AMINTIRI din CANTONAMENTE – 2

ANTRENAMENTE NOCTURNE

Inaintea Jocurilor Olimpice de vara de la Helsinki din 1952, lotul de tir a fost cantonat la Poligonul Tunari. Poligonul a fost modernizat abia intre anii 1953 – 1955, dar in perioada la care ma refer, amenajarile erau
modeste. Ambitia tragatorilor era insa mare si obtinerea medaliei de aur de catre Iosif Sirbu, devenind primul campion olimpic al tarii, certifica acest lucru.
In acea perioada, dorinta de pregatire imbraca uneori forme ciudate.
Panait Calcai, pistolar de viteza, apela de multe ori la antrenamente nocturne. Pe niste scanduri, sub care erau doua stive de caramizi, punea in dreptul fiecarei siluete o lumanare aprinsa si tragea uneori toata noaptea, spre disperarea celorlati sportivi aflati in cantonament.

ANTRENAMENT NOCTURN

Intr-o noapte, in timp ce se pregatea sa inceapa originalul antrenament, de la fereastra unei camere situata la etajul superior al poligonului si din imediata apropiere a “poligonului nocturn”, s-au auzit cinci impuscaturi si toate lumanarile au disparut.
Piky ( Panait Calcai ), cum ii spuneau toti, dupa ce l-a blagoslovit pe faptas, a adunat lumanarile din iarba si le-a aprins din nou.
Liniste. Ridica pistolul si cand sa traga, o noua serie ii darama trei lumanari.
A fost ultimul sau antrenament nocturn.
Cel care il ” secondase “, a fost Gheorghe Lichiardopol ( Gicu ), tot pistolar de viteza si coleg cu Piky.
Printre performantele de seama ale lui Gicu Lichiardopol sunt si cele doua medalii olimpice de bronz obtinute ( Helsinki -1952 si Melbourne -1956 ).

 

RICOSEURI.

Iata o intamplare care se putea sfarsi prost.
Poligonul Tunari din padurea Baneasa.
Eram inaintea Campionatelor Internationale si toti ne antrenam de zor. Cand aveam vreo pauza, ne duceam pe la celelalte standuri sa urmarim cum se pregatesc conationalii nostri.
Intr-una din zile, intr-un asemenea moment, ne-am strans cativa in tribuna din lemn din spatele tragatorilor de pistol viteza.
Pe stand, Mihai D. tragea la seriile de sase secunde. Noi pastram linistea pentru a nu-l deranja. La un moment dat, dupa ce face cateva ridicari ale bratului cu pistolul, se opreste, pune pistolul armat pe masuta de langa el si scotand o batista din buzunarul de la trening, isi tamponeaza mana transpirata.

RICOSEURI NEDORITE

Se rasuceste catre noi, ne saluta cu bratul ridicat si se intoarce pentru a continua tragerea. Nu mai apuca sa ia pistolul, ca lovind din greseala masa, pistolul cade la picioarele sale pe portiunea betonata a standului
si; Bang !…porneste primul foc, pistolul salta din recul in aer, cade si…
Bang !, al doilea foc. Mihai a ramas inlemnit cu privirea catre pistolul care topaia la picioarele lui tragand pana la ultimul cartus.
Noi cei din asistenta, intr-o buluceala nebuna, ne-am trantit in iarba din spatele tribunei, adapostindu-ne.
Imi amintesc ricoseurile proiectilelor care fluierau prin padure, dupa ce se loveau de vreun pom, noi asteptand tematori epuizarea munitiei.
Cand s-a terminat, am ridicat cu grija capetele ca nu cumva, Mihai, sa fi pus sase cartuse in pistol si nu cinci cum era normal.
El era in aceeasi atitudine, alb la fata si cu ochii la pistolul care se “odihnea ” dupa dansul haotic.
Iar am avut noroc.

