CARTURESTI – carte, ceai, muzica, dichis si ORBUL GAINILOR

Niste prieteni m-au rugat sa caut filmul meu “Robinson Crusoe “, pe site-ul Libraria Carturesti.
Nu mi-au spus de ce ci doar sa-l caut.
Am cautat si am ramas surprins.
Am aflat cu acest prilej ca filmul al carui DVD este prezentat si pe a carui coperta este scris mare – UN FILM DE VICTOR ANTONESCU – are ca regizor pe Francesco Maurizio Guido si ca filmul a fost realizat de CORONA CINEMATOGRAFICA si nu de Studioul Animafilm.
Postarea celor de la ” Carturesti ” dovedeste o mistificare impardonabila.
Pentru edificare, alatur pagina 19 ( filme de animatie ) a ” Librariei Carturesti ” din 11 iunie a.c.

CARTURESTI Robinson 1

In imagine, la care am adaugat doua detalii ( coperta carcasei DVD-ului si un fragment din afisul filmului ) se vad clar inexactitatile.
Cum vor justifica aceasta lipsa de etica profesionala ?
De altfel, cautand si pe alte ” Librarii ” am gasit si alte
ciudatenii. De exempu, numele autorului filmului ” Robinson Crusoe “, lipseste intr-un caz,

PAGINI ROMANESTI 1

sau contine aceeasi eroare ca la ” Carturesti “, ( autor Francesco Guido ), ba unii mai informati, afirma ca scenariul a fost scris de Allan Thornton ( !!!!! )
Acest lucru dovedeste ca sursa “informatiilor” este comuna tuturor “librariilor” si ca nu este doar o intamplare.

Pentru o corecta informare, scenariul a fost scris ( in ordinea aportului adus ), de Alberto Chimenz, Francesco Guido, Victor Antonescu, si Allan Thornton.
Dupa ce in 1975, filmul a fost oprit de la difuzare iar numele noastre au disparut de pe generic, iata ca azi, niste “adormiti”, isi permit sa comercializeze filmul, calcand in picioare drepturile de autor ale subsemnatului si denaturand grosolan adevarul.
Daca la Robinson, ” pica prost ” realizarea acestui prim lung metraj de animatie la Studioul Animafilm, la celalalt film al meu, ” Uimitoarele aventuri ale muschetarilor ” la ” Studiou ” apare – TVR MEDIA !!!!
Nici macar un cuvant despre Animafilm !

Cunosc cei de la ” Carturesti “, ca modificarea de natura celei privind ” Robinson Crusoe “, atribuindu-se altcuiva meritul realizarii operei, intra sub incidenta legii?
Fenomenul nu este singular si se explica prin inapetenta unora la filmul romanesc de animatie.
Circa 1500 de filme autohtone zac in arhiva iar promovarea unora dintre ele se face, cand se face, in bataie de joc.

Daca aveau curiozitatea sa citeasca contracoperta carcasei DVD-ului, ar fi vazut urmatoarele;
ROBINSON CRUSOE
– o coproductie romano – italiana realizata in studioul ANIMAFILM.

COPERTA COMPLETA ROBINSON 1

Si atunci ?
Se vede ca au scris ” dupa ureche “, sau cineva si-a batut joc de ei.
Indiferent cum s-a intamplat, cele postate nu fac cinste ” librariilor “.
Toata lumea stie ca varianta italiana a filmului a rulat sub titlul ” Il racconto della giongla ” semnata de Gibba, dar de aici si pana la ce au postat e cale lunga.

Nota.
Din curiozitate m-am dus cu un prieten la ” Libraria Carturesti ” din Bucuresti si am cerut cele doua filme.
O tanara serviabila a cautat ” la raft ” si negasindu-le a apelat la calculator.
A gasit titlurile, dar nu si filmele, lipsind din stoc.
Am aflat tot atunci ca filmul ” Uimitoarele aventuri ale muschetarilor ” a fost realizat de Victor Antonescu, dar ca filmul ” Robinson Crusoe ” nu are specificat autorul si deci nu-mi poate spune cine-i regizorul !!!???
Cum este posibil sa lipseasca din datele librariei o informatie de acest fel, referitoare la un DVD ?
De ce la ” muschetari ” se stia si la ” Robinson ” nu ?
Simptomatic !

Nu stiu cum e ceaiul la ” Carturesti “, dar daca e facut de aceiasi , prefer apa de la robinet.

