In vizita la Vakhtang

Intr-una din zile, suntem invitati la familia Bakhtadze acasa. Nina Nicolaevna, rusoaica de origine,dar probabil ceva mai aparte, daca s-a dus tocmai in Caucaz cu Vakhtang, era scriitoare de literatura pentru copii si scenarista la studioul de animatie.
In mijlocul mesei” trona”, intr-o tava impunatoare, un purcel rumenit si cu nelipsitul mar in gura. Dar nu despre calitatile de gospodina ale Ninei vreau sa povestesc ci depre fata de masa asternuta special pentru cei ce-au calcat pragul casei amfitrionilor nostri. Ce avea atat de special aceasta fata de masa? Avea cam doi metri pe unu-jumatate si ….atentie ! era APROAPE PLINA de autografe, desene, iscalituri si chiar versuri ce apartineau celor ce fusesera oaspeti ai familiei.
Absolut toate acestea erau brodate de Nina in functie de culorile utilizate de invitati, iar dupa aceea prin spalare, ramaneau asternute, intr-o broderie suigeneris, pentru posteritate. Printre ele am recunoscut “omuletul” lui Gopo si multe alte personaje si autografe ale unor personalitati din lumea filmului si nu numai. Am fost rugati sa continuam traditia si sa ne punem “semnatura” pe fata de masa. Am gasit cu greutate un loc si le-am facut pe plac gazdelor.

Precizare

Observati ca in micile mele amintiri, nu intru in detalii de descriere a locurilor si minunatiilor vazute. Ele trebuiesc mangaiate cu privirea si cu sufletul, iar descrierea lor o fac condeieri, specializati pe domenii, incomparabil mai bine ca mine. Eu m-am rezumat, doar la intamplari traite personal si am incercat sa prezint intr-o oarecare masura contextul in care s-a derulat evenimentul respectiv. Am incercat sa le relatez pe cele mai neobisnuite, dar pe care le-am trait direct sau ca martor. Si asa imi este foarte dificil sa le selectez pe cele care cred ca merita sa le relatez, intamplarile fiind multe si deseori ori le omit fara intentie.

Sa va dau un exemplu de intamplare pe care am omis s-o relatez la timpul sau si anume din perioada cand invatasem sa schiez destul de bine.
Pe Cocioc se construisera doua trambuline pentru sarituri cu schiurile. Cea mare, facuta dintr-un
schelet din lemn si foarte inalta. Nu a fost folosita niciodata pentru simplul motiv ca zapada refuza cu obedienta sa se astearna pe panta de coborare a acesteia. Cea mica de alaturi, care a fost realizata doar prin escavare spre panta si ridicarea unui damb in partea de sus, intrunea conditiile pentru a sari. Trebuia sa incerc si eu.
Zis si facut. Intr-una din zile ma infiintez cu schiurile pe dambul trambulinei si-mi dau drumul.
Ajung la prag, sunt propulsat spre panta iar la contactul cu zapada, schiurile zboara de sub mine si cad pe spate, oprindu-ma in niste musuroaie de zapada dupa o alunecare de circa 5o de metri.
Repet “tehnica” dobandita de inca vreo sapte ori dupa care trag o concluzie GENIALA – Am viteza prea mare !
Ma conformez si imi dau drumul pe trambulina de la vreo 4 metri de prag. Ajung la marginea pragului, dar neavand suficienta viteza pentru a fi propulsat spre panta, schiurile se inclina periculos in fata, varfurile se infig in zapada, se arcuiesc si de aceasta data sunt propulsat peste cap pe panta. De atunci n-am mai sarit la trambulina. Apropos !In timp ce se faceau escavatiile pentru trambulina mica, a fost descoperit un tunel, la fel cu multimea de tunele care strabat Bucurestiul in toate directiile, si despre care se spunea ca ducea pana la manastirea Vacaresti. Eu am vazut doar partea decopertata de escavare si mi s-a parut impresionant.Tacut si intunecos !
Merita sau nu, sa relatez aceasta intamplare ?

Cum ati reactiona ?