Suporter

Dinamo 57Ca fiecare muritor am simpatii si antipatii dar niciodata impinse pana la irational.
Primele optiuni au avut un criteriu mai simplu de influentare a orientarii mele catre o parte sau alta. In primul rand era familia, apoi rudele, prietenii si colegii. Daca apareau conflicte alegerea era facuta. Ma consumam teribil cand cel in care imi pusesem toate sperantele pierdea. Victoria ca si infrangerea fac parte din regulile jocului iar ignorarea acestora te plaseaza in afara fenomenului. Am facut sport la un club care avea inca de pe atunci rivalitati declarate dar nu-mi amintesc ca pentru a-mi apara sansele corect intr-o competitie trebuia sa-mi urasc de moarte adversarii. Am facut sport de performanta din pasiune si nu pentru avantaje materiale.
Eram prieten cu toti adversarii mei, de la CCA(Steaua), Metalul, Progresul, Olimpia, s.a.m.d iar rivalitatea dintre noi se reflecta in rezultatele obtinute si nu in manifestari ostile sau ireverentioase. Au fost numeroase situatiile in care ne ajutam reciproc fara sa pregetam din cauza culorilor pe care le aparam in competitii.

sarbu Imi amintesc ca odata facand o deplasare la Iasi la un concurs al juniorilor, Iosif Sarbu(foto), stelist prin optiune, m-a rugat sa-l caut pe fratele sau care muncea la o fabrica din Iasi pentru a lua de la el dispozitivul de ochire (dioptru) pe care il executase dupa schitele sale in vederea mutarii liniei de ochire pentru ochiul stang. Sarbu suferise o afectiune care-l punea in imposibilitatea de a mai ochi normal, cu ochiul drept. Azi suporterii ar fi manifestat vehement, daca nu chiar cu violenta. – A adus dioptrul adversarului? -Nenorocire! – Ardeti-l pe rug! – Infierati-l! Aiureli. Nimic din toate acestea iar Sarbu mi-a multumit simplu si peste putin timp ne-am continuat rivalitatea cu tintele in fata. Tinerii cred ca erau mai bine pregatiti fizic si moral-volitiv pentru sportul pe care il practicau. Azi asist cu tot mai mare tristete la ce se intampla in competitii. Ura a invadat arenele de intreceri. Tot mai multi sportivi se preteaza la spectacole jalnice care nu au nimic cu spiritul de Fair-Play. Ma uit la ei, tineri in toata puterea, cum se tavalesc pe gazon la contacte imaginare cu adversarii de crezi ca in clipa urmatoare isi vor da duhul, si ma intreb: Ce s-ar fi intamplat daca ar fi optat pentru box in loc de fotbal? Va dati seama ce vaicareala ar fi fost pe ring? Indiferent de sport, trebuie sa lupti ca un barbat adevarat !
Imi revin in memorie imaginile cu o micuta gimnasta care avea palmele zdrelite pana la sange in lupta cu aparatele.
Pe fata ei, in afara de o suferinta stapanita cu stoicism am descifrat dorinta de a continua confruntarea.
In fata unor asemenea fapte de daruire imi scot palaria. Din cauza cabotinilor ce au invadat gazonul, sportul (chiar de ce i s-o fi zicand rege?) a pierdut un suporter. Pe mine.

Supravietuitorul

A XX-a editie a Jocurilor Olimpice s-a desfasurat la München, Germania de Vest în perioada 26 august – 11 septembrie 1972. München a câstigat dreptul de a organiza jocurile olimpice în iulie 1966 în detrimentul oraselor: Detroit, Madrid si Montreal. A fost a doua oara când Jocurile Olimpice s-au desfasurat în Germania, dupa Olimpiada din 1936 de la Berlin. Au participat 121 de tari si 7.124 de sportivi. Jocurile Olimpice au fost umbrite de rapirea si uciderea a 11 atleti israelieni de catre organizatia terorista palestiniana „Black September”.(wikipedia)