Intamplari din copilarie – amintiri razlete 7

– ” Penita de sticla “.
– ” Calimara ideala “.

De ziua mea am primit, din partea unuia din frati, un stilou mai putin obisnuit. Stilourile Mont Blanc sau Parker fusesera deja acceptate ca fiind cele mai performante stilouri ale vremii, la fel ca Doxa sau Omega considerate cele mai precise ceasuri. Prin ce era deosebit acest stilou ? Intai ca nu era din niciuna din marcile enumerate anterior si spre deosebire de acestea care aveau penite de aur sau iridiu, penita stiloului primit era de “sticla ” !!!

- STILOU penita sticla

Nu e nicio eroare. Penita avea forma unui turture de gheata spiralat si era confectionata din sticla transparenta.
Am aflat atunci ca aceasta solutie cu penita din sticla era inca una din inventiile vremii la rezolvarea penuriei de metale scumpe cauzata de razboi si ca era de origine sovietica.
Unicul inconvenient al acestei penite era acela ca la cam zece zile trebuia inlocuita deoarece se tocea si scrisul devenea asemanator cu cel al unei penite Redis, dar la inceput era absolut perfecta. Am fost incantat ca am scapat de “calimara
ideala
” pe care o folosisem pana atunci si din care, in orice pozitie o asezai, nu curgea niciun pic de cerneala. O puteai rasturna, rostogoli, inclina si cerneala ramanea mereu prizoniera in interiorul recipientului.
Singurul pericol era acela de a se sparge dar daca aveai grija de ea nu era nicio problema. In clasa, fiecare pupitru avea doua orificii rotunde, loc in care colegii de banca isi puneau calimarile.

,- CALIMARA,toc si creion

Alaturi de acestea erau si niste degajari in care se puteau pune creioanele sau tocurile fara riscul de a aluneca sau rostogoli.
Cele mai cautate creioane erau din marcile; FABER – CASTELL
si HOH-I-NOOR HARDTMUTH, iar cerneala cea mai buna era desigur Pelikan. La libraria HACHETTE de pe Lipscani gaseai totdeauna rechizite scolare de cea mai buna calitate.
Stiloul a “rezistat” cam doua trimestre, apoi toata lumea s-a saturat sa schimbe penitele, murdarindu-ne de fiecare data cu cerneala si bine-nteles ca am revenit la tocul clasic din lemn la care foloseam game variate de penite, de la penitele “ronde” sau “klaps” si pana la penitele Redis.
A fost totusi o experienta interesanta.
Apropo de banci. Vechile banci scolare aveau pupitrul inclinat catre elev. Motivul era cat se poate de clar. Elevul nu era obligat sa se aplece pentru a vedea ce scrie. Generatiile de elevi aveau mai putine probleme cu coloana vertebrala de cat cei din ultima vreme, siliti sa se “ghemuiasca” pentru a putea scrie sau citi un text. Ce usor s-a renuntat la formula clasica; Mens sana in corpore sano !

Intamplari din copilarie – amintiri razlete 6

Nicu prostu’

Avea cam patruzeci si ceva de ani, de statura potrivita, mereu imbracat modest dar curat si prin par ici-colo cateva fire albe. Cat era ziua de lunga, Nicu se plimba cu pasi tarsaiti prin cartier, scartaind la “vioara” sa confectionata, de nu stiu cine, dintr-o bucata de tabla, semanand mult cu o tava iar arcusul era facut dintr-o sarma mai groasa si indoita la un capat.

VIOARA lui NICU cu arcus AAA

Scartaitul produs de frecarea fier pe fier era ingrozitor dar pentru Nicu era o muzica divina. Zambea tot timpul iar cand vorbea era atat de gangav incat intelegeai cu greu ce spune.

Nicu era prieten cu toata lumea iar in mijlocul copiilor era cu adevarat fericit. Uimitor era faptul ca si cainii, chiar si cei de teama carora treceam pe celalalt trotuar, cand intra Nicu in curtea lor, se gudurau in timp ce el le zambea si-i mangaia bolborosind cuvinte numai de ei intelese.
Era o adevarata minune sa-i vezi cum se lipeau de el, uneori lingandu-l pe fata in timp ce Nicu se amuza ca un copil.
Si era chiar un copil. Povestea lui facuse inconjurul cartierului si desi noi pustimea nu intelegeam atunci despre ce era vorba, in rezumat, starea lui Nicu se datora parintilor sai care din cate se spunea, era o familie instarita dar cu tabieturi ce nu aveau nimic comun cu raspunderea cresterii si educarii unui copil.

