1968 – Noi cunostinte.Tbilisi.

tbilisiIn acel an, impreuna cu colegul meu, ing. G.P. faceam parte dintr-o delegatie de cineasti cu destinatia URSS.
Dupa ce vizitam studioul Mosfilm si Soiuzmultfilm (de animatie) o parte din delegatie ramane la Moscova iar noi de la Animafilm pornim spre Tbilisi, capitala Gruziei (cum se numea atunci).

Trebuie sa spun pentru inceput ca anul 1968 a fost anul in care Ceausescu s-a opus Moscovei in invadarea Cehoslovaciei si acest lucru a facut inconjurul lumii. Sentimentele gruzinilor fata de rusi erau cunoscute iar actiunea Romaniei nu a ramas fara ecou. Eram cu colegul meu alaturi de Vakhtang Bakhtadze – regizor de animatie – din Tbilisi si de Anea, translatoarea noastra de peste Prut, intr-un troleibuz si discutam diverse. Un curios il intreaba pe Vakhtangce suntem. – Romani ! Ii raspunde acesta si in clipa urmatoare troleibuzul s-a luminat de zambetele calde ale calatorilor.
Dupa ce am vazut studioul lor de animatie si dupa o scurta vizita in biroul directorului unde portretul lui Stalin era la loc de cinste !!!! (se stie ca Stalin a fost gruzin, dar trecusera deja multi ani de la demolarea cultului personalitatii si ei continuau sa-l venereze cu toata opozitia Moscovei), suntem invitati intr-o mica excursie in imprejurimile orasului.
Catedrala sveti-Tbilisi Vizitam cateva vestigii istorice, dar o manastire ne-a atras atentia in mod deosebit. Un basorelief, reprezentand un brat cerea niste explicatii care ne-au si fost date cu competenta de Vakhtang: Pe vremea unuia din tarii Gruziei (nu i-am retinut din nefericire numele) s-a inceput construirea acestui lacas de cult iar dupa terminarea lui, tarul l-a intrebat pe mesterul zidar, daca poate face altul la fel de frumos. Dupa raspunsul afirmativ al acestuia, tarul a pus sa i se taie mana mesterului pentru a impiedica construirea unei alte manastiri. Vi se pare cunoscuta aceasta legenda ?
Spre pranz ne intalnim cu mai multi regizori, animatori, scenaristi (mai toti cu parul alb), la un local cu specific gruzin unde urma sa luam masa. Din respect pentru cel mai in varsta din cei prezenti la masa, acesta primea titlul de Tamadam(cred ca am scris corect) si acesta tinea un toast, nu inainte de a chema ospatarul si a-i sopti ceva. Ospatarul disparea si dupa putin timp se intorcea cu un fel de amfora din care turna coniac intr-o farfurioara si-i dadea foc. Vumm!
cornEram astfel avertizati ce coniac tare vom bea. Apoi ospatarul ne turna in “paharele” din coarne de vita, ce nu puteau sta pe masa decat goale, si trebuia sa-l imitam pe Tamadam. Daca bea paharul dintr-o inghititura, trebuia sa facem la fel altfel riscam sa-l jignim. Si va inchipuiti, ca dupa ce facea cateva urari, primul Tamadam dadea urmatorului ca varsta aceasta functie onorifica, iar daca acestuia ii placea alt fel de coniac,se repeta scenariul de la inceput, cu ospatarul, amfora, aprinderea coniacului si urarile de rigoare pana la ultimul dintre gruzini. Mancam cu o mana iar cu cealalta tineam cornul pe care nu totdeauna reuseam sa-l golesc si sa-l pun pe masa. Ultimii eram la rand, pentru a toasta, noi invitatii.
Cred ca se spusese, pana la noi, cam tot ce era de spus iar coniacul l-am lasat la optiunea lui Vakhtang.
Am mancat in afara de preparatele gruzine cu carne de batal sau branza de oaie si …frunze de ridichi !!!(care aveau acelasi gust cu ridichile noastre).
La plecare,nimeni dintre noi nu s-a clatinat pe picioare sau sa aiba dureri de cap, desi din punctul meu de vedere, totul era posibil dupa atatea toasturi.
Vahtang, mandru, ne atentioneaza ca daca vedem pe strada un om impleticindu-se, acela nu-i gruzin (sau georgian).
-Dar nici roman ! Ne fuduleam noi.