Dinamo locul 1 copyHenry Hershkowitz(cu mustata in foto), Rica cum ii spuneam noi, era cel mai bun tragator de arma libera al sectiei de tir Dinamo.
In mai toate competitiile interne si internationale, in tandemul Iosif Sarbu – Rica Hershkowitz schimbarea de locuri in varful ierarhiei era ceva normal.
Pe vremea cand abia incepusem tirul, Rica  Hershkowitz se ocupa de pregatirea junioarelor de la Tanarul Dinamovist iar Valeriu Panturu, de noi baietii.
Tatal lui avea o ceasornicarie cam in zona in care este acum Caminul Artei, la doi pasi de Institutul de Arhitectura “Ion Mincu” si intruna din zile Rica, cunoscandu-mi pasiunea pentru desen, ma abordeaza cu rugamintea de a-i realiza un mic anunt pentru vitrina atelierului in care sa se specifice ca acolo, in afara de reparatii se fac si transformari la orice tip de ceas.  Zis si facut. Dupa doua zile ii prezint lui Rica lucrarea si a fost mai mult decat incantat de ea: – Cat ma costa?
Eu care nu mai facusem niciodata pana atunci afaceri si cu atat mai mult cu colegi sau prieteni, ma pierd cu totul.
– Nu costa nimic! Am facut-o de placere….
– Daca nu-mi spui cat costa, n-o iau! Hai spune cat?
– Hai ma nea Rica zau asa…
– Cat?…
Fiind in incurcatura, fac “imprudenta” sa-i spun… – Lasa nea Rica, poate am si eu nevoie vreodata sa-mi repar ….
Intuind urmarea imi spune scurt: – Nu asa! Asa costa foarte scump! Tu spune-mi cat ma costa lucrarea si eu iti platesc, iar daca ai vreodata nevoie sa-ti repari ceasul la noi, iti spun cat te costa si in felul acesta, relatiile noastre vor dura o viata. Am luat acest lucru ca pe o lectie si de multe ori imi amintesc de spusele lui.
kehat shorr Inainte de Olimpiada de la Munchen, Rica a plecat cu intreaga familie in Israel unde a pus la cale o afacere identica cu cea din Bucuresti si nu numai atat, impreuna cu Shorr(foto mic), un alt tragator roman de prin Iasi, au fost selectionati in reprezentativa de tir a Israelului. Ce s-a intamplat la Munchen se stie si din pacate Kehat Shorr a fost printre victime. Se cunoaste insa mai putin faptul ca Rica a fost singurul supravietuitor din lotul de sportivi israelieni, ceilalti fiind ucisi de catre teroristi in momentul interventiei fortelor de ordine germane. A fost un adevarat miracol ca in timpul atacului terorist din satul olimpic, Rica a putut sari pe fereastra, refugiindu-se in cladirea altei delegatii.


Ajutor nesperat

marcel-roscaCu Marcel Rosca, pistolarul cu voce de aur, eram prieten inca dinainte de a abandona tirul. In perioada in care se pregatea pentru “Steaua fara nume”, ma pomenesc cu el la studiou cu rugamintea de a-i ilustra cu cateva secunde de animatie, aria toreadorului pe care urma sa o prezinte in concurs. Trec imediat la treaba, descifrez sincroanele cu ajutorul monteuzei si intr-o saptamana filmuletul era gata. Marcel obtine mult ravnitul trofeu ca o recunoastere a vocii si talentului sau. In acea perioada eram un fumator pasionat si din sertarul mesei de lucru, printre creioane, pixuri, rotringuri si pensule de diferite marimi se gaseau permanent tigari.

Pe atunci fumam Kent si un coleg Filip, proiectionist, isi facuse un obicei din a ma tapa zilnic de tigari. Una – doua, ma pomeneam cu el langa mine: -Victore, n-ai o tigara? Si-i dadeam!
Intr-o zi, dupa mult timp, imi face o vizita, cine credeti? Marcel Rosca!

marcel2Era de-acum o personalitate in lumea muzicala si vizita lui m-a bucurat nespus. Dupa ce imi trece in revista ultimele intamplari, scoate dintr-o mapa cateva pachete cu tigari si mi le daruieste atentionandu-ma ca sunt tigari pe care le-a adus din Cuba si ca sunt foarte tari.
Nici nu pleaca bine Marcel si ma pomenesc cu Filip care se apropie cu rugamintea standard. Scot unul din pachetele primite, il desfac si-i ofer nu una ci doua tigari…. Ceruse si pentru nea Baiet, colegul sau, una!Iese si nici nu facuse probabil doi pasi ca si-a aprins deja tigarea. Aud ceva ca niste rateuri ale unui motor cu aprinderea data peste cap, usa se deschide si Filip baga capul cu o fata inlacrimata si plina de puncte rosii, intrebandu-ma printre haraituri si accese de tuse, daca astea sunt tigarile pe care le fumez. Il linistesc, spunandu-i ca tigarile Kent erau prea slabe pentru mine si am hotarat sa le schimb cu acestea din care tocmai a fumat. De atunci nu mi-a mai cerut tigari. Se obisnuise probabil cu tutun fin.