Pe scurt, pentru a nu deranja adultii de la partidele de poker, parintii ii dadeau sa bea o fiertura de seminte de mac pentru a sta linistit.

Azi asa, maine asa, Nicu s-a oprit din dezvoltare si a devenit ceeace il stia tot cartierul, Nicu prostu’.
Cea care il ingrijea si care suferea pentru el, era sora lui.
Prin ’45, Nicu a schimbat pentru o vreme “vioara” cu “pusca”, o bucata de scandura lunga de vreo doi metri, ascutita la un capat si pe care o purta pe umar plin de importanta. Cineva ii daduse si o casca germana de care era la fel de mandru. Patrula strazile si era mereu privit cu bunavointa de oamenii din cartier.

Dupa un timp a renuntat la pusca si s-a intors la dragostea dintai, vioara.

Si intr-o zi, Nicu nu a mai aparut.
Auzisem ca e bolnav.
Apoi….vremurile agitate ne-au prins in valtoarea lor si am uitat de el.

Intamplari din copilarie – amintiri razlete 5

Ciresele.

Ieri era sa o incasez serios de la mama. Avea dreptate sarmana, sa se dea de ceasul mortii, nestiind ce-i cu mine. Plecasem dimineata la scoala si m-am intors pe inserat. Si nici nu i-am spus macar ca voi intarzia. Ce s-a intamplat?
In loc sa ma intorc direct acasa, am acceptat invitatia unui coleg de a-i face o vizita. Colegul meu de clasa, Petrisor, cum ii spuneam, fiul directorului general al
tuturor inchisorilor din tara, locuia peste drum de inchisoarea Vacaresti – iar drumul pana la scoala il facea zilnic cu masina de serviciu, un Dodge argintiu si mare cat un tanc. Traseul masinii, din Ienachita Vacarescu, unde era scoala si pana la inchisoarea Vacaresti, trecea chiar prin fata casei mele. Ieri, dupa ultima ora, ne-am urcat in masina si crezand ca voi sta putin n-am mai anuntat-o pe mama de schimbarea programului. Cand am trecut prin fata casei, am vazut-o la poarta vorbind cu o vecina, dar ne-am continuat drumul.
Casa lui Petrisor era lipita de inchisoarea de femei, iar gardul din spate era la doi pasi de livada lui Tudor Arghezi din str. Martisor.
Dupa ce am luat masa impreuna cu Petrisor, am pornit intr-o raita de informare prin inchisoarea Vacaresti.
Toti gardienii il mangaiau, sau il intrebau cum merge cu scoala, Petrisor in sus, Petrisor in jos. Condusi de un gardian cu parul carunt, am vazut o multime de ateliere unde munceau detinuti. In atelierul de fierarie, de exemplu, detinutii confectionau catuse “tiganesti” (fara cheie dar care se inchideau doar prin nituirea unor bolturi ),

8 CATUSE TIGANESTI

intr-un alt atelier se realizau franghii si plase din canepa,de diferite dimensiuni si asa am ajuns la atelierele de tamplarie al inchisorii, unde, intr-unul din ele, cativa detinuti confectionau un planor din lemn si placaj care avea dimensiuni aproape normale.
Am inteles ca era construit pentru Petrisor.
Detinutii ii ofereau date tehnice si speranta ca in curand ii va putea face proba pe pantele din spatele inchisorii desi habar n-avea cu ce se mananca pilotajul.
Cert este ca dupa aceea nu am mai discutat despre planor si nici nu stiu cum s-a terminat povestea.
Cum era inceputul lui iunie si ciresile se copsesera, Petrisor mi-a propus sa dam o raita pe la gradina poetului din Martisor.
Inarmati cu doua ” hotoaice “, am reusit sa ne infruptam cu cateva cirese mari si gustoase. La un moment dat Petrisor m-a luat de mana si m-a tras repede de langa gard.
– Vine stapanul!
Cand am vazut ca avea ” ceva ” in mana, am lungit pasul si ne-am refugiat dupa zidul inchisorii de femei.
Petrisor mi-a spus ca proprietarul avea o pusca cu aer comprimat si ca tragea cu sare in toti musafirii nepoftiti. Si avea Arghezi niste cireseee… dar nu merita sa dormi pe burta o saptamana chiar si pentru ciresele marelui poet.

