisa si animatia ca arta, motiv pentru care trebuie sa i se acorde respectul cuvenit.

Desi informatiile de mai sus privesc mai mult partea de disciplina si organizare, am considerat insa necesar, sa va spun aceste lucruri tocmai pentru a intelege ca lucrul in echipa, presupune o oarecare “standardizare” in cadrul fluxului tehnologic, iar normele hotarite la intrarea in productie sunt obligatorii pentru toti cei implicati, fie ei animatori, intermediaristi sau coloristi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *