Victor - Blogul regizorului Victor Antonescu

Cineamatori la ocna

turda1 Intr-un an, profesorul Hadarean, conducatorul cineclubului pionierilor din Turda, a organizat, in linistitul oras ardelean o tabara de pregatire a celor mai tineri cineamatori, pionierii.

Nu au lipsit de la aceasta tabara specialisti ai filmului ca Geo Saizascu, Gheorghe Vitanidis, prof. Radu Aneste Petrescu, Ion Popescu Gopo si subsemnatul.

Apropo! Stiti de unde vine pseudonimul Gopo? Numele de familie al mamei lui Gopo era Gorenco iar al tatalui sau, Popescu. De aici GO si PO .
Nu despre instruirea pionierilor vreau sa vorbesc ci despre salina din Turda. La vremea la care am vizitat salina, sute de putini cu branza de oaie, stivuite pe langa peretii galeriei de acces catre interiorul salinei asteptau sa ia drumul exportului. Dupa ce am patruns adanc in interiorul negru la propriu si la figurat(intunecimea era completata de peretii negrii – ni s-a spus ca erau inegriti de fumul tortelor folosite atat pe vremea in care se lucra in salina cat si din timpul ultimului razboi cand locuitorii orasului isi cautasera refugiul in interiorul ocnei). Dotati cu lanterne puternice ne-am avantat tot mai adanc in salina dar fara ajutorul ghidului experimentat care ne conducea am fi riscat sa ne ratacim in labirintul intunecos si rece cu consecinte dintre cele mai grave.
Ne oprim in sala troliului, acolo unde sute de ani, niste cai sacrificati se invarteau continuu, in bezna continua, intr-un cerc larg cu un diametru de circa 8 metri actionand scripetii ce ridicau pe platforme de lemn sarea extrasa din maruntaiele salinei. Locul pe care calcasera sarmanele animale se transformase intr-un sant circular adanc de peste 10 centimetri si acest lucru in conditiile unui sol extrem de dur. Dupa ani si ani de “serviciu” cand erau batrani sau bolnavi si trebuiau inlocuiti cu alti cai mai tineri si vigurosi, absolut toti cai pensionati erau orbi. Ingrozitor!
salina Am fost condusi intr-o capela cioplita in sare din care nu lipsea crucea. Din nefericire cei doi ingeri sculptati in sare cu multa maestrie de artistul anonim si care incadrau altarul, fusesera mutilati cu barbarie, de nu se stie cine si nici cand.
Sare si lemn. Lemn si sare. Nimic nu rezista umezelii si actiunii sarii. Doar lemnul. Pasarele din lemn, scari din lemn imbinate cu dopuri din lemn in loc de cuie. Scarile aveau depusa sare pe absolut toate treptele de parca fusesera ninse din belsug iar senzatia pe care am avut-o coborand sau urcand a fost aceea ca in orice clipa pot aluneca in haul de sub mine pe “zapada” depusa. Marea sala era cu adevarat impunatoare. Cu lanternele puternice pe care le aveam abia puteam zari peretele opus iar daca incercam sa privim in jos bezna era totala. Sus in plafon era o deschidere prin care patrundea un pic de lumina si care pe vremuri era folosita pentru ridicarea sarii la suprafata. Aceeasi deschidere era folosita si pentru coborarea sau ridicarea ocnasilor. Era de fapt singura poarta de acces intre cer si infern.

