La realizarea testelor cu personajul “nea cutare”, candidatul trebuie sa tina seama de lipsa totala a expresiilor fetei si sa acorde o importanta mai mare atitudinilor. Orientarea scaunelor catre o singura directie, il situeaza pe “nea cutare” intr-un dialog mut cu ce se intampla in fata sa. Cand ceea ce se petrece inceteaza sa-l mai intereseze “nea cutare” intoarce pur si simplu spatele “dialogului”. In situatia incordarii, cand se intampla ceva palpitant, ceva ce il determina pe “nea cutare” sa participe la actiune, unghiurile se ascut pregatindu-l parca de un salt inainte opusa acestei stari fiind relaxarea, cand unghiurile se deschid(obtuze) iar gestul imperativ al mainii indicand, ordonand, il defineste pe cel ce conduce chiar tiranic. Lasarea pe spate creeaza un spatiu si mai mare intre el si interlocutor si nu lasa nicio indoiala in privinta pozitiei sale de sef, stapan, samd. Tipul lipsit de personalitate, cu o conditie sociala precara, impacat cu soarta nu va sta niciodata bine pe un scaun “strain”.
El este gata sa se ridice in orice clipa. In cazul preocuparii, incordarea interioara se manifesta ca si la cel atras de o actiune, dar actiunea acum este in sine iar unghiurile se inchid pentru a marca acest lucru. Un tip preocupat poate sta si intr-o atitudine relaxata, dar pentru acest lucru ai nevoie de expresia fetei pentru a face diferenta intre relaxare, somnolenta si trairi interioare puternice.
Pentru cel beat, scaunul este doar un pretext ca si pentru cel speriat. La ultimul, saltul inapoi si in sus este cauzat de sursa care a cauzat spaima, reactia fiind opusa sursei. Prin aceste teste se urmareste a se reda o stare cu mijloace cat mai economicoase de mare efect si usor de “citit” de catre spectator. Cand apare si expresia fetei sentimentele care completeaza atitudinea eroului se extind iar animatorul care se afla in spatele desenului se identifica cu actorul in timpul spectacolului. In cazul testelor cu “nea cutare” cea mai buna proba pe care o poate verifica un candidat este aceea a desenarii lui “nea cutare” intr-o stare si aratata unei alte persoane pentru o fractiune de secunda(descoperind si acoperind rapid desenul) si chestionandu-l asupra a ceea ce a vazut. Daca aceasta si-a dat seama ca este vorba de “acea” stare sau una apropiata, lucrurile stau bine. Exemplificarile date sunt doar niste variante pentru ca un candidat sa fie admis ca avand calitatile unui posibil animator.
Author: Victor
Test de vizualizare
O varianta de raspuns
Teste de aptitudini pentru animatie
Am fost intrebat de mai multi interesati, cum selectam desenatorii pentru filmul de animatie.
(Va ofer o mostra de test si doritorii pot incerca sa-si probeze aptitudinile).
Cursurile de animatie nu aveau ca scop invatarea desenului ci indrumarea desenatorului catre un anume mod de exprimare a trairilor unui personaj cu ajutorul liniilor conduse de catre un artist de exceptie -ANIMATORUL.
Spuneam ca animatia inseamna in primul rand traire, emotie si abia apoi miscare. Nu cred ca exista niciunul dintre cei ce tin cat de cat un creion in mana, sa nu fi incercat sa faca o linie sa se miste. Pe doua pagini, de cele mai multe ori ultimele dintr-un maculator, se trasau doua linii, cate una pe fiecare pagina, apoi printr-o miscare rapida a celor doua pagini se observa miscarea. Deci pana aici e simplu. Complicatiile apar cand aceste linii capata semnificatii, sentimente iar actorul nevazut care se afla in spatele lor trebuie sa le imprime propriile trairi. Pentru a intelege ca nu numai complexitatea desenului(construit din multe linii cu detalii vestimentare bogate) mareste dificultatea realizarii animatiei va relatez o situatie petrecuta cu foarte mult timp in urma in studiou.