Precizare

Observati ca in micile mele amintiri, nu intru in detalii de descriere a locurilor si minunatiilor vazute. Ele trebuiesc mangaiate cu privirea si cu sufletul, iar descrierea lor o fac condeieri, specializati pe domenii, incomparabil mai bine ca mine. Eu m-am rezumat, doar la intamplari traite personal si am incercat sa prezint intr-o oarecare masura contextul in care s-a derulat evenimentul respectiv. Am incercat sa le relatez pe cele mai neobisnuite, dar pe care le-am trait direct sau ca martor. Si asa imi este foarte dificil sa le selectez pe cele care cred ca merita sa le relatez, intamplarile fiind multe si deseori ori le omit fara intentie.

Sa va dau un exemplu de intamplare pe care am omis s-o relatez la timpul sau si anume din perioada cand invatasem sa schiez destul de bine.
Pe Cocioc se construisera doua trambuline pentru sarituri cu schiurile. Cea mare, facuta dintr-un
schelet din lemn si foarte inalta. Nu a fost folosita niciodata pentru simplul motiv ca zapada refuza cu obedienta sa se astearna pe panta de coborare a acesteia. Cea mica de alaturi, care a fost realizata doar prin escavare spre panta si ridicarea unui damb in partea de sus, intrunea conditiile pentru a sari. Trebuia sa incerc si eu.
Zis si facut. Intr-una din zile ma infiintez cu schiurile pe dambul trambulinei si-mi dau drumul.
Ajung la prag, sunt propulsat spre panta iar la contactul cu zapada, schiurile zboara de sub mine si cad pe spate, oprindu-ma in niste musuroaie de zapada dupa o alunecare de circa 5o de metri.
Repet “tehnica” dobandita de inca vreo sapte ori dupa care trag o concluzie GENIALA – Am viteza prea mare !
Ma conformez si imi dau drumul pe trambulina de la vreo 4 metri de prag. Ajung la marginea pragului, dar neavand suficienta viteza pentru a fi propulsat spre panta, schiurile se inclina periculos in fata, varfurile se infig in zapada, se arcuiesc si de aceasta data sunt propulsat peste cap pe panta. De atunci n-am mai sarit la trambulina. Apropos !In timp ce se faceau escavatiile pentru trambulina mica, a fost descoperit un tunel, la fel cu multimea de tunele care strabat Bucurestiul in toate directiile, si despre care se spunea ca ducea pana la manastirea Vacaresti. Eu am vazut doar partea decopertata de escavare si mi s-a parut impresionant.Tacut si intunecos !
Merita sau nu, sa relatez aceasta intamplare ?