Despre sefi

Buftea1963 Studioul Animfilm isi leaga existenta de un om deosebit, Marin Paraianu. Era un OM in primul rand iar functia i se potrivea ca o manusa. El ne-a preluat din Buftea si a transformat sectia Animatie intr-un studiou. Colectivul de conducere adus cu acest prilej de catre Directorul General era unul de exceptie. Toti, fara nicio exceptie, aveau o experienta vasta in domeniu si nu gresesc daca afirm ca intr-un sens erau “artisti”. Marin Paraianu avea incredere in ei iar modul lor de lucru se armoniza perfect cu un studiou de creatie. Iata spre exemplu modul de conlucrare al Directorului Economic Ion Drughian cu personalul artistic pentru a intelege de ce am tinut sa-l mentionez. Nu a existat niciodata vreo solicitare a unei echipe de film pe care Directorul Economic sa nu o rezolve. Daca se impiedica de formularistica incalcita si restrictiva in multe privinte, el avea o multime de prieteni economisti, juristi sau specialisti in domeniu pe care-i consulta. Totdeauna primea un sfat util cu acoperire legala si echipa de filmare intra in posesia materialului dorit. De exemplu: o echipa solicita tabla sau sarma de cupru pentru confectionarea unor personaje. In referatul de necesitate era scris …..de cupru! Dar cuprul era un material dirijat si se procura cu aprobari aproape imposibil de obtinut. Tot el venea cu solutia. Modificati referatul si solicitati …sarma sau tabla pentru modelat. Pe noul document isi punea semnatura si echipa putea incepe lucrul.
Majoritatea economistilor pe care i-am cunoscut in timp, pentru a nu se complica iti spuneau – Nu se poate ! si gata.
Nu-i asa ca vi se pare cunoscut acest stil de lucru? Dar sa revin la Directorul General.
Din elita D Marin Paraianu avea o incredere deosebita in cadrele de creatie ale studioului iar la vizionarile filmelor in faza de preprezentare la Consiliul Culturii pentru aprobarea finala, daca avea unele observatii el spunea: -scena X, sau secventa Y, dupa parerea mea denatureaza mesajul filmului sau gagul ala cu …..nu mi se pare amuzant datorita efectului sonor dar e numai punctul meu de vedere… tu (regizorul) stii cel mai bine cum trebuie facut. Daca totusi regizorul se crampona in mentinerea cadrelor asa cum au fost prezentate consiliului artistic al studioului, la vizionarea de la Casa Scanteii, in momentul in care se apropiau momentele asupra carora avea unele retineri Marin Paraianu crea o diversiune – Ati auzit povestea cu…
Presedintele intorcea capul pentru o secunda si in acest timp scena cu pricina trecea. Nu acelasi lucru mi s-a intamplat peste ani cand un alt director despre care am mai amintit si care voia sa-mi vada filmul in faza de lucru fara sa-mi fi cerut permisiunea, in timpul vizionarii “Uimitoarelor aventuri ale muschetarilor” simtea imperios nevoia de a-i atrage atentia presedintelui Dulea ca in cutare moment sunt niste lucruri care nu prea merg. Norocul meu a fost ca unul din consilierii presedintelui l-a pus la punct: -Lasati-l tovarase director pe tovarasul presedinte sa vada filmul !
Cata diferenta !
Imi amintesc totdeauna cu placere de discutiile prietenesti cu Marin Paraianu.
Intruna din zile, ma aflam in biroul sau si printre altele imi spune: – Vezi tu Victore ! Toti cred ca daca esti director, neaparat esti plin de bani. Baga mana in buzunarul de la piept si scoate un pachet inceput de Kent.
-Uite vezi, aici tin pachetul de Kent din care ii servesc pe sefi, apoi bagand mana in buzunarul lateral al hainei scoate un pachet de BT, iar din astea fumez eu.
Era imbracat ca totdeauna la costum, cu cravata asortata, ochelari cu rame subtiri aurii, ce mai, director in toata legea.
– Ca sa vezi ca nu te mint, uite !….si ridicandu-se de la birou se rasuceste si dand haina putin deoparte imi arata langa buzunarul de la pantaloni o zona ce fusese stopata.
Dar indiferent de hainele sale, noi l-am iubit si respectat mereu. Era seful nostru si ne-am mandrit totdeauna cu el.