9 HOTOAICA

Nota.
O “hotoaica” se confectiona dintr-o trestie obisnuita (de circa doi – trei metri), ca cele folosite de pescari pentru undite.
I se reteza varful pana la primul segment cu diametrul de aproximativ un centimetru. Intre cele doua noduri ce limitau segmentul respectiv, trestia se strivea, obtinandu-se mai multe fasii cu latimea de circa 5 milimetri. Se renunta la una din aceste fasii detasand-o de celelalte prin rupere. Se obtinea astfel un spatiu in care se introducea o pana “distantier”, obtinandu-se aproximativ forma osaturii unei nave.
Apoi capturarea unui fruct depindea de tehnica folosita.
Era o varianta in care fructul copt era agatat cu partea din fata a hotoaicei ( ca in imagine ) si desprins de pe ramura, sau cand nu era copt sau mai mare si deci mai greu de luat, atunci il agatam inainte de distantier.
Prin tragere, fructul smulgea distantierul, segmentele elastice ale hotoaicei se strangeau si fructul era prins intre ele, putand fi smuls din locul sau.
Daca nu puteam recupera pana cazuta, puneam alta sau foloseam un distantier din orice betisor cu care puteam obtine acelasi efect. Era de preferat o hotoaica decat sa te urci in pom.
Asa nu rupeai nici crengile pomului si nici nu riscai vreun accident, ca sa nu mai spun de un graunte de sare bine tintit de stapanul vreunei livezi.

Intamplari din copilarie – amintiri razlete 4

La ” Nea Vasile “.

Aseara, intreaga familie, am mers la ” Nea Vasile “. Carciumioara, situata chiar vis-a-vis de intrarea principala a cimitirului Militar, purta numele patronului ce devenise celebru in cartier prin “mititeii” si “patricenii”* sai gustosi dar si prin spectacolele date in gradina de catre Rigolinni, un contorsionist care uimea pe toata lumea cu flexibilitatea corpului.
Lui tata ii placea sa stea in capul mesei, avand-o alaturi pe mama si pe noi ceilalti cinci copii.
Eu fiind “praslea”, aveam rezervat mereu locul de langa mama.
Adultii se delectau cu vinul casei iar noi ceilalti, cu “apsoara” cum le placea lor sa alinte apa.
Nea Vasile ne servea totdeauna personal iar in “gradina” tata alegea mereu o masa intr-unul din “separeurile” realizate din cutii mari de lemn, vopsite in alb, in care tronau tufe bogate de leandru, creind o atmosfera intima si placuta.
Uneori, Grigore acordeonistul, se oprea langa noi si ne canta din inepuizabilu-i repertoriu.
Patricenii*, erau niste carnaciori bine condimentati si gustosi iar mirosul degajat de gratarul cu carbuni pe care se rumeneau alaturi de mititei sau “mici” cum li se mai spune, plutea deasupra intregului cartier ca o invitatie.
Zona in care locuiam, era inconjurata de o multime de carciumioare iar lupta pentru musterii se purta cu servicii si meniuri preparate dupa retete proprii care mai de care mai gustoase.
Cei mai gustosi mititei si patriceni*, erau totusi la Nea Vasile.
Iata cateva din cele mai cunoscute localuri;
La “Curcan”, o carciumioara cu pretentii de restaurant, situata in coltul strazii Pieptanari, (numele i se tragea de la un curcan cu coada infoiata, ce fusese impaiat si pus pe cel mai inalt raft cu bauturi de langa tejghea), la “Papazisu”, la doi pasi de ” Curcan” chiar pe Pieptanari, la “Tiberiu”,in coltul strazii Simion, la ” Buzi”, langa cinematograful “Lolica”, (mai tarziu “Alianta”, apoi “George Bacovia”) de pe soseaua Giurgiului, la “Cuirasatul Averoff “ din coltul strazii Candiano Popescu, strada pe care locuia Gopo, la “Crama olteneasca”, la “Satra” din coltul strazii Nehoiasi de pe soseaua Giurgiului, la “Nasoi”, la “Dragoi” si pana la “Mandravela”, situata pe soseaua Oltenitei la intersectia cu Calea Vacaresti. Pe strada Cutitul de Argint, colt cu strada Mitropolitul Nifon, vis-a-vis de cinematograful Odeon, era “Vaporul”, iar pe strada 11 iunie, aproape fata-n fata cu ” Leul si carnatul “ erau doua gradini selecte “Parisiana” si ” Luzana “ unde seara de seara, pe ringurile amenajate, se dansa in acompaniamentul orchestrelor.
“Mandravela” era insa renumit prin varietatea preparatelor la gratar, din care nu lipseau momitele si fleicile, fiind aprovizionat cu raritati proaspete aduse direct de la Abator.
Fiecare carciumioara se aproviziona cu vinuri direct din podgorii si niciodata nu am auzit pe cinerva plangandu-se de un vin prost.
Apropo de vin. Tata, se pricepea la vinuri si cu toate astea…..