Sincronizare

coincidentaLa internationalele de tir ce precedau campionatele Europene, doi tragatori sovietici (cred ca Pereberin si Avilov) au cerut permisiunea arbitrilor, motivata de timpul total nefavorabil – vant si ploaie – de a trage unul pe tinta celuilalt.
Proba se desfasura la arma libera calibru mare – pozitia culcat -tintele fiind asezate la 300 de metri iar distanta dintre locurile de tragere ale celor doi de circa 20 -25 de metri.
La un moment dat, se semnalizeaza, ZERO ambilor tragatori. Dupa ce s-a confirmat ca focurile trase nu au ajuns pe tinte cei doi s-au linistit si au continuat concursul. Pereberin a castigat proba cu un foc mai putin.
Anul urmator, lotul nostru se pregatea tehnic si fizic la Tunari. In poligonul de calibru mare incingeam cele mai aprige meciuri de fotbal si intr-una din zile gasim la circa 100 de metri de standuri, doua proiectile rusesti de calibru mare intrepatrunse !!!!! De necrezut !!

“Aventuri” pe motocicleta

antonescu victor1955 – Campionatele Europene de Tir , primul meu ceas si accidentul de motocicleta de sub podul de cale ferata de langa fantana Miorita.
Alaturi de cei mai buni tragatori juniori din tara, am fost selectat in lotul Romaniei pentru Europenele de Tir in toate probele de arma libera calibru redus. Dupa un cantonament prelungit la Predeal, unde pregatirea fizica era pe prim plan loturile de seniori si juniori au inceput pregatirile la poligonul Tunari. Sunt poate unii care se intreaba, de ce este necesara pregatirea fizica la tir? O arma libera de calibru redus are in jur de 9 kilograme iar aceasta trebuie ridicata intr-un concurs de 3 x 40 focuri (3 insemnand trei pozitii, culcat, genunchi si picioare), plus cate 10 de reglaj,de circa 150 de ori, fara sa mai pun la socoteala epolarile fara declansarea focului, cand arma nu sta fixa pe tinta si la un calcul simplu, intr-o proba ridicam in jur de 2 tone!!! Febra campionatelor ne cuprinsese pe toti. Am fost cantonati la hotelul Ambasador si zilnic faceam naveta la Tunari cu autobuzele lotului. De la un junior ungur mi-am procurat primul meu ceas printr-un troc in care amandoi am fost incantati de afacere eu dandu-i pe ceas 5 plicuri de piper boabe!!!!
Nu stiam ca in Ungaria, in acea perioada, piperul avea o asemenea valoare. Intr-un din zile, dupa terminarea antrenamentelor la Tunari, colegul meu de club si de lot, Aurel Neagu (peste ani ) un reputat fotoreporter la ziarul Sportul, ma intreaba daca nu vreau sa merg cu el la Bucuresti inainte de venirea autobuzelor.
Avea Aurel un IJ de 350 de care era foarte mandru. Pornim. Eu in spate, imbracat cu haina de piele a clubului si cu tintele trase in acea zi la 50 si 100 metri sub un brat, ma tineam cu celalalt brat de manerul seii.
Nori negrii de furtuna se adunau deja de ceva timp iar vantul incepuse sa-si faca simtita prezenta din ce in ce cu mai multa putere. Lui Aurel ii placea sa goneasca si ma uitam cu oarecare teama ca in dreptul aeroportului Baneasa, unde vantul sufla nestingherit peste sosea, motocicleta se inclinase pe o parte desi mergeam in linie dreapta.Trecem podul de peste lacuri si deodata ploaia cade ca o draperie. Tocmai atunci Aurel face o manevra brusca de evitare a unei denivelari din pavaj si…. Zvrrrjjj… motocicleta intra intr-un derapaj nebun.
ijEu dau dracului tintele si ma apuc cu ambele brate de maner de parca asa puteam opri rasucirea haotica in care eram antrenati. Din scara din dreapta sarea o jerba de scantei lunga de peste doi metri. Motocicleta se culca pe o parte prinzandu-i piciorul lui Aurel si-l taraste pe pietrele lustruite si udate de ploaia torentiala.
Eu imi pun mainile in cap si-mi dau drumul intr-o rostogolire de peste 20 de metri pana sub podul de cale ferata a liniei spre Constanta, sub care se adapostisera doua femei care vazandu-ne zburand nu mai pridideau facandu-si cruci de uimire.
Aurel, dupa ce s-a ridicat, primul lucru pe care l-a facut a fost un control tehnic al motocicletei, care in afara de ghidonul stramb, rezervorul infundat si zgariat zdravan, aripa din fata sifonata, o scara lipsa si farul spart nu avea nimic.
Eu am inceput sa-mi fac un inventar, lucru pe care i l-am recomandat si lui, stiind ca dupa un asemenea eveniment pot exista traumatisme despre care sa nu ai habar. Datorita hainei groase de piele si a cotierelor
duble dar mai ales rostogolirii nu am suferit raniri severe. Singura rana notabila si care avea sa-mi creeze dificultati, era o taietura adanca in palma stanga, palma in care se sprijinea arma in timpul tragerilor.
Pana la urma am ajuns la hotel tot cu autobuzul lotului iar Aurel calare pe IJ ul sifonat.