P.S.In vara anului 1972, in timp ce eram la Roma pentru ultimele detalii ale coproductiei la ” Robinson Crusoe ” la Bucuresti s-a intamplat o tragedie. Directorul Marin Paraianu a fost inlocuit !
O masura aberanta, lipsita de orice urma de recunoastere a meritelor parintelui de drept al studiolui Animafilm, a fost luata de sus si adusa la cunostiinta salariatilor studioului intr-un mod jignitor si tendentios (dupa cum mi-au spus colegii la intoarcerea in tara) de nimeni altul decat Mircea Santimbreanu -fostul director general al Cinematografiei, vecin si “prieten” cu Marin Paraianu din dispozitia data de catre Dumitru Popescu – dumnezeu -( cu d ) pentru a-i face loc altei persoane care n-avea nicio legatura cu cinematografia in general si cu filmul de animatie in special decat pohta ce-a pohtit. Sunt convins ca daca nu s-ar fi luat aceasta masura descalificanta a factorilor politici care manevrau destinele oamenilor dupa bunul plac, alta ar fi fost soarta primului film de animatie de lung metraj realizat in Romania. Nu trebuia sa astept peste 15 ani ca sa-l pot arata publicului pentru care l-am realizat.

Avantaj si dezavantaj

Cum am mai spus, eram cel mai mic dintre frati si dragostea cu care eram inconjurat de acestia facuse ocolul cartierului. Inca nu ma descurcam cu mersul pe propriile-mi picioare si cum parintii imi cumparasera un landou cu care sa vad viata din miscare am profitat din plin de acest avantaj cu atat mai mult cu cat fratii mei isi facusera un obicei in a ma scoate zilnic la plimbare. Mama saraca zicea merci ca scapa de noi pentru a-si putea vedea de treburi.
Drumul pana la Crematoriul Cenusa vis-a vis de fabrica de ciorapi Adesgo de pe Serban Voda era facut tot intr-o fuga. Aici eram coborat din carucior si asezat pe iarba iar locul meu era luat de cate un frate, care isi dadea drumul pe panta care se termina cam unde este acum intrarea in Parcul Tineretului. Intrecerea dura pana li se facea foame sau pana cand caruciorul isi pierdea vreo roata. Toata lumea era fericita. Eu pentru ca eram scos la plimbare, fratii mei pentru avantajele acestei plimbari iar mama ca avea parte de putina liniste. Singurul dezavantaj era acela ca in repetate randuri “obiectul” distractiei colective avea nevoie de reparatii ce trebuia facute cu discretie pentru a nu deconspira motivele bucuriei generale la iesirile colective in natura.

Nell Cobar

Pe Nell Cobar il cunosteam din activitatea sa la Revista Urzica unde o perioada fusese chiar director. Primul sau film de animatie il avea ca personaj principal pe Mitica, cunoscut din caricaturile publicate in ziarele si revistele vremii.
La acest film de doua acte(un act de animatie avea o durata limitata intre 170 metri si 350 metri) am realizat peste 100 metri de animatie depasindu-mi norma de circa patru ori dar nu toate scenele realizate de mine au fost aprobate de Cobar de la prima vizionare si asta din doua motive. Primul motiv era exigenta regizorului in respectarea personajului din punct de vedere grafic si al doilea din vina mea care “furat” de animatie am ignorat obligativitea respectarii canoanelor de construire a eroului denaturand desenul inadmisibil de mult. A trebuit sa inghit observatiile lui Cobar si am corectat toata animatia gresit desenata. Avea dreptate.

Cu timpul fiecare din noi si-a vazut de calea sa dar dupa multi ani cand deja Cobar lansase “Mihaela” drumurile noastre s-au apropiat din nou datorita unei cerinte imperioase a Romania-Film -ului de a face tot mai multe episoade din serialul cu acest personaj intrucat ritmul de doua episoade pe an(atatea putea face un regizor pe an) nu mai era avantajos.

Asa am ajuns sa realizez 4 episoade din serialul sus amintit. Cobar vazandu-mi filmele a avut numai cuvinte de lauda pentru calitatea lor artistica si cu umoru-i cunoscut… – Ia spune-mi Victore, cum de nu ai mai modificat desenul ???

Tot cu acest prilej mi-a daruit o mapa cu schite care m-a surprins. In afara de caricaturile sale, pe care le cunosteam, noile desene mi-au dezvaluit o alta fata a marelui caricaturist.