Teorema lui Pitagora

teorema lui Pitagora– La inceput, fara sa-mi dau seama, mai mult ca o joaca, am inceput sa inlocuiesc scrisul – ca mod de exprimare cu o noua scriere, desenul. Eram prin clasa IX sau a Xa cand la ora de matematica, eminentul profesor Octavian Halunga, Dumnezeu sa-l odihneasca, m-a surprins, in timp ce facea ocolu-i obisnuit prin clasa, ca in timp ce colegii mei scrisesera constiinciosi teorema lui Pitagora * Intr-un triunghi dreptunghic, suma patratelor catetelor este egala cu patratul ipotenuzei * eu desenasem pe maculator…(vezi imagine).
Se opreste in dreptul meu si dupa cum ii era obiceiul cand unul dintre noi elevii ne ocupam cu altceva decat sa fim atenti la ora sa, mi-a tras cu creta o dunga de pe frunte pana in varful nasului blagoslovindu-ma in cunoscutu-i stil…. Batu-te-ar mama lui Peticuta de pezevenghi, ai luat-o ca rata prin apa, asa cum nu se lipeste apa de rata asa nu se lipeste cartea de tine…. eu ma stradui sa va invat carte si tu…
– Dom’ Profesor,da’ eu am scris exact ce ne-ati spus! Uitati!… Intr-un triunghi….. si-i arat semnele facute de mine.
Cred ca era pentru prima data in cariera sa de profesor, cand un neispravit de elev ii arata si un alt mod de exprimare, cel al desenelor in loc de cuvintele obisnuite. Il priveam si-i vedeam ochii deosebit de vii cum ii jucau intr-un neastampar necunoscut pana atunci. Si tot atunci mi-a harazit viitorul. Tu sa dai la arhitectura!… nestiind ca eu visam deja la altceva.
La absolvirea liceului am incercat sa-i fiu pe plac dar saracul nu stia si nici eu de altfel ca acolo aveam nevoie de echer, compas, rigla si nu mai stiu ce, in timp ce eu desenam totul cu mana libera.
Mai tarziu mi-am dat seama ca desenul animat ma va ajuta sa ma exprim fara cuvinte, dar asta presupunea invatarea unui nou limbaj cu larga accesibilitate tuturor varstelor, ceva intre semantica si semiologie, in care gestul este hotarator intr-un dialog mimat cu interlocutorul.Toate filmele mele de mai tarziu au fost realizate sub acest deziderat, folosind expresivitatea gestica a personajelor mele si a ma face inteles, intr-un dialog universal. Dar despre acest lucru cu alt prilej.

Cum ati reactiona ?

Era intr-o sambata din vara anului 1972 si tocmai pregateam masina pentru a ma duce la socri cand langa mine se opreste un tanar, ras in cap, imbracat cu doua camasi, una cu maneca lunga pe dedesubt si alta cu maneca scurta pe deasupra, cu un pachet sub brat care mi se adreseaza: – Buna ziua domnule Antonescu! Ii raspund la salut continuand sa asez lucrurile in portbagaj.Figura lui mi se parea cunoscuta dar nu reuseam sa o asociez cu cineva anume.
– Unde mergeti?
– Spre Pitesti!
– Si eu merg intr-acolo,nu ma luati si pe mine?
Neavand nicio obiectie, ma invoiesc cu speranta ca voi avea cu cine sa mai schimb doua vorbe pe drum.
Pornesc masina si realizez ca cel de langa mine, locuise candva in bloc cu mine, ca era un tanar respectuos, un atlet de seama, membru al lotului national si mereu imbracat dupa ultimul jurnal.
– Nu te-am mai vazut de mult, pe unde-ai umblat?-incerc sa aflu motivul schimbarii sale.
– Am fost la Dumnezeu!
Inghit in sec, dandu-mi seama ca am intrat intr-o incurcatura din care trebuia sa ies cumva.
– Si ce-ai facut acolo? Conduceam cu viteza mica in timp ce cautam o solutie salvatoare, convins fiind ca intr-o asemenea situatie trebuie sa joc dupa logica lui.
– Am descoperit cum se fabrica aurul, si bagand mana in buzunarul de la camasa, scoate un creion vopsit in doua culori, galben si cu un capat rosu… vedeti? aur galben si aur rosu!
– Cum ai reusit?
Scoate cartea invelita in ziar si mi-o arata..- Aici e scris totul!
– Se fabrica greu?
– Foarte greu…Tace. Isi fixeaza apoi ochii cu furie intinzand mainile inainte spre parbriz cu un gest ce sugera sugrumarea cu sadism a cuiva. Apoi parca dandu-si seama de ce facuse, tresare si-si retrage mainile rapid apoi se uita spre mine. Eu priveam inainte ca si cum nu observasem nimic, dar beculetele incepusera sa clipeasca alertandu-ma si mai serios. In timp ce traversam Bd.Nicolae Grigorescu, mergand pe Liviu Rebreanu catre catre lacul IOR si dupa traversarea podului, incetinesc, trag pe dreapta si-i spun: – Domnu’ Iliescu, eu o fac la dreapta in satele astea, dumneavoastra coborati aici si luati o ocazie care merge inainte spre Pitesti. Ma gandeam cu groaza ce se va intampla daca intru cu el in circulatia din centru.
– Pai, opriti mai incolo!
– Degeaba opresc mai incolo pentruca nicio alta masina spre Pitesti nu va opri din cauza tramvaiului. Dar aici,pana vine masina, stati pe malul lacului si priviti la pescarii care se intrec in maestria unditului.
Coboara. Eu asigur rapid usa si ridic geamul, de pe partea lui, mai sus. Se apleaca si prin deschizatura:
– Domnule Antonescu, va multumesc mult, sunteti singurul care m-ati inteles!
Ne facem cu mana si plec. Mi-au trebuit cateva ore bune ca sa-mi revin complet dupa aceasta intamplare.
De atunci nu l-am mai intalnit, dar fostii lui socri mi-au cofirmat printr-un – Iar a scapat !, ca situatia tanarului era cunoscuta si din nefericire fara leac. Pacat !