Organizarea muncii primise sarcina absurda de a norma munca de creatie. Am fost chemati cativa realizatori cu experienta in domeniu sa ne dam cu parerea. Personal m-am dus cu doua foi de calc. Pe una era desenata o linie si un cerc iar pe cealalta un vanator echipat cu toate accesoriile (arma, cartusiera, tolba, cizme, palaria vanatoreasca de la care nu lipseau penele de fazan) si ii intreb pe cei din comisie care este din punctul lor de vedere animatia cea mai dificil de realizat:- prima, in care linia indragostita de cerc se straduieste sa ia cele mai ciudate forme pentru a se apropia de perfectiune si in final cand reuseste constata ca cercul facea acelasi lucru straduindu-se sa devina ca triunghiul de care se indragostise la randul lui, sau animatia cu vanatorul care traverseaza cadrul. Membrii comisiei au privit desenele si au conchis ca cea cu vanatorul e cea mai complexa!!! Complet fals! Miscarea vanatorului presupunea mai mult timp pentru executie dar din punct de vedere traire, animarea liniilor era cu mult mai complexa, desi aparent fiind vorba de personaje simplu desenate se putea crede ca este un fleac.
Acesta este si motivul pentru care am apelat la o serie de teste din care sa-mi dau seama, care dintre desenatori au stofa de animatori si asupra carora sa-mi indrept atentia cu precadere. In afara de testele pe care le prezint in anexa pe scurt au fost inca vreo cateva din care nu lipsea realizarea a 10-12 desene gen banda desenata, dupa o fabula cunoscuta cu personajele realizate de candidat si cu gasirea altui final pentru a observa modul de paginare a elementelor cuprinse in cadru si gradul de inventivitate al viitorului animator.
Bob Calinescu
Bob Calinescu(in stanga imaginii) a fost poate, cel mai neobosit cautator al formelor create de natura, carora sa le dea viata in platoul de filmare, “Rapsodie in lemn” fiind doar un exemplu din bogata-i filmografie. La el in atelier puteai gasi cele mai nebanuite creatii ale naturii asupra carora intervenea foarte putin sau de loc. Radacini, crengi si pietre, care mai de care mai ciudate.
Imi amintesc o zi in care ii admiram bogata colectie de pietre etalata pe rafturile de langa usa. Bob ma vede si luand de pe polita din spate un bolovan pe care il folosea de presspapier mi-l arunca : -Ia vezi-l p-asta !Bolovanul, cam cat o gutuie mai mare, descrie o curba prin aer. M-am pregatit sa primesc proiectilul dar constat ca era o imitatie perfecta din polistiren si cantarea doar cateva grame. -sau uita-te la asta si un alt bolovan identic porneste catre mine. De data asta eram pregatit chiar sa-i dau un sut si bine am facut ca nu i-am dat. Era un pietroi adevarat care mi-a trecut printre maini cazand pe parchet intr-o hodorogeala cumplita. O intamplare asemanatoare s-a petrecut la o filmare in exterior.
Echipa oprita la marginea unei liziere de salcami, la doi pasi de o cale ferata careia cativa muncitori ii consolidau terasamentul, incepe pregatirile. Se descarca utilaje si aparatura intr-un dute-vino alert. Muncitorii care lucrau la calea ferata se opresc din activitate urmarind forfota din jurul cinemobilului. Un coleg incearca sa coboare din masina un bolovan imens. Avea aproape un metru in diametru. Dupa multe eforturi reuseste sa-l coboare si cu multa dificultate se indreapta catre locul de depozitare al materialelor pentru filmare. Muncitorii care lucrau la terasament au amutit.
Priveau cu ochi mari la colegul meu care se lupta cu ditamai pietroiul. Regizorul filmului, o colega, care vazandu-si coechipierul luptandu-se cu greutatea, se indreapta catre acesta si luandu-i bolovanul din brate il arunca cat colo: -Hai mai Mircea ca ne grabim! Lasa naibii bolovanul! Muncitorii au impietrit. Nu-si credeau ochilor. O femeie aruncase chiar sub privirile lor un bolovan urias!!!
Abia cand echipa de filmare a inceput sa stranga aparatura, si-au luat inima in dinti si s-au apropiat de subiectul uimirii lor. L-au privit, l-au pipait si au incercat sa-l miste. Abia atunci s-au lamurit cum stau lucrurile si s-au pus pe ras.
Seful
Cu Aurel Popirad, directorul nostru tehnic, ma cunosteam inca din 1961 cand activa in cadrul laboratorului de prelucrare a peliculei din Buftea. Eram buni amici iar cand peste ani s-a transferat la Animafilm increderea reciproca s-a consolidat. Eram foarte directi si sinceri in toate dialogurile noastre. Niciunul nu a facut caz de prietenia celuilalt si nu ne-am cerut contraservicii care sa atinga aceasta relatie. De altfel, daca de fata erau persoane straine ne vorbeam cu tovarasul director, tovarasul regizor. Cand eram intre noi, vorbeam normal, spunandu-ne pe nume. Intr-o zi,nu stiu cum a venit vorba de raspunderile cadrelor de conducere. Mi-a spus atunci un lucru interesant la care nu ma gandisem dar cu care am fost de acord fara rezerve.