A fost un om de o sensibilitate deosebita si de un calm inimaginabil. Chiar si atunci cand isi apara punctul de vedere in consiliul artistic o facea cu glasul coborat, pertinent si hotarat in acelasi timp.

Suporter

Ca fiecare muritor am simpatii si antipatii dar niciodata impinse pana la irational.
Primele optiuni au avut un criteriu mai simplu de influentare a orientarii mele catre o parte sau alta. In primul rand era familia, apoi rudele, prietenii si colegii. Daca apareau conflicte alegerea era facuta. Ma consumam teribil cand cel in care imi pusesem toate sperantele pierdea. Victoria ca si infrangerea fac parte din regulile jocului iar ignorarea acestora te plaseaza in afara fenomenului. Am facut sport la un club care avea inca de pe atunci rivalitati declarate dar nu-mi amintesc ca pentru a-mi apara sansele corect intr-o competitie trebuia sa-mi urasc de moarte adversarii. Am facut sport de performanta din pasiune si nu pentru avantaje materiale.
Eram prieten cu toti adversarii mei, de la CCA(Steaua), Metalul, Progresul, Olimpia, s.a.m.d iar rivalitatea dintre noi se reflecta in rezultatele obtinute si nu in manifestari ostile sau ireverentioase. Au fost numeroase situatiile in care ne ajutam reciproc fara sa pregetam din cauza culorilor pe care le aparam in competitii.

sarbu Imi amintesc ca odata facand o deplasare la Iasi la un concurs al juniorilor, Iosif Sarbu(foto), stelist prin optiune, m-a rugat sa-l caut pe fratele sau care muncea la o fabrica din Iasi pentru a lua de la el dispozitivul de ochire (dioptru) pe care il executase dupa schitele sale in vederea mutarii liniei de ochire pentru ochiul stang. Sarbu suferise o afectiune care-l punea in imposibilitatea de a mai ochi normal, cu ochiul drept. Azi suporterii ar fi manifestat vehement, daca nu chiar cu violenta. – A adus dioptrul adversarului? -Nenorocire! – Ardeti-l pe rug! – Infierati-l! Aiureli. Nimic din toate acestea iar Sarbu mi-a multumit simplu si peste putin timp ne-am continuat rivalitatea cu tintele in fata. Tinerii cred ca erau mai bine pregatiti fizic si moral-volitiv pentru sportul pe care il practicau. Azi asist cu tot mai mare tristete la ce se intampla in competitii. Ura a invadat arenele de intreceri. Tot mai multi sportivi se preteaza la spectacole jalnice care nu au nimic cu spiritul de Fair-Play. Ma uit la ei, tineri in toata puterea, cum se tavalesc pe gazon la contacte imaginare cu adversarii de crezi ca in clipa urmatoare isi vor da duhul, si ma intreb: Ce s-ar fi intamplat daca ar fi optat pentru box in loc de fotbal? Va dati seama ce vaicareala ar fi fost pe ring? Indiferent de sport, trebuie sa lupti ca un barbat adevarat !
Imi revin in memorie imaginile cu o micuta gimnasta care avea palmele zdrelite pana la sange in lupta cu aparatele.
Pe fata ei, in afara de o suferinta stapanita cu stoicism am descifrat dorinta de a continua confruntarea.
In fata unor asemenea fapte de daruire imi scot palaria. Din cauza cabotinilor ce au invadat gazonul, sportul (chiar de ce i s-o fi zicand rege?) a pierdut un suporter. Pe mine.