Intr-un an, de ziua lui, ne-am adunat cu totii pentru a-l sarbatori. Sub bolta de vita de vie unde era intinsa masa, tata, mandru de ultima achizitie in materie de vin, a tinut sa ne arate ce soi deosebit vom servi.
A umplut un pahar cu apa, dupa care a luat o lingurita plina cu vinul negru din care urma sa bem si a cufundat-o incet in pahar, apoi a rasucit-o usor golind-o. Vinul a ramas deasupra apei intocmai ca uleiul.

PAHAR cu VIN ROSU

– Vedeti ? Asa arata un vin curat. Vinul contrafacut se amesteca imediat cu apa colorand-o.
Vinul, un fel de “Merlot”, avea un buchet deosebit, tarie si limpezime si era intr-adevar bun.
Unul din frati l-a intrebat de unde l-a cumparat.
– Stiu o crama pe Grivita pe langa gara Basarab.
Mai tarziu am aflat ca era vin de la Gheorghe Stefanescu.
Daca l-a putut insela pe tata, chiar ca era un geniu in domeniu.
Eu il puneam ministru la Vin-alcool.

– A fost executat in aceeasi zi cu Ramaru. –

(*) – Pentru patricean am folosit expresia uzitata in acele vremuri si nu cea din Dex, – patrician.

Intamplari din copilarie – amintiri razlete 3

Remiza.

Nu este vorba de un scor egal in vreo disputa.
Este vorba de o constructie lunga de circa 15 metri, inalta de patru si de vreo cinci metri adancime. Remiza era impartita in trei compartimente, fiecare avand accesul prin usi duble din lemn care aproape acopereau fatada.
Constructia la care ma refer se afla in cimitirul Militar, chiar langa gardul despartitor cu cimitirul Bellu si la cativa metri de poarta doua a cimitirului ce dadea in Soseaua Oltenitei.

IMAGINE 5a

In imaginea 1, se observa cum arata Soseaua Oltenitei prin anii ’40 si localizarea remizei in discutie.

 

Ce era deosebit la aceasta remiza de am tinut sa o mentionez?
Intr-o zi, Ion, baiatul cel mare al administratorului cimitirului Militar, mai mic totusi ca noi cu vreo cativa ani, ne-a intrebat daca suntem in stare sa pastram un secret.
Asigurat de cuvantul nostru de onoare, ne-a cerut sa nu spunem nimanui ce vom vedea, apoi ne-a condus pana la una din usile remizei pe care a descuiat-o si dupa ce s-a asigurat ca nu e nimeni din administratie prin preajma, ne-am strecurat inauntru. Prin lumina slaba care patrundea prin geamurile situate in partea de sus a usilor am descoperit ceea ce avea sa ne uluiasca pur si simplu.
Dricul regal…… Ati auzit de asa ceva ? Nu-i asa ca nu ?
Ei bine, noi l-am vazut. Daca ar fi sa-l compar cu ceva ce mai poate fi vazut astazi, ar fi trasurile imperiale expuse la Ermitaj, Luvru sau Kremlin, ca sa dau doar cateva exemple.
Dricul avea scheletul din lemn sculptat si bogat ornamentat, cu ghirlande de frunze de stejar, sabii cu lame din otel stralucitor, pumnale incrucisate si casti de parada pe fiecare colt.
Intreaga sculptura din lemn, manerele sabiilor, pumnalele precum si rotile carului mortuar, deasemeni sculptate, erau aurite.
Pe laterale, se afla cate o impletire din frunze de laur ce inconjurau simbolul monarhic, coroana, la fel aurite. De jur imprejur era inconjurat de geamuri din cristal slefuit, bogat ornate cu un chenar sablat iar cele de pe stanga si dreapta dricului aveau si cate o cruce inconjurata de raze si realizate in aceeasi tehnica a sablarii.
Interiorul era drapat cu catifea neagra tivita cu bogate elemente de pasmanterie iar pe stanga si pe dreapta dricului, atarnau falduri bogate de catifea neagra marginite de-asemenea cu pasmanterie aurie.
Ciucuri bogati flancau dricul si limitau faldurile laterale din catifea. Ne uitam si ne minunam de ce vedeam. Mai vazusem dricuri dar niciunul la fel.
Impresionanta imagine ne domina si fara sa ne dam seama, schimbam impresii in soapta.
In incaperea alaturata in care am intrat, era tot un car mortuar, dar rezervat ofiterilor de grad inalt din armata.
Era de fapt un tun cu teava la orizontala si avea afetul mai lung sustinut de doua perechi de roti mari.
O platforma de circa doi metri lungime pe unul latime era plasata deasupra culatei tunului si sustinuta de patru suporti realizati din cate trei pusti alaturate si asezate vertical la fiecare colt al “nasaliei”.
Pe aceasta platforma urma sa fie asezat sarcofagul cu trupul ofiterului decedat.
O multime de ornamente din frunze de stejar impletite cu panglici si mici coroane realizate din cartuse peste care se incrucisau baionete, alcatuiau un brau de metal in jurul platformei.
Intregul car era vopsit intr-o culoare kaki inchis, ca si culoarea brunata a tevii tunului. Totul sclipea de curatenie.
Pe la sfarsitul anilor ’50, ambele care mortuare au disparut iar peste alti ani, remiza a disparut si ea, odata cu zidul despartitor dintre cele doua cimitire.