Roma

 

Robinson

De la Milano cobor “cizma” si ma opresc la Roma, unde Alberto Chimenz, patronul firmei IFE Roma, ma astepta pentru a incepe lucrarile la story-board-ul primului lung metraj de animatie realizat de noi.

gibba

In perioada cat am lucrat in Roma, alaturi de colaboratorul din partea italiana(in fotografie), Francesco Maurizio Guido(alias Gibba), nu ma pot lauda ca am vazut prea multe datorita programului incarcat pe care l-am avut dar tot am reusit sa-mi sa-mi clatesc ochii cu o parte din capodoperele orasului celor sapte coline.

PietaMoise

 

Catedrala San Pietro, Pieta (care nu fusese vandalizata), statuia lui Moise (care mi-a reamintit de una din probele de la arhitectura), piete si fantani pe care nu le mai enumar dar pe care le voi revedea cu alte prilejuri mai pe indelete.

Intr-o vineri, Alberto impreuna cu Marco de 6 ani si Maria Grazia de 4, cei doi copii ai sai, pornim catre Lido dei Pini o mica asezare pe tarmul marii Tireniene unde urma sa petrecem trei zile in vila aflata in constructie. Cand am ajuns, camerele spatioase, luminoase si mirosind inca a vopsea erau goale. In timp ce vizitam vila, opreste la poarta o masina cu al carei sofer, Alberto se intretine cateva minute, apoi masina pleaca. Noi coboram pe plaja destinzandu-ne, jucand fotbal, inotand in apa de un albastru incredibil. In timp ce ne zbenguiam in valuri, Marco isi face mainile caus si-mi arunca in fata un jet de apa. Luat prin surprindere, iau o inghititura si trag si pe nas cativa stropi. Nenorocire !
Apa era atat de sarata incat si nasul si gatul mi-au “ars” cateva ore bune. Spre seara, ne intoarcem la vila si …. surpriza !!!! Trei camere erau deja mobilate cu strictul necesar, iar in bucatarie, aragazul si frigiderul plin completau interiorul. Dupa atatia ani, nu am auzit inca de o asemenea operatiune si la noi si atat de rapid efectuata.