Ingrediente2

film Un “ingredient” important al filmului de animatie este coloana sonora. Rolul ei este acela de a lega cat mai organic intreaga actiune si de a sublinia momentele dramaturgice considerate de catre regizor ca puncte nodale in desfasurarea filmului. Acest lucru se realizeaza cu trei elemente importante: muzica, dialogurile si efectele sonore.
Dat fiind maniera in care s-au realizat marea majoritate a filmelor romanesti de animatie si anume – fara dialog – ne-a obligat sa inlocuim lipsa acestuia prin expresivitatea animatiei in primul rand si in al doilea rand prin efecte sonore.
Nu a fost usor din cel putin un motiv. Foarte multi ingineri de sunet cu care studioul Animafilm a colaborat, aveau experienta in filmul jucat unde puneau efecte de sunet ici – colo si in majoritatea lor fiind zgomote reale, iar cand au dat peste acest gen cinematografic au trebuit sa se confrunte cu o cerinta specifica a genului si anume un alt gen de efecte mai putin reale si de cele mai multe folosite ca un contra punct pentru a reliefa mai puternic un gag iar onomatopeele si interjectiile utilizate pe post de dialog trebuiau prelucrate cu mijloace specifice, filtre, sintetizatoare, tempofoane si multe alte dispozitive. Nume de ingineri de sunet ca: Dan Ionescu (vechi colaborator al lui Gopo), Ion Vartosu, Erica Nemescu (cu acestia am realizat coloanele sonore la toate filmele mele), Aurel Masca, Bogdan Cavadia, Horia Murgu, George Purcarea sunt cei mai des intalniti pe genericele filmelor de animatie. Cred ca am fost cel care le-a dat cel mai mult de furca inginerilor de sunet prin cantitatea mare de efecte pe care o solicitam la fiecare episod realizat si prin dorinta de schimbare permanenta a zgomotelor. Daca in filmul anterior, de exemplu, o usa se deschidea cu un scartait anume in filmul urmator, daca aveam o actiune similara, usa trebuia sa fie “insotita”de un alt fel de scartait. Am fost pasionat de “bucataria” sonora si in toate vizitele facute in diferite studiouri cel mai mult timp l-am afectat acestei zone.

mosfilm La Cinecita, am fost impresionat de modul in care actorii italieni dublau filmele straine. Sincroanele erau atat de perfecte incat daca nu stiam asi fi zis ca eroii filmului au fost filmati in priza directa si ca vocile erau ale lor 100 %.
La Mosfilm, am gasit un impatimit in ale zgomotelor ca si mine si care mi-a deschis cateva dulapuri ticsite
cu incaltaminte de toate felurile si o multime de dracii cu care se putea face zgomote, (spre exemplu – o cutie din metal cu un bulon mare pe fundul ei scotea un zgomot asemanator manipularii unui inchizator la o arma militara in momentul in care se trecea peste capatul rotunjit al bulonului, cu un banal rulment).
Zgomotul talazurilor, putea fi reprodus de o cutie din lemn cu fundul din placaj lata de 40 cm si lunga de circa 2,5 metri, suspendata la mijloc pe o axa transversala. In cutie se gaseau – bucatele de hartie, nisip, orez, grau, pietris, boabe de porumb, balast si bolovani (de piatra si pamant).
Cutia era ridicata de un capat si toata incarcatura o pornea la vale catre celalalt capat. Intai bolovanii, balastul, pietrisul apoi celelalte terminandu-se cu bucatelele de hartie intr-un fasait usor. Zgomotul produs era aidoma unui talaz care se sparge de tarm. Dorim sa viscoleasca? Simplu! Dispozitivul semana foarte bine cu o roata cu zbaturi, doar ca zbaturile erau o multime de rigle de desen din lemn iar peste ele o chinga dintr-un material ce semana cu rejansa era trasa de un rumorist (specialist in zgomote) care in timp ce roata se invartea, actionata de o manivela, tragea de un capat al chingii presand-o mai puternic sau mai usor de riglele ce se roteau. Cand presa mai tare, zgomotul era mai ascutit si invers cand slabea chinga. Jocul rumoristului cu chinga facea ca dispozitivul sa scoata zgomote identice cu ale viscolului. Avea nevoie de zgomotul focului? Nimic mai simplu! Foarte aproape de microfon mototolea usor o hartie de calc si gata focul. Tot cu o coala de calc apucata cu o mana de o parte si cu cealalta mana de partea opusa si frecand mainile care tineau calcul in ritmul dorit se obtine zgomotul produs de o companie militara ce merge in cadenta si chiar oprirea acesteia. Pentru a sugera mersul prin zapada, rumoristii cu ochii la ecran, calcau pe niste saculeti cu naftalina in acelasi ritm cu personajul animat. In Greierele si furnica am apelat la acest efect iar rezultatul a fost cel dorit. Ca sa faci toate astea, iti trebuie pasiune, inventivitate si un pic de nebunie. Azi tehnica a pus la dispozitia realizatorilor aparatura si programe care mai de care mai sofisticate usurand (oare ?) activitatea celor ce adauga filmului ingredientele “galagioase”. Dar despre alte ingrediente, data viitoare.