Era intr-o sambata din vara anului 1972 si tocmai pregateam masina pentru a ma duce la socri cand langa mine se opreste un tanar, ras in cap, imbracat cu doua camasi, una cu maneca lunga pe dedesubt si alta cu maneca scurta pe deasupra, cu un pachet sub brat care mi se adreseaza: – Buna ziua domnule Antonescu! Ii raspund la salut continuand sa asez lucrurile in portbagaj.Figura lui mi se parea cunoscuta dar nu reuseam sa o asociez cu cineva anume.
– Unde mergeti?
– Spre Pitesti!
– Si eu merg intr-acolo,nu ma luati si pe mine?
Neavand nicio obiectie, ma invoiesc cu speranta ca voi avea cu cine sa mai schimb doua vorbe pe drum.
Pornesc masina si realizez ca cel de langa mine, locuise candva in bloc cu mine, ca era un tanar respectuos, un atlet de seama, membru al lotului national si mereu imbracat dupa ultimul jurnal.
– Nu te-am mai vazut de mult, pe unde-ai umblat?-incerc sa aflu motivul schimbarii sale.
– Am fost la Dumnezeu!
Inghit in sec, dandu-mi seama ca am intrat intr-o incurcatura din care trebuia sa ies cumva.
– Si ce-ai facut acolo? Conduceam cu viteza mica in timp ce cautam o solutie salvatoare, convins fiind ca intr-o asemenea situatie trebuie sa joc dupa logica lui.
– Am descoperit cum se fabrica aurul, si bagand mana in buzunarul de la camasa, scoate un creion vopsit in doua culori, galben si cu un capat rosu… vedeti? aur galben si aur rosu!
– Cum ai reusit?
Scoate cartea invelita in ziar si mi-o arata..- Aici e scris totul!
– Se fabrica greu?
– Foarte greu…Tace. Isi fixeaza apoi ochii cu furie intinzand mainile inainte spre parbriz cu un gest ce sugera sugrumarea cu sadism a cuiva. Apoi parca dandu-si seama de ce facuse, tresare si-si retrage mainile rapid apoi se uita spre mine. Eu priveam inainte ca si cum nu observasem nimic, dar beculetele incepusera sa clipeasca alertandu-ma si mai serios. In timp ce traversam Bd.Nicolae Grigorescu, mergand pe Liviu Rebreanu catre catre lacul IOR si dupa traversarea podului, incetinesc, trag pe dreapta si-i spun: – Domnu’ Iliescu, eu o fac la dreapta in satele astea, dumneavoastra coborati aici si luati o ocazie care merge inainte spre Pitesti. Ma gandeam cu groaza ce se va intampla daca intru cu el in circulatia din centru.
– Pai, opriti mai incolo!
– Degeaba opresc mai incolo pentruca nicio alta masina spre Pitesti nu va opri din cauza tramvaiului. Dar aici,pana vine masina, stati pe malul lacului si priviti la pescarii care se intrec in maestria unditului.
Coboara. Eu asigur rapid usa si ridic geamul, de pe partea lui, mai sus. Se apleaca si prin deschizatura:
– Domnule Antonescu, va multumesc mult, sunteti singurul care m-ati inteles!
Ne facem cu mana si plec. Mi-au trebuit cateva ore bune ca sa-mi revin complet dupa aceasta intamplare.
De atunci nu l-am mai intalnit, dar fostii lui socri mi-au cofirmat printr-un – Iar a scapat !, ca situatia tanarului era cunoscuta si din nefericire fara leac. Pacat !