– 50 % din timpul unui cadru de conducere este ocupat cu elaborarea deciziilor, cealalta jumatate a timpului este rezervata urmaririi aplicarii acestora. Paradoxal, aceasta ultima parte, marea majoritate a celor ce au puteri decizionale o ignora total, ea fiind pasata in exclusivitate esalonului doi sau trei, consilierilor sau trepadusilor de tot soiul.
Vedem, zilnic, in jurul nostru efectele dezastruase ale unei asemenea politici. Cred cu convingere ca pentru a fi sef, trebuie sa ai har. Sefia nu se invata decat in forma ei exterioara. Trebuie sa-i convingi pe cei din jur ca iti meriti locul de sef. Pentru asta trebuie sa fi cel mai bun.Sa stii sa asculti si parerile altora. Sa fi la curent cu noutatile in domeniu.
Nu e suficient sa ai un birou somptuos ca sa fi sef. Trebuie sa respiri aerul activitatii pe care o conduci chiar de la locul desfasurarii, trebuie sa te implici total, sa fi prezent, sa fi gata sa intervii cand este nevoie de tine. Un sef nu se ascunde, e prezent acolo unde e nevoie de el pana la sfarsit. Fac o paranteza.(Am cunoscut cativa sefi cu adevarat dar pentru ca numele unuia dintre ei este legat de acela al unui coleg de breasla am sa spun doua cuvinte despre el. Directorul Blaier, fratele regizorului Andrei Blaier “Generalul”, cum il alintau cu drag toti muncitorii uzinei 23 August a fost un astfel de om. Era chirurgul care nu opera prin intermediari. Nu era om din uzina pe care sa nu-l stie iar faptul ca isi parasea mereu biroul pentru a fi in mijlocul lor ajutandu-i cand situatia o impunea il facuse indragit si respectat de catre toata suflarea uzinei)…. Revin la discutia cu Aurel Popirad.
Imi spunea despre o vizita in Japonia la fabrica de pelicula Fuji. La intrarea in intreprindere era un panou urias pe care se insirau sute de nume. In dreptul numelor, cifre mai mari sau mai mici, pornind de la 1 si mergand pana la cateva mii.
Intrebandu-l pe ghid ce reprezinta panoul i s-a explicat ca acolo sunt trecute toate numele salariatilor care au venit cu propuneri de imbunatatire a activitatii si sumele castigate pentru acest lucru.
– Inteleg o suma mare. Dar un yen….
– Propunerea facuta de acel muncitor nu avea nicio valoare economica dar in acest fel il stimulam sa gandeasca. Poate intr-o zi va veni cu ceva valoros.
Sigur ca aceasta idee a apartinut cuiva. Dar aplicarea ei in practica a fost decizia unui sef.
Baia
De Sfintele Sarbatori ale anului 1947, Mos Craciun, in care care credeam fara rezerve, mi-a adus printre multe daruri si o pereche de patine marca Polar Tutti Kunst care se fixau de ghete cu cheie. “Experienta” in ale patinajului o capatasem cu ceva timp in urma cu niste “patine” confectionate din niste picioare de soba facute din cornier pe care un prieten de joaca le confectionase de unul singur si cu care ne “dadeam” cu randul pe zapada batatorita..
Cu noile patine si impreuna cu cativa colegi de liceu ne intalneam de cate ori era ger, in parcul Carol, singurul patinoar natural situat mai aproape de drumul nostru catre scoala.
Patinam pana aproape de ora de incepere a cursurilor iar la semnalul sonor dat de catre sirena uzinei Wolf, din apropierea garii Filaret,abandonam patinajul si o luam spre liceu.
Totul pana intr-o zi. Patinam in preajma debarcaderului cand deodata gheata incepe sa paraie si sa se dezmembreze sub picioarele noastre si iata-ne in apa pana aproape de talie. Reusim cu chiu cu vai sa iesim pe mal, ne scoatem patinele si inhatandu-ne ghiozdanele o pornim rapid catre scoala. In cele circa 15 minute pana am ajuns la Sincai, pantalonii nostri se facusera scoarta de la frigul de-afara. Cu ajutorul colegilor de le internat, ne-am imbracat cu tot felul obiecte dar in picioare aveam papuci, tarlici sau ciorapi crosetati din lana. Caloriferele abia se mai vedeau de puzderia de haine si lenjerie intinsa la uscat. Despre patania noastra a vorbit tot liceul, mai bine de o luna de zile.