De atunci nu am mai avut ocazia sa mai merg cu Aurel cu motocicleta. Gonea prea tare.

Bucuresti – Berlin – Leipzig si retur

berlin50Prin anii ’50 am participat la o “dinamoviada” care avea loc la Leipzig. Dupa un zbor linistit, aterizam la Berlin… Pana aici nimic anormal dar dupa ce luam autocarul (era mai mic ca un autobuz de calatori, dar mai mare ca un microbuz obisnuit) si care urma sa ne poarte de la Berlin la Leipzig incep ciudateniile… cel putin pentru noi. Kurt, asa se numea soferul nostru, ne scoate din Berlin si dupa ce se inscrie pe autostrada, il vad ca lasa volanul, ia dintr-o naveta niste sandvisuri si incape sa ne serveasca, in timp ce masina mergea singura!!!! Din cand in cand se uita peste umar, apoi isi continua servitul.
Autostrada, dreapta ca-n palma, cum se spune, nu-i creau motive de ingrijorare lui Kurt care se comporta ca o gazda grijulie cu noi. Delegatul german ne-a explicat ca autostrada respectiva a fost construita inainte de al doilea razboi mondial si ca nu prezinta niciun risc pentru cei aflati in trafic, datorita planeitatii suprafetei. Sa inebunesti si mai multe nu !
Dupa mai bine de 60 de ani, autostrazile noastre sunt pur si simplu o gluma proasta. In sfarsit Leipzig! Suntem cazati la hotel International si asa cum ne-am obisnuit, imediat ne aventuram in necunoscut.
Vizitam haotic un oras istoric si cu greu putem face schimb de informatii pertinente intre noi, la intoarcerea la hotel.
Ce m-a impresionat atunci, a fost : absenta aproape totala a barbatilor in Hausebier (bodegi, carciumi) in schimb, pline de reprezentante ale sexului slab. Mi s-a explicat, ca razboiul a decimat, majoritatea barbatilor si refacerea echilibrului va dura ceva timp. Incredibil !
Intr-un din zile, gazdele ne invita intr-un parc de distractii, situat la periferia orasului. Ne oprim la standul de tir cu aer comprimat, unde regulile prevedeau ca pentru obtinerea unui trofeu, trebuia ca tragatorul, sa “curete” niste cuie, de niste mici macaroane din ceramica ce le acopereau. Valorii unui obiect ii erau repartizate un anumit numar de cuie ce trebuiau curatate. Cu cat era mai mare valoarea, cu atat trebuia sa cureti mai multe cuie. Si incepem!
Patronii standului, isi frecau mainile de multumire cand au vazut o sumedenie de “fraieri” care s-au oprit la standul lor. Dupa primele focuri, ne-am dat seama ca pentru a avea mai mult spor la curatarea cuielor de “macaroane”, trebuia sa tragem la baza cuiului si atunci macaroana era zburata in sus, cuiul ramanand gol dupa un singur foc.
Inca o gaselnita a noastra, a fost aceea de a trage intr-un unghi cat mai mic, avand astfel sansa de a goli doua cuie dintr-un foc. Si am inceput sa tragem, cei din partea stanga a standului spre tintele din dreapta si invers.
Dupa zece minute, standul era gol si patronii incheiau, probabil, prima lor zi cu deficit daca nu chiar falimentari!
il-14La intoarcerea spre casa, avionul care ne-a fost pus la dispozitie de gazde, era un IL-14 si am avut extraordinara sansa de a sta intre piloti pe tot parcursul zborului. Pe vremea aceea nu se punea problema deturnarilor sau a actelor de terorism. Cum eu eram blond si o rupeam putin pe nemteste, pilotii n-au avut nimic impotriva sa-i privesc de aproape cum isi fac meseria. Eram deasupra Ungariei si avionul era scuturat ce toti dracii din cauza a doua fronturi atmosferice ce se intalnisera chiar deasupra teritoriului pe care il survolam.