In lotul de schi al liceului

skiori1In iarna 1953-1954 profesorul de sport Dl. Anton Ionescu organizeaza o selectie la schi in vederea participarii la un concurs interliceal la Predeal. Selectia a avut loc pe Cocioc, azi Parcul Tineretului si m-am clasat al patrulea la proba de fond. Aveam printre noi un coleg din alta clasa imbracat si echipat dupa ultimul jurnal si pe care profesorul de sport nu l-a mai testat ci l-a introdus direct in lotul celor cinci ce urmau sa formeze echipa liceului. In timp ce noi ne dadeam sufletul pentru un timp cat mai bun, colegul nostru a facut o adevarata demonstratie de cum se ceruiesc schiurile, care este ceara cea mai buna pentru un anume fel de zapada si cate si mai cate de ramaseseram muti de cate cunostinte avea. Profesorul incheindu-si misiunea incepe niste coborari de mai mare dragul. Noi dupa el, etalandu-ne fiecare indemanarea la coborari si slalom, nu numai la fond.
Urcam, coboram, faceam slalom printre portile marcate cu trestii smulse din balta de la poalele pantei. Colegul nostru a terminat de ceruit schiurile si in timp ce noi ne aflam la baza partiei, el sprijinandu-se in betele de bambus, priveaspre noi, frecand alternativ schiurile de zapada. In sfarsit isi da drumul. Noi muti de admiratie il priveam cum coboara intr-un plug urias pe care nu-l mai poate controla, trece printre noi ca vantul – noi gandeam: -sa vezi acum o cristiana cu oprire intr-un scurt derapaj, dar el nimic! Trece de noi abia mentinandu-si echilibrul si dispare in stufaris. Dupa o pauza de circa doua minute, vedem, undeva in mijlocul baltii, trestii agitandu-se si in sfarsit apare si el culcandu-le pentru a ajunge la noi. Isi scoate manusile pline de apa si le infige in bete apoi isi intoarce buzunarele hanoracului si ale pantalonilor pe dos si dupa ce le stoarce de apa isi scoate schiurile nemaipomenite din picioare si flescait si la propriu si la figurat ne paraseste fara un cuvant.
In lotul pentru concursul de la Predeal el n-a mai fost selectionat. La cabana Cioplea, unde am fost cazati, eram circa douazeci de elevi din mai multe licee intr-o camera mare iar singura sursa de incalzire era un godin de care aveam grija pe rand de altfel ca si in celelalte dormitoare. Seara cand ne intorceam de la antrenamente, de jurimprejurul godinului erau bocancii si ciorapii pusi la uscat iar accesul catre codin, datorita umezeli si noroiului adunat, se facea pasind pe schiurile puse ca niste punti, cu talpicile in sus, si pe care paseam cu mare grija. Intr-una din seri tocmai ma apropiasem de bocanci pentru a-i orienta cu partile inca umede catre godinul incins, cand un intarziat intra in dormitor deschizand larg usa, usa loveste schiurile pe care ma aflam, ma dezechilibrez si ca sa nu ma murdaresc, pun mana pe godin! Sar ca ars(!!!), arunc bocancii cat colo si topaind de usturime o iau oblu spre prici ignorand mizeria de pe jos. Si ca sa fie aventura completa, a doua zi, dupa o noapte geroasa, naiba ne pune sa facem o coborare pe un drum forestier ce ducea spre tunelul de cale ferata. Zapada topita din ziua calduroasa precedenta se transformase intr-o oglinda dura si neregulata odata cu venirea noptii iar schiurile, macar ca ale mele aveau canturi de otel, nu mai puteau fi strunite in niciun fel. Insirati, unul dupa altul, coboram prea rapid pentru experienta noastra si a fost suficient ca primul, eu eram al treilea, sa iasa in decor infigandu-se cu schiurile intr-un morman de zapada de sub un brad, ca toti din urma sa ne impiedicam unul de celalalt intr-o gramada perfecta in asa hal incat nu ne mai recunosteam picioarele si schiurile. Colac peste pupaza, in contactul neprevazut cu bradul, ne pomenim si cu o gramada de zapada din pom, peste noi. A trebuit sa ne desfacem schiurile unii altora pentru a ne putea degaja din inclestarea colegiala in care ajunseseram. La un inventar sumar, eu stateam cel mai bine, avand doar o vanataie sub ochiul stang si rondeaua de la un bat rupta. Ceilalti se alesesera cu impunsaturi de la schiuri, majoritatea in zona folosita cel mai des cand stam pe scaun, pantaloni, hanorace si canadiene sfasiate si chiar un schiu pe care l-am scapat si a trebuit sa coboram dupa el si sa-l recuperam(l-am cautat mai bine de trei ore).
In final, dupa un concurs de fond de cinci kilometri echipa liceului nostru s-a clasat pe un onorabil loc sapte.
Profesorul ne-a felicitat calduros si ne-a si expediat la Bucuresti cu primul tren.
Chit ca schiurile mele nu erau pentru fond, dar ce conta, important este sa concurezi, nu?
A si sa nu uit, dupa povestea cu godinul, aproape sase luni am purtat cu mandrie motivele florale ce mi se imprimasera in podul palmei.