Supravietuitorul

A XX-a editie a Jocurilor Olimpice s-a desfasurat la München, Germania de Vest în perioada 26 august – 11 septembrie 1972. München a câstigat dreptul de a organiza jocurile olimpice în iulie 1966 în detrimentul oraselor: Detroit, Madrid si Montreal. A fost a doua oara când Jocurile Olimpice s-au desfasurat în Germania, dupa Olimpiada din 1936 de la Berlin. Au participat 121 de tari si 7.124 de sportivi. Jocurile Olimpice au fost umbrite de rapirea si uciderea a 11 atleti israelieni de catre organizatia terorista palestiniana „Black September”.(wikipedia)

Henry Hershkowitz(cu mustata in foto), Rica cum ii spuneam noi, era cel mai bun tragator de arma libera al sectiei de tir Dinamo.
In mai toate competitiile interne si internationale, in tandemul Iosif Sarbu – Rica Hershkowitz schimbarea de locuri in varful ierarhiei era ceva normal.
Pe vremea cand abia incepusem tirul, Rica Hershkowitz se ocupa de pregatirea junioarelor de la Tanarul Dinamovist iar Valeriu Panturu, de noi baietii.
Tatal lui avea o ceasornicarie cam in zona in care este acum Caminul Artei, la doi pasi de Institutul de Arhitectura “Ion Mincu” si intruna din zile Rica, cunoscandu-mi pasiunea pentru desen, ma abordeaza cu rugamintea de a-i realiza un mic anunt pentru vitrina atelierului in care sa se specifice ca acolo, in afara de reparatii se fac si transformari la orice tip de ceas. Zis si facut. Dupa doua zile ii prezint lui Rica lucrarea si a fost mai mult decat incantat de ea: – Cat ma costa?
Eu care nu mai facusem niciodata pana atunci afaceri si cu atat mai mult cu colegi sau prieteni, ma pierd cu totul.
– Nu costa nimic! Am facut-o de placere….
– Daca nu-mi spui cat costa, n-o iau! Hai spune cat?
– Hai ma nea Rica zau asa…
– Cat?…
Fiind in incurcatura, fac “imprudenta” sa-i spun… – Lasa nea Rica, poate am si eu nevoie vreodata sa-mi repar ….
Intuind urmarea imi spune scurt: – Nu asa! Asa costa foarte scump! Tu spune-mi cat ma costa lucrarea si eu iti platesc, iar daca ai vreodata nevoie sa-ti repari ceasul la noi, iti spun cat te costa si in felul acesta, relatiile noastre vor dura o viata. Am luat acest lucru ca pe o lectie si de multe ori imi amintesc de spusele lui.
Inainte de Olimpiada de la Munchen, Rica a plecat cu intreaga familie in Israel unde a pus la cale o afacere identica cu cea din Bucuresti si nu numai atat, impreuna cu Shorr(foto mic), un alt tragator roman de prin Iasi, au fost selectionati in reprezentativa de tir a Israelului. Ce s-a intamplat la Munchen se stie si din pacate Kehat Shorr a fost printre victime. Se cunoaste insa mai putin faptul ca Rica a fost singurul supravietuitor din lotul de sportivi israelieni, ceilalti fiind ucisi de catre teroristi in momentul interventiei fortelor de ordine germane. A fost un adevarat miracol ca in timpul atacului terorist din satul olimpic, Rica a putut sari pe fereastra, refugiindu-se in cladirea altei delegatii.