il14In spatiul rezervat navigatorului, si care se afla inapoia pilotilor, era in stanga sus, o caseta din plexiglas, ca si cupola meteo de deasupra avionului, in care, intre doua borne, cu niste paraituri ingrozitoare, aveau loc descarcari electrice cu niste flame albastre. In fata noastra, un culoar laptos de nori iar pe stanga si pe dreapta avionului, doua mase de nori intunecati ce se pierdeau undeva departe in fata. Am inteles din dialogul pilotilor ca au reusit, dupa mai multe incercari sa ia legatura cu solul, cu ajutorul unui avion ce se afla deasupra Suediei si, sa primeasca instructiuni privind noile coordonate de zbor. Din moment ce va pot scrie aceste randuri, inseamna ca am ajuns cu bine.

Un antrenament la arma militara

Era prin 1956 si ne pregateam pentru Nationalele de Tir. Armele de concurs erau niste Mosinagane de fabricatie sovietica dar din motive de economisire a munitiei foarte costisitoare, conducerea sectiei a hotarat, pentru a nu pierde totusi contactul cu poligonul, sa tragem cu niste gioarse AU de fabricatie austriaca de calibrul 9 si cartuse Manlicher cu aceeasi data de fabricatie…1928. Primim fiecare armagiu cate o arma si nici mai mult nici mai putin de 300 de cartuse de om, pe care trebuia sa le terminam intr-o zi. Cutiile, cand incercam sa le deschidem, se dezmembrau complet iar cartusele se imprastiau aiurea, atat de veche era munitia si asta nu ar fi fost nimic, dar cel mai neplacut lucru era faptul ca dupa declansare, trecea ceva timp pana se aprindea pulberea si glontul pornea.
Ne-am dat seama ca trebuie sa asteptam sa plece focul si abia apoi sa dezepolam, dar cat timp habar n-aveam.
Din cauza bubuiturilor si a reculului foarte puternic, am pierdut din vedere la un moment dat sa astept ceva mai mult dupa declansare si am coborat arma pe polita din fata, moment in care cartusul porneste iar reculul
imi arunca arma direct in plex. Daca m-ar fi pocnit un boxeur si tot nu m-ar fi incovoiat in halul ala. Nu mi-au placut niciodata probele de arma libera calibru mare si arma militara.

