Intr-un an, profesorul Hadarean, conducatorul cineclubului pionierilor din Turda, a organizat, in linistitul oras ardelean o tabara de pregatire a celor mai tineri cineamatori, pionierii.
Nu au lipsit de la aceasta tabara specialisti ai filmului ca Geo Saizascu, Gheorghe Vitanidis, prof. Radu Aneste Petrescu, Ion Popescu Gopo si subsemnatul.
Apropo! Stiti de unde vine pseudonimul Gopo? Numele de familie al mamei lui Gopo era Gorenco iar al tatalui sau, Popescu. De aici GO si PO .
Nu despre instruirea pionierilor vreau sa vorbesc ci despre salina din Turda. La vremea la care am vizitat salina, sute de putini cu branza de oaie, stivuite pe langa peretii galeriei de acces catre interiorul salinei asteptau sa ia drumul exportului. Dupa ce am patruns adanc in interiorul negru la propriu si la figurat(intunecimea era completata de peretii negrii – ni s-a spus ca erau inegriti de fumul tortelor folosite atat pe vremea in care se lucra in salina cat si din timpul ultimului razboi cand locuitorii orasului isi cautasera refugiul in interiorul ocnei). Dotati cu lanterne puternice ne-am avantat tot mai adanc in salina dar fara ajutorul ghidului experimentat care ne conducea am fi riscat sa ne ratacim in labirintul intunecos si rece cu consecinte dintre cele mai grave.
Ne oprim in sala troliului, acolo unde sute de ani, niste cai sacrificati se invarteau continuu, in bezna continua, intr-un cerc larg cu un diametru de circa 8 metri actionand scripetii ce ridicau pe platforme de lemn sarea extrasa din maruntaiele salinei. Locul pe care calcasera sarmanele animale se transformase intr-un sant circular adanc de peste 10 centimetri si acest lucru in conditiile unui sol extrem de dur. Dupa ani si ani de “serviciu” cand erau batrani sau bolnavi si trebuiau inlocuiti cu alti cai mai tineri si vigurosi, absolut toti cai pensionati erau orbi. Ingrozitor!
Am fost condusi intr-o capela cioplita in sare din care nu lipsea crucea. Din nefericire cei doi ingeri sculptati in sare cu multa maestrie de artistul anonim si care incadrau altarul, fusesera mutilati cu barbarie, de nu se stie cine si nici cand.
Sare si lemn. Lemn si sare. Nimic nu rezista umezelii si actiunii sarii. Doar lemnul. Pasarele din lemn, scari din lemn imbinate cu dopuri din lemn in loc de cuie. Scarile aveau depusa sare pe absolut toate treptele de parca fusesera ninse din belsug iar senzatia pe care am avut-o coborand sau urcand a fost aceea ca in orice clipa pot aluneca in haul de sub mine pe “zapada” depusa. Marea sala era cu adevarat impunatoare. Cu lanternele puternice pe care le aveam abia puteam zari peretele opus iar daca incercam sa privim in jos bezna era totala. Sus in plafon era o deschidere prin care patrundea un pic de lumina si care pe vremuri era folosita pentru ridicarea sarii la suprafata. Aceeasi deschidere era folosita si pentru coborarea sau ridicarea ocnasilor. Era de fapt singura poarta de acces intre cer si infern.