Ajutor nesperat

marcel-rosca Cu Marcel Rosca, pistolarul cu voce de aur, eram prieten inca dinainte de a abandona tirul. In perioada in care se pregatea pentru “Steaua fara nume”, ma pomenesc cu el la studiou cu rugamintea de a-i ilustra cu cateva secunde de animatie, aria toreadorului pe care urma sa o prezinte in concurs. Trec imediat la treaba, descifrez sincroanele cu ajutorul monteuzei si intr-o saptamana filmuletul era gata. Marcel obtine mult ravnitul trofeu ca o recunoastere a vocii si talentului sau. In acea perioada eram un fumator pasionat si din sertarul mesei de lucru, printre creioane, pixuri, rotringuri si pensule de diferite marimi se gaseau permanent tigari.

Pe atunci fumam Kent si un coleg Filip, proiectionist, isi facuse un obicei din a ma tapa zilnic de tigari. Una – doua, ma pomeneam cu el langa mine: -Victore, n-ai o tigara? Si-i dadeam!
Intr-o zi, dupa mult timp, imi face o vizita, cine credeti? Marcel Rosca!

Era de-acum o personalitate in lumea muzicala si vizita lui m-a bucurat nespus. Dupa ce imi trece in revista ultimele intamplari, scoate dintr-o mapa cateva pachete cu tigari si mi le daruieste atentionandu-ma ca sunt tigari pe care le-a adus din Cuba si ca sunt foarte tari.
Nici nu pleaca bine Marcel si ma pomenesc cu Filip care se apropie cu rugamintea standard. Scot unul din pachetele primite, il desfac si-i ofer nu una ci doua tigari…. Ceruse si pentru nea Baiet, colegul sau, una!Iese si nici nu facuse probabil doi pasi ca si-a aprins deja tigarea. Aud ceva ca niste rateuri ale unui motor cu aprinderea data peste cap, usa se deschide si Filip baga capul cu o fata inlacrimata si plina de puncte rosii, intrebandu-ma printre haraituri si accese de tuse, daca astea sunt tigarile pe care le fumez. Il linistesc, spunandu-i ca tigarile Kent erau prea slabe pentru mine si am hotarat sa le schimb cu acestea din care tocmai a fumat. De atunci nu mi-a mai cerut tigari. Se obisnuise probabil cu tutun fin.

Ingrediente

amazing1 O componenta importanta a filmului de animatie ca si a celorlalte genuri cinematografice este muzica. Filmul de animatie cu o durata medie de 8-10 minute(ma refer la cele de scurt metraj) necesita, dat fiind conciziunea sa, la o muzica pe masura. Pentru cei neavizati, scenele, secventele filmului jucat se masoara in metri in timp ce in filmul de animatie unitatea de masura este secunda. In 10 minute de film de animatie se perinda prin fata ochilor intre 100 si 200 de scene intr-o derulare naucitoare. Pentru asta compozitorul, cronometreaza foarte exact durata scenelor, a secventelor, astfel el are posibilitate de a puncta sonor accentele din imagine si a raliza in acelasi timp si atmosfera sonora ceruta.
Primul compozitor cu care am colaborat a fost regretatul Radu Serban. Nu avea o experienta vasta in domeniul filmului de animatie, de altfel nici eu,dar avea un simt al ritmului miscarii ceva de neimaginat. Fara sa dispuna de bucle de sincron(clic-loop), liste de expunere cu ritmuri prestabilite(la marile studiouri se compunea si inregistra muzica inainte de realizarea animatiei) si in baza acestora animatorii realizau odata cu actiunea si sincroanele pe accentele muzicale, nea Radu, lipsit de toate acestea dar cu marele sau talent a reusit sa adauge un plus de culoare filmului. Este vorba de filmul Greierele si furnica, distins la Milano un an mai tarziu cu Perla Televiziunii Italiene.
Cu Francesco de Masi, un reputat compozitor italian, am colaborat la primul lung metraj de animatie realizat in Romania, Robinson Crusoe. De Masi nu era la primul sau film de animatie la care a scris muzica iar faptul ca a apelat la tot ce era mai nou in materie de sincronizare a usurat mult munca montarii filmului. Asta se intampla prin 1973. Unul din motivele principale, pentru care cele mai multe filme de animatie romanesti au folosit aranjamentul muzical in locul compozitiei originale a fost saracia. Filmul de animatie a fost totdeauna ” Cenusareasa ” cinematografiei si devizele foarte mici nu ne-au permis sa apelam dupa cum am fi dorit la talentul compozitorilor.
Ultimul meu film care a beneficiat de talentul de exceptie al unui tanar compozitor a fost lung metrajul “Uimitoarele aventuri ale muschetarilor” iar cel “vinovat” de muzica antrenanta a filmului este Octav Firulescu. Cu Octav am colaborat relativ comod.Nici nu apucam sa-i spun ce simteam necesar pentru cutare moment, sau cutare secventa ca imi lua cuvantul din gura si-mi spunea exact acelasi lucru de parca mi-ar fi citit gandurile. Asemenea colaborari sunt rarisime iar colaborarea mea cu Octav a fost una dintre ele. Filmele lui Gopo poarta semnatura unui alt compozitor de exceptie, Dumitru Capoianu care nu cred a lipsit vreodata de pe genericele peliculelor cu Omuletul. Theodor Dragulescu (cu care am colaborat la cateva fabule din ciclul Fablio le magician), Octav Nemescu, Ion Cristinoiu, Jolt Kerestely, Corneliu Cezar, Stefan Elefteriu sunt doar o parte din compozitorii ce au colaborat mai constant cu filmul de animatie.