Milano

milanoDupa trei nopti si trei zile in care nu am inchis un ochi, in trenul care ma purta spre Milano, oboseala si-a spus cuvantul si am adormit. Dimineata in jurul orei 5 cobor in gara din Milano, ies in strada, caut un taxi, ii dau adresa hotelului unde aveam rezervare si dupa aproape o jumatate de ora ajung. Platesc, cobor dar la receptie sunt informat ca abia la ora 12 pot primi camera. Ma asez comod intr-un fotoliu plasat mai discret si adorm din nou pana spre pranz cand receptionerul ma trezeste si-mi inmaneaza cheia camerei. Urc, fac un dus si mai dorm inca vreo doua ore.
Dupa amiaza, reconfortat il anunt pe reprezentantul francez al firmei EDIC, care inscrisese filmul in festival, ca am ajuns la Milano apoi ies in strada pentru a face ca de obicei o scurta recunoastere a locului si imprejurimilor pentru a ma orienta la intoarcere si dupa ce ajung in coltul strazii vad la nici 500 de metri GARA !!!. Si escrocul ala de sofer m-a plimbat o jumatate de ora…..
Milano cu La GrandierreA doua zi, Jaques Arnoul de la EDIC Films, ma ia de la hotel si ne infiintam la festival. Il las cu treburile lui si plimbandu-ma prin holurile pavilionului central, vad o boxa cu inscriptia “Televiziunea Romana”. Ma apropii dar in afara de o masina de scris si o multime de pliante si programe, nimeni. Introduc in masina de scris o coala si-l anunt pe locatarul boxei ca regizorul Victor Antonescu se afla la Milano si ca-l rog sa ma contacteze.Trec doua zile si NIMIC !
Ziua urmatoare, vad un tip care isi face de lucru printre hartiile de pe birou. Ma apropii si: – Buna ziua ! Tipul tresare, se uita la mine apoi priveste in jur cu teama si ma-ntreaba: – Cine esti dumneata? Ii spun cine sunt si cu ce ocazie ma aflu la Milano si vad cum capata din nou culoare in obraji. Asa l-am cunoscut pe O.S. trimisul televiziunii noastre la targul – festival de animatie de la Milano. Apoi am aflat dece nu ma contactase.- De unde era sa stiu eu cine esti si cu ce treburi ai venit, daca erai vreun fugit ….
ciIntr-una din zile, organizatorii ne invita la Campione d’Italia, o statiune italiana in Elvetia, pe malul lacului Lugano.
La granita cu Elvetia am suferit, impreuna cu O.S. prima sfidare adusa noua ca romani.
Toti participantii trecusera deja in Elvetia ,inclusiv delegatiile Rusiei, Bulgariei si alte tari socialiste, numai noi nuaveam dreptul la viza de tranzit.

Dupa mai bine de o ora de discutii intre oficialii italieni si granicerii elvetieni si dupa achitarea unei sume deloc modeste, ni s-a permis accesul pe teritoriul elvetian. Modul in care am fost tratati mi-a lasat un gust amar pe care-l mai simt si azi, deja trecand de atunci aproape 40 de ani.
Milano - premiereaA doua sfidare, am primit-o la decernarea premiului a carui titulatura era “PERLA TELEVIZIUNII ITALIENE ” si consta chiar dintr-o perla de cam 7 milimetri in diametru, pe care am si vazut-o expusa intr-o vitrina, dar care nu mi-a fost inmanata datorita “situatiei economice precare” a Italiei in acel moment !!??

Uimitoare explicatie dar si mai uimitor este faptul ca ma pot considera un salvator al economiei lor in acele vremuri amarate.

Ma intreb, ce s-ar fi intamplat daca un italian, sau altcineva ar fi obtinut premiul? NO COMMENT !