In ziua cu pricina, profesorii cu care aveam ore, ne scoteau la tabla, nu atat pentru a ne asculta cat pentru a ne expune ca pe niste paparude nefericite ce eram, in fata colegilor si spre hazul acestora.
Directorul Magda
In acel an Ziua Minerului ne-a prins la un motel langa Cluj. Vremea ploioasa ne-a taiat elanul de a porni mai departe.
Serveam pranzul cu familia intr-un salon rezervat protocolului. In mijlocul salonului, o masa festiva isi astepta oaspetii. Nu dupa mult timp o multime zgomotoasa isi face aparitia si ocupa intreaga masa. In capul mesei se asezase un domn de vreo 45-50 de ani, (SEFUL gandeam) care ciocnea paharul cu toti mesenii nelipsind pupaturile,imbratisarile si urarile de rigoare. Vazandu-i atat de bine dispusi si nevrand sa-mi scape evenimentul, ridic paharul in semn de omagiere al adunarii si-i salut. Cel din capul mesei ma vede, imi raspunde la salut si-mi face semn sa ma apropii.
Facem cunostinta si astfel aflu ca se numeste Magda si ca este directorul tuturor carierelor de nisip din judetul Cluj.
Dupa ce a declansat “ostilitatile” mesei colegiale isi lasa ortacii sa continue si luandu-ma de brat ma intreaba daca nu vreau sa-l insotesc intr-un tur pe la cariere unde era asteptat de toata suflarea ce activa in domeniu. Ne urcam intr-o masina de teren si pornim. Am vizitat inca vreo patru puncte de lucru si peste tot a avut timp sa dea mana cu toti muncitorii, sa schimbe impresii sau sa se intereseze de unele probleme de viata ale unora dintre ei. Ii cunostea pe toti si problemele lor erau si ale sale. La una din cariere, m-a dus intr-un tur de forta in interiorul unei statii de sortare si filtrare a nisipurilor necesare turnatoriilor din toata tara.Urcam si coboram scari de acces catre pasarele ce traversau diferitele zone de lucru, explicandu-mi din mers ce operatiune se desfasoara in cutare sau cutare loc. Stia absolut tot si am fost impresionat de inepuizabila sa energie. Se vedea ca era pasionat de munca lui si-mi povestea cu o nota de mandrie despre ce infaptuiau ei acolo si cat de importanta era activitatea lor. Cand am ajuns la motel se intunecase dar lumina din privirile oamenilor care si-au intampinat SEFUL cu prilejul zilei lor m-a urmarit pana tarziu.
Paste Fericit
Sarbatoarea Invierii Domnului imi ofera deosebitul prilej de a va ura pe aceasta cale, multa sanatate, putere de munca, impliniri pe toate planurile si sa va bucurati de aceste binemeritate zile de sarbatoare alaturi de cei dragi.
Sa aveti un Paste Fericit si plin de Lumina!
” MUZICA, FILM, POEZIE “
Era o primavara calda cu zile insorite, cand colegul meu Grigore Traian Pop, redactor in studioul Animafilm ma intreaba daca nu sunt amator de o intalnire cu spectatorii in cadrul unei actiuni la casa de cultura a sindicatelor din Campulung-Muscel. Cum eram destul de avansat cu lucrarile la filmul aflat in productie am fost de acord cu atat mai mult cu cat doream sa am o intalnire si cu spectatorii din aceasta zona a tarii pe care din nefericire nu o vizitasem pana atunci.
Grig imi spune ca a discutat cu directorul casei de cultura, cel care ne invitase la aceasta actiune, si ca totul este OK.
Ne asiguram de un pachet de patru filme cu pondere pentru adulti(era o actiune la care veneau spectatori maturi si filmele selectate erau intr-o nota mai sobra nu de divertisment, filme cu o grafica mai speciala si cu mesaje pe intelesul unui spectator mai avizat). Directorul ne comunica telefonic ziua si ora desfasurarii actiunii si chiar ne sugereaza si niste trenuri cu care sa ajungem in Campulung la timp. Ziua actiunii. Grig imi comunica ora plecarii si stabilim ora si locul intalnirii. Eu ma inham cu cutiile de film(circa 12 kg) si cu o valijoara in cealalta mana pornesc optimist spre ceeace se va dovedi….dar mai bine sa va relatez ce s-a intamplat.
Campulung-Muscel. Iesim pe peron, si dupa ce ne-am linistit ca nu ne astepta nimeni o luam pe jos spre casa de cultura care nici nu era prea departe, cam la 1,5 – 2 Km. In drumul nostru, un hotel. Intram si ne interesam daca avem vreo camera rezervata pe numele…. -Nu! Nu este nicio camera rezervata pe numele dumneavoastra!