5 CAR MORTUAR cu TUN B

Am tinut acest secret pana acum. Au trecut de atunci aproape 70 de ani… si sper ca Ion, indiferent unde o fi el, sa ma ierte ca mi-am incalcat cuvantul dat atunci.

Intamplari din copilarie – amintiri razlete 2

Iaurt si gheata.

Azi, mama, l-a oprit pe nea Mitu, iaurgiul, si i-a cerut niste iaurt pentru sarmalutele in foi de vita pe care le pregatise.
De fiecare data cand oprea la noi, ma si infiintam la poarta sa privesc cu aceiasi ochi mari si nedumeriti, multimea de castronase din lut ars, pline cu iaurt si toate asezate cu gura in jos pe niste mici polite din interiorul celor doua dulapioare pe
care le cara cu ajutorul cobilitei. N-am inteles niciodata cum de nu se varsa iaurtul.

Avea nea Mitu si cate un castron mare cu iaurt, cate unul in fiecare dulapior si din care servea, cu un fel de spumiera, cantitatea dorita.

Cele doua castroane erau, totusi, asezate normal, cu gura in sus.

2 IAURT

In timp ce mama achita iaurtul, a oprit in fata casei si furgonul cu gheata.

– Sarut-mana doamna Antonescu, mi-a zis nea Costica, (taica-meu), sa va las doua jumatati. Apoi fara sa mai astepte aprobarea, “ghetarul” a coborat din camion si a deschis usile furgonului. Din interiorul captusit cu tabla a ales un bloc pe care l-a agatat cu un carlig metalic si l-a tras pana-n dreptul lui. Dupa ce
l-a crestat cu un fierastrau ” coada de vulpe “cu celalalt capat al carligului care semana cu o dalta mai mare sau cu lama unei toporisti, l-a despicat in doua cu o lovitura scurta.

A luat apoi gheata si a dus-o in curte si a pus-o pe una din treptele scarii de la intrare, urmand ca noi sa o aranjam in lada racitorului.

3 BLOC GHEATA

Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata iaurt scurgandu-se sau sa
ramanem in “pana” de gheata.

Ceremonie.

Pe la 10, a inceput o forfota teribila pe strada. Masini. O multime de masini, de la autoturisme si pana la autocamioane pline cu ofiteri si soldati nemti, intr-un lung cortegiu, au parcat pe ambele parti ale soselei Oltenitei in dreptul cimitirului german Pro Patria, situat intre stadionul ACSA si sera bisericii catolice. Aleea principala a cimitirului era incadrata pe stanga si pe dreapta, de cruci albe de forma Crucii de Fier pe care erau trecute numele si gradul celui inhumat.
Cimitirul era plin de trandafiri de toate culorile si parfumurile iar
spatiile dintre morminte erau acoperite cu iarba deasa si tunsa la acelasi nivel. N-am vazut insa, niciodata pe cineva rugandu-se sau aprinzand o lumanare.

Cimitirul era mereu linistit si sobru. Singurele momente de agitatie erau prilejuite de cate vreo inmormantare a unui grad important din armata germana.