Sudul Frantei

greierele si furnicaIn anul in care urma sa primesc premiul pentru filmul “greierele si furnica” la Milano, ma aflam pentru ultima oara la Paris si imi amintesc despartirea de prietenii mei francezi care m-au condus la gara. Urc in vagonul de dormit in care aveam rezervare, imi pun valiza pe patul “meu” si cobor pentru ultimele momente dinaintea plecarii trenului.
In sfarsit este anuntata plecarea, ne imbratisam, urc in vagon si de la o fereastra de pe culoar agit bratul cu batista pana ce gara a ramas undeva in intuneric. Era ora 22 si 30 de minute! Intru in cuseta mea si intepenesc. In doua, din cele patru paturi, se instalasera doua tinere care dormeau deja.
Eram prima data pus intr-o asemenea situatie. Eu nu puteam dormi nici cu un barbat strain in aceeasi camera, dar cu niste femei. Asa ca am stat toata noaptea pe culoar fumand tigara de la tigara si zgaindu-ma in noapte pana in zorii zilei. Era aproape 6 dimineata cand una din tinere iese pe culoar si-mi cere un foc, apoi ma intreaba:
– Am vazut patul nedesfacut, nu v-a fost somn?
Si incearca Victore sa-i explici frantuzoaicei cum e chestia asta cu dormitul cu o persoana necunoscuta si mai ales sex opus. Se uita la mine ca la felul 7 si nu pricepea deloc. In Marsilia ne-am despartit, ele coborand, eu continuandu-mi drumul spre Milano.

coasta1 Nu stiam daca am sa mai vad vreodata Coasta de Azur (si asa a si fost), motiv pentru care
in fiecare gara importanta in care trenul oprea, coboram, lasam valiza la biroul de bagaje, apoi dupa ce ma interesam de un alt tren porneam sa vizitez, si asta zi si noapte, statiunile de pe litoralul francez.
Asa am vazut Monaco, Monte Carlo, Nisa si altele pana la granita cu Italia de unde am pornit spre Milano.
Daca ar fi sa optez pentru o vizita in Normandia sau pe Coasta de Azur, fara nicio ezitare as alege-o pe prima.

Nordul Frantei

DEAUVILLE - TROUVILLE NORMANDIALa a doua deplasare la Paris am fost singur si mi-a lipsit compania lui Badea cu care m-am inteles de minune.
Am colindat prin Paris mai cu amanuntime beneficiind de compania catorva angajati ai firmei EDIC, dar de cele mai multe ori singur. Am revazut Sacre Queur-ul, muzeul Luvre, Chateau de Thoiry, Trianonul, Versaille-ul iar in Paris in Place du Thertre am admirat picturile expuse de multimea pestrita de artisti.
Cu familia Challeau am purces apoi in cea mai fascinanta excursie.Timp de patru zile am colindat Normandia, pe un traseu pe care nu pot sa nu-l indic cu precizie din respect pentru frumusetea sa. Deci, primul oras intalnit pe traseul nostru – Rouen, urmeaza, Barentin, Ste Marie des Champs, Ypreville, Fecamp si Etretat in prima zi. A doua zi pornim spre Cap de la Heve, Le Havre si poposim la Tancarville. In a treia etapa, trecem prin Honfleur, Notre Dame de Grace, Cricqueboeuf, Trouville, Deauville, Cabourg, Arromanches, unde vizitam muzeul debarcarii,urmeaza Granville si ne oprim la Mont St Michel pentru a vizita edificiul urias.
Mont st michellO fortareata impresionanta, construita pe o stanca si inconjurata de o plaja absolut pustie. De ce pustie? Nisipurile miscatoare nu prezentau siguranta pentru oameni dar nici pasarile nu se inghesuiau sa coboare pe nisipul nesigur.
Mi s-a spus ca mai exista si alt fenomen care tine lumea departe de plaja si anume ca in anumite perioade ale anului in timpul fluxului, apa se infiltreaza sub crusta nisipoasa fara a se observa inaintarea ei catre uscat, creindu-se niste tensiuni fantastice care la un moment dat explodau pur si simplu, apa navalind cu viteza inimaginabila, maturand totul in cale ( probabil ceva asemanator unui Tsunami ).
Normandia, vazuta atunci toamna, mi-a ramas puternic intiparita in suflet.

