Animatie – Ghid orientativ pentru ANIM – AMATORI 2

SCENA – ACTIUNEA
Relatiile in interiorul scenei si intre scene.
Montajul.

De fapt ce presupune aceasta activitate?
Sa ne imaginam o carte ale carei pagini sunt toate desprinse dar si nenumerotate si trebuie sa o aranjam in asa fel incat lecturarea ei sa fie cursiva si logica.
Acelasi lucru se petrece si cu imbinarea scenelor filmului.
Imbinand scenele, trebuie tinuta seama de constructia lor compozitionala pentru a inlesni spectatorului mutarea atentiei de la o scena la alta.
Sa nu uitam ! Compozitia cadrului este o compozitie in miscare !
Planurile ce alcatuiesc o fraza de montaj, sunt un ansamblu de scene
exprimand o anumita actiune incheiata, precum un capitol al unei carti.
Mai multe fraze pot alcatui secvente si ele trebuie sa respecte directia
aleasa pentru filmarea intregii actiuni, in caz contrar putandu-se ajunge la completa denaturare a inscenarii.
De regula, iesirea sau intrarea in cadru a unui personaj, se face dupa o
“regula” nescrisa dar care tine de comportamentul uman referitor la
gestul de a-ti apropia sau indeparta pe cineva .
Cum majoritatea suntem dreptaci, cand facem gestul de chemare, de apropiere, il facem cu bratul drept deschis larg si apropiindu-l de inima, deci de la dreapta spre stanga ( vino !, gestul chemarii).
Invers cand vrem sa indepartam pe cineva, sa-l “scoatem din inima”,
gestul cu bratul drept va porni din dreptul inimii si se va destinde spre
dreapta (pleaca !, du-te !).
In concluzie, daca observam cu atentie modul in care este organizata
miscarea in interiorul unui cadru si legatura cu alte cadre, vom observa
ca personajul care se duce undeva, iese prin dreapta cadrului, chiar si
in racursiu. Pentru acest lucru, inca din faza de realizare a story-board-
ului se va tine seama de directia miscarii pentru intregul film.
Daca aratam un cadru, de exemplu cu o casa, apoi din dreapta intra un personaj, sensul capatat este de – vine – vine acasa, vine intr-un loc cunoscut.
Sigur ca sunt impresii subiective dar s-a constatat ca acest mod
de a povesti este receptat si inteles usor de spectator.
Se poate insa si invers dar vorbind despre acea regula nescrisa,
prezentarea actiunilor e bine sa se faca in modul sugerat mai sus.
Observam cum uneori textele intra in cadru de la stanga spre dreapta,
deci cuvintele le vom descoperi de la sfarsit catre inceput, ceea ce
reprezinta o pierdere de timp pana descoperim cuvantul si apoi sa cautam sensul celor scrise.
Cand realizam un film, trebuie sa stabilim chiar de la inceput cui ne adresam (tinta, target-ul).
Odata acest lucru hotarat, trebuiesc cautate acele modalitati de exprimare accesibile categoriei de varsta vizate.
Pentru a va da un exemplu de modul in care NU trebuie sa ne exprimam
cinematografic este cazul unui film de animatie pentru copii, in care autorul dorind sa faca o legatura intre o situatie in care eroul principal iesea in pierdere dintr-o confruntare si un eveniment istoric de referinta, a inlocuit imaginea unui personaj dintr-un tablou cu cifra 1815.
Dupa doua secunde, suficiente pentru a citi numarul respectiv, actiunea
filmului a continuat. Multe din scenele urmatoare s-au pierdut, spectatorul incercand sa descopere rostul acelui insert si nemaifiind atent la ce se intampla pe ecran, a pierdut firul naratiunii.
Unii n-au inteles nici dupa terminarea filmului ca era vorba de anul infrangerii lui Napoleon la Waterloo. Deci folosirea corecta a semioticii in limbajul cinematografic trebuieste adaptata categoriei de varsta caruia te adresezi, in primul rand, ca sa nu mai vorbesc de gradul de pregatire foarte eterogen al spectatorilor.