Noi, pustimea, ne-am asezat strategic, vis-a-vis de cimitir si am asteptat terminarea slujbei din fata sicriului acoperit cu drapelul german, oficiere care se incheia cu salvele trase de un pluton de soldati. Dupa ce cortegiul a plecat, ne-am dus sa culegem tuburile de cartuse risipite pe aleea acoperita cu criblura de marmura alba. Tuburile le foloseam in loc de popice pe care incercam sa le doboram cu bile de ceara. Era inca un joc pe langa multimea de jocuri cu care ne umpleam timpul.

4 POPICE cu BILA

Intamplari din copilarie – amintiri razlete

Incepand de astazi voi purcede la depanarea unor amintiri, unele continand informatii inedite pentru multi. Ordinea postarii este aleatorie, iar timpul de referinta este copilaria.
Din cand in cand voi insera si niste sfaturi practice, unele utile
chiar si acum.

“Rusi cu ceapa” si “mingea de crep”.

In aceasta dimineata, mama m-a trimis sa iau doua franzele de la
Petrescu, brutarul din coltul strazii Sabarului. La intoarcere mi-a spus sa ma opresc la Lumanare, bacanul care locuia la nici doi pasi de brutarie si sa cumpar de cinci lei ” rusi cu ceapa “.
Rusi cu ceapa” era o salata preparata din hamsii, jumatati de ceapa taiate felii subtiri, boabe de mustar si enibahar, foi de dafin si morcovi dati pe razatoare, toate acestea puse intr-o saramura cu otet si pastrate in putini de circa o suta de litri.
Ajung acasa si tocmai ma gandeam sa ma duc pe ” camp “, un teren din curtea unei pietrarii vecine cu noi, pentru a incinge o partida de fotbal cu prietenii mei, cand, vecina noastra, ‘coana Linica, o femeie “foarte casnica” si mereu in contratimp cu intentiile mele, se opreste la poarta si peste gard se adreseaza mamei;

– Madam Antonescu, nu se duce Victor sa-mi ia si mie o paine ?
Si abia venisem de-acolo !
– Ba cum sa nu ! Apoi catre mine; – Hai, du-te!
O bomban in gand pe ‘coana Linica, iau banii si plec grabindu-ma sa nu pierd prea mult din partida de fotbal care deja incepuse.
Pe vremea aceea, mingiile de cauciuc erau scumpe iar plasticul nu ajunsese la performantele de azi.
Mingiile de ” carpa ” cum erau denumite, ni le confectionam din ciorapi scosi din uz si practic nu costau nimic. Daca erau bine facute (tari), rezistau si cate doua saptamani.
Cand se rupeau, le reconditionam infasurandu-le in alti ciorapi si asa mereu pana la primul meci dupa o ploaie, cand mingea nimerind in vreo baltoaca, se transforma intr-un fel de chiftea mare si flescaita, care daca mai aveai ghinionul sa te mai si loveasca, iti lasa o amprenta cu impresiuni textile iar locul lovit se inrosea si ustura ca dracu’, dar ce conta.
O minge uda isi pierdea “calitatile”. Atunci renuntam la ea si toti aduceam noi materiale pentru a confectiona alta.
Uneori trebuia sa sfeterisim din ciorapii mamelor sau surorilor si sa-l luam pe “nu stiu” in brate cand puneau intrebari incomode de genul; – Nu stii unde sunt ciorapii mei cu talon ?…
Mai cu cate o chelfaneala, mai cu unele pedepse privind interzicerea intalnirilor cu prietenii, ne descurcam. Cum o minune tine doar trei zile, dupa expirarea termenului toata lumea uita iar noi ne si infiintam la joaca.
Echipele le formam de fiecare data dupa o numarare de genul;
En ten tichi tan…., sau, an tan te, dize mane ple, dize mane
compane, an tan te…
si multe altele, si rareori nimeream de
doua ori in aceeasi formatie.