In lotul de schi al liceului

skiori1In iarna 1953-1954 profesorul de sport Dl. Anton Ionescu organizeaza o selectie la schi in vederea participarii la un concurs interliceal la Predeal. Selectia a avut loc pe Cocioc, azi Parcul Tineretului si m-am clasat al patrulea la proba de fond. Aveam printre noi un coleg din alta clasa imbracat si echipat dupa ultimul jurnal si pe care profesorul de sport nu l-a mai testat ci l-a introdus direct in lotul celor cinci ce urmau sa formeze echipa liceului. In timp ce noi ne dadeam sufletul pentru un timp cat mai bun, colegul nostru a facut o adevarata demonstratie de cum se ceruiesc schiurile, care este ceara cea mai buna pentru un anume fel de zapada si cate si mai cate de ramaseseram muti de cate cunostinte avea. Profesorul incheindu-si misiunea incepe niste coborari de mai mare dragul. Noi dupa el, etalandu-ne fiecare indemanarea la coborari si slalom, nu numai la fond.
Urcam, coboram, faceam slalom printre portile marcate cu trestii smulse din balta de la poalele pantei. Colegul nostru a terminat de ceruit schiurile si in timp ce noi ne aflam la baza partiei, el sprijinandu-se in betele de bambus, priveaspre noi, frecand alternativ schiurile de zapada. In sfarsit isi da drumul. Noi muti de admiratie il priveam cum coboara intr-un plug urias pe care nu-l mai poate controla, trece printre noi ca vantul – noi gandeam: -sa vezi acum o cristiana cu oprire intr-un scurt derapaj, dar el nimic! Trece de noi abia mentinandu-si echilibrul si dispare in stufaris. Dupa o pauza de circa doua minute, vedem, undeva in mijlocul baltii, trestii agitandu-se si in sfarsit apare si el culcandu-le pentru a ajunge la noi. Isi scoate manusile pline de apa si le infige in bete apoi isi intoarce buzunarele hanoracului si ale pantalonilor pe dos si dupa ce le stoarce de apa isi scoate schiurile nemaipomenite din picioare si flescait si la propriu si la figurat ne paraseste fara un cuvant.
In lotul pentru concursul de la Predeal el n-a mai fost selectionat. La cabana Cioplea, unde am fost cazati, eram circa douazeci de elevi din mai multe licee intr-o camera mare iar singura sursa de incalzire era un godin de care aveam grija pe rand de altfel ca si in celelalte dormitoare. Seara cand ne intorceam de la antrenamente, de jurimprejurul godinului erau bocancii si ciorapii pusi la uscat iar accesul catre codin, datorita umezeli si noroiului adunat, se facea pasind pe schiurile puse ca niste punti, cu talpicile in sus, si pe care paseam cu mare grija. Intr-una din seri tocmai ma apropiasem de bocanci pentru a-i orienta cu partile inca umede catre godinul incins, cand un intarziat intra in dormitor deschizand larg usa, usa loveste schiurile pe care ma aflam, ma dezechilibrez si ca sa nu ma murdaresc, pun mana pe godin! Sar ca ars(!!!), arunc bocancii cat colo si topaind de usturime o iau oblu spre prici ignorand mizeria de pe jos. Si ca sa fie aventura completa, a doua zi, dupa o noapte geroasa, naiba ne pune sa facem o coborare pe un drum forestier ce ducea spre tunelul de cale ferata. Zapada topita din ziua calduroasa precedenta se transformase intr-o oglinda dura si neregulata odata cu venirea noptii iar schiurile, macar ca ale mele aveau canturi de otel, nu mai puteau fi strunite in niciun fel. Insirati, unul dupa altul, coboram prea rapid pentru experienta noastra si a fost suficient ca primul, eu eram al treilea, sa iasa in decor infigandu-se cu schiurile intr-un morman de zapada de sub un brad, ca toti din urma sa ne impiedicam unul de celalalt intr-o gramada perfecta in asa hal incat nu ne mai recunosteam picioarele si schiurile. Colac peste pupaza, in contactul neprevazut cu bradul, ne pomenim si cu o gramada de zapada din pom, peste noi. A trebuit sa ne desfacem schiurile unii altora pentru a ne putea degaja din inclestarea colegiala in care ajunseseram. La un inventar sumar, eu stateam cel mai bine, avand doar o vanataie sub ochiul stang si rondeaua de la un bat rupta. Ceilalti se alesesera cu impunsaturi de la schiuri, majoritatea in zona folosita cel mai des cand stam pe scaun, pantaloni, hanorace si canadiene sfasiate si chiar un schiu pe care l-am scapat si a trebuit sa coboram dupa el si sa-l recuperam(l-am cautat mai bine de trei ore).
In final, dupa un concurs de fond de cinci kilometri echipa liceului nostru s-a clasat pe un onorabil loc sapte.
Profesorul ne-a felicitat calduros si ne-a si expediat la Bucuresti cu primul tren.
Chit ca schiurile mele nu erau pentru fond, dar ce conta, important este sa concurezi, nu?
A si sa nu uit, dupa povestea cu godinul, aproape sase luni am purtat cu mandrie motivele florale ce mi se imprimasera in podul palmei.