– Mai exista alt hotel? Ne gandeam ca poate aveam rezervari in alta parte.
– Nu! E singurul hotel!
– Dar camere libere aveti?
– Sigur ca da!
Luam camera, las cutiile cu filme si iesim. Casa de cultura la nici o suta de metri. Ne uitam sa vedem oarece afise, panouri, aviziere, ma rog ceva care sa anunte evenimentul dar NIMIC ! Ba nu ! Erau cateva afise ce anuntau un concert extraordinar cu participarea unor personalitati al muzicii populare. Despre “muzica, film, poezie” neam!
Intram in casa de cultura, cuprinsa de o nefireasca liniste, si ne indreptam pasii, urmarind cu privirile indicatiile de pe usi. In sfarsit! DIRECTOR. Batem la usa. Auzind ceva mormait, deschidem si intram. Intr-n fotoliu o cetateanca pe care cred ca am trezit-o din somn ne intreaba cine suntem si ce cautam acolo. Grig ii spune cine suntem si cu ce treaba prin Campulung. Instructoarea(ne-a spus totusi functia ce-i permitea sa doarma in fotoliul directorului), ne aduce la cunostinta ca seful ei, directorul, este plecat la Bucuresti in cautare de actori pentru nu stia care actiune si nu stia cum sa ia legatura cu el in caz de nevoie. Despre actiunea noastra habar n-avea. Era o instructoare perfecta. Nu stia nimic
Cum pana la ora la care era planificata actiunea mai era suficient timp, Grig imi propune sa dam o raita prin oras si sa trecem si pe la Comitetul orasenesc de partid. Orasul frumos, curat, cu peluzele pline de lalele inflorite. Comitetul de… intram. Un cetatean ne intreaba ce cautam pe-acolo. Grig ii spune ca vrem sa discutam cu primul secretar o chestiune… nu mai intru in amanunte. Omul dispare si dupa cateva minute bune vine insotit de un tip care ne spune ca este secretarul cu propaganda si ne roaga sa mergem la casa de cultura ca imediat ce se termina sedinta cu “Primul” vine si el. Dupa aproape doua ore, apare. Se aseaza la biroul directorului si dupa ce-si incruciseaza bratele ne intreaba:
– Si acum ce facem ?
Grig ii spune ca nu e treaba noastra sa organizam actiunea. – Am fost invitati! Am venit!
Secretarul cu propaganda ridica telefonul si dupa ce vorbeste in cateva locuri ne spune ca a rezolvat si ca vom avea spectatori la actiunea cu filmul. De muzica si poezie nici vorba. Culmea este ca nici el nu stia de programul casei de cultura si habar nu avea de deplasarile in teritoriu ale directorului. Tamaie!
Intram la ora stabilita in sala de spectacol a casei de cultura. Sala de circa 600-700 de locuri. Sus in ultimul rand,circa 10-15 elevi la o scoala profesionala mobilizati anume pentru aceasta actiune. In afara de secretarul cu propaganda, instructoarea cu pricina, care se trezise intre timp, un cineclubist care ma stia din tabara de la Bacau si inca doua-trei persoane nu mai era nimeni !
Va puteti imagina 20 de spectatori intr-o sala de 600 de locuri cum arata?
La un moment dat tresarim surprinsi. Desi nu incepuse proectia, dinspre ecran ajungeau la noi acordurile unui cantec patriotic interpretat de un cor mixt. Secretarul ne explica cu calm ca locul de repetitii al corului se afla situat chiar in spatele ecranului. Incepe proectia. In stanga si-n dreapta ecranului boxele uriase incep sa reverse muzica primului film. Corul nu mai poate face fata concurentei decibelilor si dupa mai multe incercari renunta. Coristii incep sa se reverse catre sala. Pe unde credeti? Chiar pe scena, venind din stanga si din dreapta ecranului si oprindu-se sa priveasca umbrele uriase ce se miscau in spatele lor. Incet coristii au parasit sala.
– Ha, ha, ha,… uite ba un cal !
Vocea sparta a unuia dintre spectatorii mobilizati de catre secretarul cu propaganda, sparge echilibrul precar in care ne aflam si mormaind cuvinte “magulitoare” la adresa organizatorilor, l-am luat pe Grig de o aripa si ne-am luat zborul catre hotel.
Cu directorul, ne-am vazut totusi in aceeasi seara in timp ce luam masa cu Grig la restaurantul hotelului.
N-am inteles nimic din lamentarile sale. Era facut cui.
– Hai Grig. Ura si la gara!