Mustar rusesc

mustar La primul meu drum spre Moscova, am plecat cu un avion IL 14. Totul a decurs perfect pana cand ne-am apropiat de Kiev unde aveam sa facem escala. Zona era cunoscuta pentru turbulentele atmosferice provocate de masele de aer ce coborau dinspre Urali in contactul lor cu cele ce urcau dinspre Caucaz. Fronturi uriase de curenti ascendenti erau intr-o adevarata disputa cu cele descendente iar viteza relativ mica a avionului transformase aeronava intr-o jucarie. Caderi bruste ce nu se mai terminau si la fel de bruste ridicari ne-au pus le grea incercare pe toti. Cand trenul de aterizare a atins solul eram albi la fata si ne uitam unii la altii de parca atunci ne intalneam pentru prima data. Dupa ce pista s-a terminat, avionul a luat-o pe iarba pentru a ajunge in fata aerogarii, eliberand pista pentru alte zboruri. Abia scapati de scuturarile din aer aveam sa traversam o perioada in care puteam jura ca avionul se va rupe de atatea hurducaturi provocate de solul rascolit de multimea de avioane ce folosisera acelasi traseu ca si noi. In sfarsit ne oprim. Gazdele ne ofera, noua celor din delegatia clubului Dinamo, o masa la restaurantul aeroportului. In stanga mea, nea Mocuta, care avea mai multa experienta decat mine, nu numai datorita varstei cat mai ales(pentru cele ce urmeaza) pentru faptul ca nu era primul sau drum in URSS. Pe masa o multime de bunatati care mai de care mai imbietoare dar dupa un asa zbor nu mai aveam chef de nimic. Nea Mocuta ma imbie cu un sandvis cu sunca peste care pune cam o lingurita de mustar. Musc, inghit si imediat simt ca iau foc.
Pentru cei ce nu stiu, mustarul rusesc nu are egal in lume in privinta tariei. Mocuta radea ca un nebun de gluma facuta in timp ce mie-mi dadusera lacrimile si nu mai puteam respira.
Papa Ioanid, cum ii spuneam noi antrenorului sectiei de tir, vazand cele intamplate si dupa ce il mustruluieste zdravan pe glumet, imi intinde o felie de paine si-mi spune : – Miroase-o ! Si ca prin minune usturimea s-a estompat si am putut respira oarecum normal. Cat a durat apoi drumul pana la Moscova, nu m-am despartit de painea salvatoare iar cu Mocuta am devenit mai atent .