Nicu prostu’
Avea cam patruzeci si ceva de ani, de statura potrivita, mereu imbracat modest dar curat si prin par ici-colo cateva fire albe. Cat era ziua de lunga, Nicu se plimba cu pasi tarsaiti prin cartier, scartaind la “vioara” sa confectionata, de nu stiu cine, dintr-o bucata de tabla, semanand mult cu o tava iar arcusul era facut dintr-o sarma mai groasa si indoita la un capat.
Scartaitul produs de frecarea fier pe fier era ingrozitor dar pentru Nicu era o muzica divina. Zambea tot timpul iar cand vorbea era atat de gangav incat intelegeai cu greu ce spune.
Nicu era prieten cu toata lumea iar in mijlocul copiilor era cu adevarat fericit. Uimitor era faptul ca si cainii, chiar si cei de teama carora treceam pe celalalt trotuar, cand intra Nicu in curtea lor, se gudurau in timp ce el le zambea si-i mangaia bolborosind cuvinte numai de ei intelese.
Era o adevarata minune sa-i vezi cum se lipeau de el, uneori lingandu-l pe fata in timp ce Nicu se amuza ca un copil.
Si era chiar un copil. Povestea lui facuse inconjurul cartierului si desi noi pustimea nu intelegeam atunci despre ce era vorba, in rezumat, starea lui Nicu se datora parintilor sai care din cate se spunea, era o familie instarita dar cu tabieturi ce nu aveau nimic comun cu raspunderea cresterii si educarii unui copil.
Pe scurt, pentru a nu deranja adultii de la partidele de poker, parintii ii dadeau sa bea o fiertura de seminte de mac pentru a sta linistit.
Azi asa, maine asa, Nicu s-a oprit din dezvoltare si a devenit ceeace il stia tot cartierul, Nicu prostu’.
Cea care il ingrijea si care suferea pentru el, era sora lui.
Prin ’45, Nicu a schimbat pentru o vreme “vioara” cu “pusca”, o bucata de scandura lunga de vreo doi metri, ascutita la un capat si pe care o purta pe umar plin de importanta. Cineva ii daduse si o casca germana de care era la fel de mandru. Patrula strazile si era mereu privit cu bunavointa de oamenii din cartier.
Dupa un timp a renuntat la pusca si s-a intors la dragostea dintai, vioara.
Si intr-o zi, Nicu nu a mai aparut.
Auzisem ca e bolnav.
Apoi….vremurile agitate ne-au prins in valtoarea lor si am uitat de el.