Fabulele lui LA FONTAINE

La GrandierreVicontele Georges de la Grandierre patronul firmei EDIC din Paris a inceput in 1966 o colaborare cu Studioul Animafilm – studiou infiintat in 1963 prin desprinderea de Studioul Bucuresti a sectiei de animatie – privind realizarea mai multor filme de desen animat dupa cunoscutele fabule ale lui La Fontaine. Dintre titlurile propuse eu am realizat “greierele si furnica” , “stejarul si trestia” si “iepurii si broastele”.
Lucrand la aceste filme, am avut posibilitatea de a vedea Franta si de a cunoaste oameni deosebiti.
In primul voiaj de lucru, am fost impreuna cu un alt coleg, Badea Artin si cum hotelul nostru era foarte aproape de Place Pigalle am avut sansa de respira “aerul” cel mai parizian cu putinta.
Intamplarea a facut ca in timpul sejurului nostru la Paris, Mr.Georges de le Grandierre sa-si casatoreasca unul dintre baieti cu o baroneta si sa fim invitati la cununia religioasa ce s-a tinut la Domme des invallides iar seara la un cocktail la care au participat circa 2000 de invitati printre care si o printesa de Bourbon. In saloanele sediului UNESCO am fost coplesiti de fastul intalnirii iar la intrare fiecare invitat soptea ceva la urechea unui personaj impunator, care apoi anunta cu tarie numele noilor invitati. Cat am asteptat pentru a fi prezentati parintilor si tinerilor casatoriti, fara nicio exceptie, toti aveau in cuprinsul numelui particula – de la -. Cand a venit si randul nostru, Georges de la Grandierre cu zambetul pe buze ne-a adaugat particula lipsa, eu devenind mr. Victor Antonescu de la Fourmi iar Aurel, mr. Badea Artin de la Ibu.
cu Badea ArtinIn cele doua saptamani, cat am stat in Paris (la prima noastra vizita), am fost invitati intr-o seara la Moulin Rouge si peste doua zile la Follies Bergers. Acesta din urma mi-a placut cel mai mult pentru betia de lumini , frumusetea dansatoarelor si calitatea programului.
Intr-una din zile, Dna Challeau care ne-a fost mai tot timpul ghid prin Paris, ne invita la muzeul Grevin – un muzeu al figurilor de ceara – unde am fost pusi in incurcatura de cateva ori nestiind care din figurile din muzeu sunt de ceara si care reale iar ca desert in timp ce comentam cu Aurel exponatele, o voce baritonala care venea de undeva din spatele nostru intreaba: – Care vorbesti ba romaneste?
Intorc privirea si zaresc niste nasturi metalici la un sacou. O iau pe nasturi in sus si dupa un timp descopar un urias care ma privea de la inaltime cu expresie intrebatoare.
– Noi!
Fata i se lumineaza intr-un zambet larg si dupa ce fiecare mormaim ceva neinteligibil (ar fi trebuit sa fie numele noastre) facem primul schimb de informatii, asa am aflat ca este profesor de limbi romanice, ca vine din Germania si se duce in Statele Unite tot ca profesor la nu stiu care universitate. La despartire ne strange mana cu ceva care avea dimensiunea unei cazmale si forta unei menghini. Si asta s-a intamplat doar la prima vizita in Franta.