minge de crep

Ieri a venit Aurel cu o minge de crep. Arata ca un grappefruit mai
mare si negru, si departe de a fi rotunda.
Asa am aflat ca procurase crepul de la roata unui tun de captura, ce zacea alaturi de alte piese de razboi pe un maidan, vis-a-vis de spitalul Filaret de pe sos. Viilor.
A doua zi ne-am infiintat mai multi, inarmati cu cutite sau panze de bomfaier si ne-am pus pe treaba. Taiatul mergea greu si trebuia sa lucram cu schimbul, dar la pranz eram fericiti ca am luat ca prada de razboi, material pentru inca doua mingi.
Abia acum incepea adevaratul chin, rotunjirea.
Crepul care infasura rotile avea sectiunea unui dreptunghi cu laturile de circa 15 / 12 cm. si era ingrozitor de greu de taiat.
Aproape toate piesele de captura dotate cu acest material, fusesera ciopartite, demonstrand ca si altii copii se gandisera sa dea o interpretare pasnica, unui material folosit la imbunatatirea performantelor unei arme.
Si ce nu era pe maidanul respectiv… In afara de un tun antiaerian ” Flak ” , cu afetul strambat si plin de urme de schije, un mortier si cateva tunuri de camp, doua tanchete aparent neavariate dar fara roti, mai erau doua torpile, cateva stive de proiectile si bombe neexplodate, toate facute inofensive de pirotehnisti, iar intr-un colt al terenului o multime de fragmente de aluminiu si motorul unui avion. Si toate astea fara nicio paza. O imprejmuire din sarma ghimpata si o poarta de lemn legata cu sfoara era singura asigurare a locului.
La plecare, Aurel a “recuperat” de la un proiectil, niste trotil, care arata ca niste lazane dar de o culoare galben-verzuie.
Cand am ajuns acasa ne-a facut o demonstratie a “calitatilor” trotilului.
L-a rupt in bucatele de circa 2 centimetri pe care le-a insirat pe linia tramvaiului, la cam doua palme una de alta.
Ne-am ascuns in curti si cand a trecut tramvaiul, s-a pornit o paraiala insotita de scantei de ti-era mai mare dragul.
Va dati seama ca toate astea erau facute fara stirea parintilor, si oricum nu mai impresionau pe nimeni, cu exceptia cainilor care se porneau pe un latrat disperat ” ca la urs ” si al pisicilor care dispareau discret din decor.

De duminica trecuta am inceput sa jucam fotbal cu mingea de crep. Era foarte elastica si grea(avea vreo doua kilograme), iar un sut bine prins o transforma intr-a veritabila ghiulea. Noi care jucam intotdeauna in picioarele goale, aveam gleznele mereu rosii, dar cui ii pasa. Nu se mai uita nimeni la mingiile de carpa. Mingea nefiind perfect rotunda, lua traiectorii ciudate dupa contactul cu solul, cam la fel cu mingiile de rugby si nu de putine ori luftam in incercarea de a o lovi fara preluare. Dar si cand o prindeam… Era prapad, nu alta. Spatele unei constructii care dadea in terenul “nostru”, avea suprafete mari de tencuiala cazuta in urma “bombardamentului” la care era supus si era doar inceputul….
Datorita calitatilor noii mingi, durata meciurilor se prelungise simtitor. Uneori jucam pana se intuneca sau pana cand parintii isi faceau aparitia si atunci trebuia sa intrerupem joaca cu tot regretul, dar de fiecare data ne desparteam cu promisiunea de a ne revedea a doua zi.

Animatia romaneasca din nou in doliu

Mihail Marian, unul din cei mai valorosi animatori ai generatiei “Animafilm”, a fost smuls dintre noi de o boala nemiloasa.

Mihail Marian

 

Animator de mare talent, Mihail Marian, s-a impus atentiei specialistilor prin maestria transpunerii cinematografice a tuturor momentelor ce i se incredintau pentru a le da viata. Ca regizor, Marian si-a pus toata iscusinta in serviciul spectatorilor, filmele sale stand marturie harului sau deosebit.
“Temerarii de la scara 2″( serial ), realizat impreuna cu alti doi mari disparuti, Buzea Zaharia si Artin Badea, “Motanul si scufita rosie”, “Casa padurarului”, “Labirintul”, “Cadoul neasteptat”, “Fularul”, “Service Auto”, etc. sunt doar cateva din filmele care poarta semnatura sa.
Prin disparitia sa, animatia romaneasca a mai pierdut un talent autentic si un om de mare sensibilitate.
Dumnezeu sa-l odihneasca !

 

Slujba religioasa va avea loc maine, sambata, 9 februarie la ora 11 la biserica Sf. Nicolae Udricani din Str. Dr. Iuliu Barasch nr. 11 sector 3 – (din Bd. Corneliu Coposu, in spatele Teatrului Evreiesc – aproape de str. Matei Basarab si str. Olteni).
Inmormantarea va avea loc la cimitirul Sf. Pantelimon 2.