Director de banca

In parcul Carol, foarte aproape de aleea ce ducea la geamie era o banca. carol1 Nu era o banca oarecare, desi semana cu celelalte din parc, avea totusi ceva special. In drumul nostru catre liceul Gh.Sincai unde invatam, majoritatea fiind din zona, treceam prin parc, ieseam in Lanariei si la circa o suta de metri era intrarea elevilor. Numai ca cel care ajungea
primul la “banca” devenea pentru acea zi Directorul bancii. Care erau atributiile directorului si ce ne motiva sa fim intr-o permanenta competitie? Intai, directorul aproba absentii pe ziua respectiva sau numai de la anumite ore si numai celor ce treceau pe la banca pentru a comunica acest lucru (fie personal, fie printr-un alt coleg). Apoi facea o lista cu cei inscrisi, lista pe care toata clasa o sustinea in momentul in care era strigat catalogul, cei de pe lista avand toti motivare pentru absenta. Fereasca Dumnezeu ca unul sa ignore aceasta hotarare a clasei si sa lipseasca sau sa chiuleasca la vreo ora, ca imediat clasa intreaga sarea cu gura: -ba ca a fost vazut pe bulevard, ba ca pana atunci fusese pe sala si cate si mai cate de era nevoit sa vina cu scutire medicala sau cu unul din parinti pentru a i se motiva absenta. Odata am fost si eu Director de Banca si asta doar dupa ce m-am dus cu noaptea-n cap pentru a fi sigur ca sunt primul.
Am fost sfatuit sa nu trec acest lucru in C.V. asa ca luati-l ca pe un fapt divers.

Cu Mocuta la sitari

Aveam un coleg, Petre Mocuta, pistolar de precizie si de viteza care atunci cand avea ocazia se ducea si la vanatoare.
sitarIntr-o dupa amiaza frumoasa de toamna, ma pomenesc ca vine la mine in vestiar si-mi propune: -Vichi, au facut sitarii pasaj in parc nu vrei sa mergi cu mine sa impuscam cativa?
Eu oridecateori mi se fac propuneri traznite sunt gata sa spun prezent, mai ales ca nea Mocuta era cu circa douazeci de ani mai mare ca mine si mi se parea o impolitete sa-l refuz. Imi iau Mauserul, o arma de serie foarte precisa si cu un mare avantaj fata de celelalte arme de serie prin faptul ca avea un incarcator cu cinci cartuse, si il urmez.
In spatele poligonului un taluz plin de salcami si frunze moarte urca de la aleea spre velodrom catre zidul de incinta spre Barbu Vacarescu. Nea Mocuta mergea pe alee cu pistolul de viteza in mana si cu ochii spre panta iar eu mergeam prin frunzele cazute, sus pe damb , cu ochii spre vale. Deodata un sitar isi ia zborul de undeva de langa alee si nea
Mocuta incepe sa traga foc dupa foc spre sitarul speriat care o luase spre deal. Fluierau cartusele pe langa mine de mama focului ricosand printre salcami dar eu eram cu ochii pe sitarul care venea direct spre mine. Fac o miscare scurta cu arma si apas pe tragaci. Impusc sitarul chiar la gura tevii, acesta se izbeste de zid si cade. Il recuperez din iarba
si-i duc trofeul lui nea Mocuta. Abia dupa ce a luat sitarul in mana realizam ce prostie am facut amandoi.
-Bai Vichi mare berbec mai sunt! Puteam sa te impusc!
-!!!
De atunci n-am mai mers la sitari cu Nea Mocuta.