1961 – Implinirea unui vis

Dupa absolvirea cursurilor speciale de animatie, trei din cei douazeci si opt de participanti am fost repartizati la Studioul Cinematografic Bucuresti – sectia animatie unde a trebuit sa trecem prin intregul flux de productie. In lumea animatiei, deja nume sonore precum Ion Popescu Gopo, Constantin Mustetea, Matty Aslan sau Liviu Ghigort scrisesera deja istorie iar Palm d’Or – ul lui Gopo pentru ” Scurta Istorie” deschidea noi perspective celei de-a saptea arte.
Eu am fost repartizat in echipa lui mos Popescu – cum ii spuneam noi tatalui lui Gopo – si primul film la care am debutat ca animator a fost “Caciulita cu ciuc rosu”. Au urmat apoi filme ale lui Iulian Hermeneanu, Liviu Ghigort, Nell Cobar pentru ca apoi sa debutez cu primul meu film de animatie ” Orice nas isi are nasul ” dupa un scenariu de I.Avian.

La cigalle et la fourmi
In 1968 termin “Greierele si furnica”, film care va fi distins in 1969 cu cel mai mare premiu la Milano – Perla Televiziunii Italiene.

In perioada de lucru la acest film, am avut in echipa de animatori alaturi de consacratul Valentin Baciu, cel care ocupase locul intai pe tara la desen in 1953 si pe veteranul Constantin Merlan despre care incerc sa povestesc o intamplare din periada premergatoare Craciunului din 1967.

Intr-una din zile, suna telefonul, ridic receptorul si Costel se scuza ca va intarzia, fiind in oras si cautand daruri pentru fiul sau.Telefonul, ca o mana cereasca, ma scutea de un drum in oras pentru a cumpara niste limbi de porc sau de vaca pentru piftie :
– Costele! Daca tot esti in oras, poate ma scutesti pe mine de un drum si cumpara-mi si mie niste limbi. Daca gasesti de vaca… ia-mi trei, daca-s de porc ia cinci, ca-s mai mici. Dupa o pauza scurta, Costel:
– De unde sa iau?
In fata unei asemenea intrebari ramai interzis!!!! De unde se pot cumpara limbi de porc sau de vaca ????
N-am de lucru si-i spun, crezand ca-i vorba de o gluma de-a lui:
– Cum de unde? De la ferometal!
Dupa vreo patru ore apare si Costel, vine cu servieta si o pune pe masa mea de lucru: -Nu stiu daca-ti plac….
…scoate un pachet si cand il desface mai, mai sa cad jos. Frumos ambalate, cinci limbi metalice de incaltat!!!!
-Mai Costele ce-s astea?
-Limbi!
-Pai eu limbi de incaltat te-am rugat sa iei? Si de ce cinci?
-Asta m-am intrebat si eu!
-Si cum le mananc, cu bomfaierul?
Noroc ca n-am apucat sa sun acasa ca am rezolvat problema piftiei.

***

Aceasta intamplare imi aduce aminte de un banc.
Trei mame la o cafeluta se “laudau” cu odraslele lor .
– Vai tu, nu stiu cui o fi semanand Gigel ca tare-i tampit!
– Tu te vaiti? Nicusor al meu este un munte de prostie…
– Voi vorbiti? Ai vostri sunt niste genii pe langa Titel al meu… ia sa vedeti: – Titele!
– Da mama!
– Uite doi lei, i-ai si du-te la farmacie si ia de toti banii morcovi!
-Bine mama!
Dupa ce pleaca Titel, mama-sa: -Ati vazut?
– Stati sa-l vedeti pe-al meu. Nicusor!
– Da mama!
– Ia banii astia si du-te la aprozar si ia de toti antinevralgice!
– Bine mama! Ia banii si iese.
– Ati vazut ce prost?
Cea de-a treia nu ramane mai prejos si-l cheama pa Gigel.
Acesta vine si mama-sa ii spune:
– Gigele, ia du-te tu pana la scoala si vezi daca nu sunt eu acolo…
– Bine mama! Iese.
Pe drum cei trei se intalnesc si incep sa-si spuna pasurile:
– Auziti prostie, sa ma duc la farmacie sa cumpar morcovi!
– Si pe mine ma trimite la aprozar dupa antinevralgice !
– Pe mine m-a trimis la scoala sa vad daca e acolo, parca nu putea sa dea un telefon!