Prin Moscova

In pozitia preferataIn 1959 participand la Dinamoviada de la Moscova am trecut prin cea mai incredibila situatie pe care incerc sa o povestesc cat mai exact.
Intr-una din zile organizatorii ne stabilesc ca program de destindere sa mergem la Chinopanorama (cinematograf panoramic) o noutate in materie si de care erau foarte mandri. Zis si facut, dar cum din delegatia noastra erau si unii care veneau pentru prima oara in Moscova, printre ei ma numaram si eu, am rugat partea sovietica sa fie de acord cu un mic ocol prin Piata Rosie.
Si iata-ne, pe o ploaie torentiala, pornind cu autobuzul Zis al delegatiei romane in ceea ce avea sa devina o adevarata aventura. Piata Rosie. Prin ploaia nebuna nu distingem mare lucru, doar ca piata e mai mica si mai putin impunatoare de cum o stiam din fotografii sau documentare. Parasim Piata Rosie cu sentimentul ca am fost pacaliti si pornim mai departe. Bulevardul pe care trebuia sa ne deplasam catre cinematograf (Prospect Gorki) este asezat in panta precum Bdul Kogalniceanu din Bucuresti.
Autobuzul isi face loc cu greu prin puhoaiele nestavilite ce vin din urma noastra intrecandu-ne intr-un talmes-balmes de apa murdara, craci, garduri, panouri indicatoare care ne instiintau ca statia nu stiu carui troleibuz s-a mutat in Kaliaevscaia ulita si tot felul de obiecte mai mari sau mai mici.
Trecem pe langa un autobuz cu calatori intepenit intr-o statie. Le facem cu mana mandri nevoie mare ca noi mergem mai departe. Eroare. Mai mergem circa 20 de metri si… FASSSS… cabina soferului se umple de aburi si dupa ce tuseste de doua ori, motorul amuteste. Ne-am inchipuit ca soferul va remedia defectiunea si ne vom continua drumul. Aiurea!Soferul vazand ca in cabina a intrat apa, s-a cocotat pe motorul aflat in dreapta sa si asezat turceste privea cu ingrijorare la delegatul rus care ne insotea.
Atunci am remarcat ca apa incepuse sa se infiltreze in autobuz, intai sub bancheta din fata, apoi catre noi.
Prima masura pe care am luat-o, a fost aceea de a ne urca pe canapele pentru a evita contactul cu apa.
Priveam prizele de aer din plafonul autobuzului si ne-am asigurat ca sigurantele de deschidere nu sunt blocate pentru a le folosi in caz de nevoie ca iesiri daca apa ar fi continuat sa urce.
Dincolo de aspectul dramatic al intamplarii, am avut parte si de cateva situatii inedite si chiar amuzante.
Din aval s-a apropiat de noi o duba Molotov a militiei care avea o statie de emisie cu doua difuzoare mari plasate chiar pe cabina si prin care se solicita ajutorarea celor ce locuiau la subsoluri, copiilor, batranilor si
bolnavilor. Duba ajunge in dreptul nostru si FASSS…raman si ei in pana.
Continua sa ploua si apa sa creasca. La un moment dat, privind soferul, un plutonier si insotitorul sau, un tanar locotenent, am ramas surprins cat de calmi puteau fi desi amandoi erau in apa pana la subsori iar din volan
se mai vedea circa un sfert. In sfarsit ploaia conteneste, dar din varful pantei continua sa se pravale puhoaiele murdare si nebune, apoi, incet-incet acalmia pune stapanire peste intreaga zona.
Ne asteptam ca odata cu incetarea ploii, apa sa scada peste tot, inclusiv in autobuzul nostru dar n-a fost asa.
Canalele care pana la incetarea ploii refulasera in strada ca niste adevarate geizere acum se infundasera cu diferite corpuri aduse de puhoaie. In sfarsit isi fac aparitia pompierii cu masini amfibii si reusesc sa le desfunde.
Remarcam ca apa se retrage incet dar evident si din autobuz.
Un coleg, ne atrage atentia spre spatele autobuzului aratandu-ne un cetatean, care inarmat cu un aparat de fotografiat si cocotat pe o usa, iesise dintr-un gang pentru a imortaliza cateva momente iar acum avea dificultati in a se intoarce, apa tragandu-l catre mijlocul bulevardului. Doi pustani, inotand, ii vin in ajutor si il imping in gangul din care iesise.
Observ o ciudatenie care se indreapta catre noi venind din aval. Un tanar, slab, cu cioc si ochelari de vedere rotunzi, cu niste rame subtiri avand parul in dezordine, muiat si lipit de frunte, urechi si chiar de lentilele groase se apropie miscandu-si umerii inainte si inapoi, alternativ si inegal intr-n efort vizibil.Trece printre autobuzul nostru si duba militiei
urcand incet panta din spatele nostru. Daca pana acum il vazusem doar de la jumatatea bratelor in sus, acum incepem sa-l descoperim, bustul, talia si la sfarsit…..tipul mergea pe bicicleta!!!!
Cand am putut coborit din masina, am dat dracului toata panorama, ne-am indreptat catre metrou mancand cate o marojnaia, inghetata la moda atunci, comentand intamplarile la care am fost martori.
Seara, la hotel, conducerea delegatiei ne-a convocat intr-o sedinta in care ni s-a spus ca am avut un vis colectiv si ca la intoarcerea in tara este interzis sa vorbim despre cele intamplate.
Dar despre alte intamplari cu alt prilej.