A XX-a editie a Jocurilor Olimpice s-a desfasurat la München, Germania de Vest în perioada 26 august – 11 septembrie 1972. München a câstigat dreptul de a organiza jocurile olimpice în iulie 1966 în detrimentul oraselor: Detroit, Madrid si Montreal. A fost a doua oara când Jocurile Olimpice s-au desfasurat în Germania, dupa Olimpiada din 1936 de la Berlin. Au participat 121 de tari si 7.124 de sportivi. Jocurile Olimpice au fost umbrite de rapirea si uciderea a 11 atleti israelieni de catre organizatia terorista palestiniana „Black September”.(wikipedia)
Henry Hershkowitz(cu mustata in foto), Rica cum ii spuneam noi, era cel mai bun tragator de arma libera al sectiei de tir Dinamo.
In mai toate competitiile interne si internationale, in tandemul Iosif Sarbu – Rica Hershkowitz schimbarea de locuri in varful ierarhiei era ceva normal.
Pe vremea cand abia incepusem tirul, Rica Hershkowitz se ocupa de pregatirea junioarelor de la Tanarul Dinamovist iar Valeriu Panturu, de noi baietii.
Tatal lui avea o ceasornicarie cam in zona in care este acum Caminul Artei, la doi pasi de Institutul de Arhitectura “Ion Mincu” si intruna din zile Rica, cunoscandu-mi pasiunea pentru desen, ma abordeaza cu rugamintea de a-i realiza un mic anunt pentru vitrina atelierului in care sa se specifice ca acolo, in afara de reparatii se fac si transformari la orice tip de ceas. Zis si facut. Dupa doua zile ii prezint lui Rica lucrarea si a fost mai mult decat incantat de ea: – Cat ma costa?
Eu care nu mai facusem niciodata pana atunci afaceri si cu atat mai mult cu colegi sau prieteni, ma pierd cu totul.
– Nu costa nimic! Am facut-o de placere….
– Daca nu-mi spui cat costa, n-o iau! Hai spune cat?
– Hai ma nea Rica zau asa…
– Cat?…
Fiind in incurcatura, fac “imprudenta” sa-i spun… – Lasa nea Rica, poate am si eu nevoie vreodata sa-mi repar ….
Intuind urmarea imi spune scurt: – Nu asa! Asa costa foarte scump! Tu spune-mi cat ma costa lucrarea si eu iti platesc, iar daca ai vreodata nevoie sa-ti repari ceasul la noi, iti spun cat te costa si in felul acesta, relatiile noastre vor dura o viata. Am luat acest lucru ca pe o lectie si de multe ori imi amintesc de spusele lui.
Inainte de Olimpiada de la Munchen, Rica a plecat cu intreaga familie in Israel unde a pus la cale o afacere identica cu cea din Bucuresti si nu numai atat, impreuna cu Shorr(foto mic), un alt tragator roman de prin Iasi, au fost selectionati in reprezentativa de tir a Israelului. Ce s-a intamplat la Munchen se stie si din pacate Kehat Shorr a fost printre victime. Se cunoaste insa mai putin faptul ca Rica a fost singurul supravietuitor din lotul de sportivi israelieni, ceilalti fiind ucisi de catre teroristi in momentul interventiei fortelor de ordine germane. A fost un adevarat miracol ca in timpul atacului terorist din satul olimpic, Rica a putut sari pe fereastra, refugiindu-se in cladirea altei delegatii.
Cu Marcel Rosca, pistolarul cu voce de aur, eram prieten inca dinainte de a abandona tirul. In perioada in care se pregatea pentru “Steaua fara nume”, ma pomenesc cu el la studiou cu rugamintea de a-i ilustra cu cateva secunde de animatie, aria toreadorului pe care urma sa o prezinte in concurs. Trec imediat la treaba, descifrez sincroanele cu ajutorul monteuzei si intr-o saptamana filmuletul era gata. Marcel obtine mult ravnitul trofeu ca o recunoastere a vocii si talentului sau. In acea perioada eram un fumator pasionat si din sertarul mesei de lucru, printre creioane, pixuri, rotringuri si pensule de diferite marimi se gaseau permanent tigari.
O componenta importanta a filmului de animatie ca si a celorlalte genuri cinematografice este muzica. Filmul de animatie cu o durata medie de 8-10 minute(ma refer la cele de scurt metraj) necesita, dat fiind conciziunea sa, la o muzica pe masura. Pentru cei neavizati, scenele, secventele filmului jucat se masoara in metri in timp ce in filmul de animatie unitatea de masura este secunda. In 10 minute de film de animatie se perinda prin fata ochilor intre 100 si 200 de scene intr-o derulare naucitoare. Pentru asta compozitorul, cronometreaza foarte exact durata scenelor, a secventelor, astfel el are posibilitate de a puncta sonor accentele din imagine si a raliza in acelasi timp si atmosfera sonora ceruta.
La primul meu drum spre Moscova, am plecat cu un avion IL 14. Totul a decurs perfect pana cand ne-am apropiat de Kiev unde aveam sa facem escala. Zona era cunoscuta pentru turbulentele atmosferice provocate de masele de aer ce coborau dinspre Urali in contactul lor cu cele ce urcau dinspre Caucaz. Fronturi uriase de curenti ascendenti erau intr-o adevarata disputa cu cele descendente iar viteza relativ mica a avionului transformase aeronava intr-o jucarie. Caderi bruste ce nu se mai terminau si la fel de bruste ridicari ne-au pus le grea incercare pe toti. Cand trenul de aterizare a atins solul eram albi la fata si ne uitam unii la altii de parca atunci ne intalneam pentru prima data. Dupa ce pista s-a terminat, avionul a luat-o pe iarba pentru a ajunge in fata aerogarii, eliberand pista pentru alte zboruri. Abia scapati de scuturarile din aer aveam sa traversam o perioada in care puteam jura ca avionul se va rupe de atatea hurducaturi provocate de solul rascolit de multimea de avioane ce folosisera acelasi traseu ca si noi. In sfarsit ne oprim. Gazdele ne ofera, noua celor din delegatia clubului Dinamo, o masa la restaurantul aeroportului. In stanga mea, nea Mocuta, care avea mai multa experienta decat mine, nu numai datorita varstei cat mai ales(pentru cele ce urmeaza) pentru faptul ca nu era primul sau drum in URSS. Pe masa o multime de bunatati care mai de care mai imbietoare dar dupa un asa zbor nu mai aveam chef de nimic. Nea Mocuta ma imbie cu un sandvis cu sunca peste care pune cam o lingurita de mustar. Musc, inghit si imediat simt ca iau foc.
In 1968, vizitand studioul Soiuzmultfilm, am avut nefericita inspiratie sa apelez la toaleta institutiei. Un coleg de breasla din Moscova se ofera sa ma indrume si dupa ce ajungem la demisol, se opreste in fata unei usi si-mi face semn ca acolo este ceea ce cautam. Intru si raman interzis!!!! Zece boxe cu WC-uri turcesti si fara nicio usa se insirau dela un capat la altul al incaperii. Vis a vis erau tot atatea vespasiane. M-am uitat curios sa vad daca boxele au fost candva prevazute cu usi. Nici pomeneala! Un coleg din delegatia noastra, care avea experienta mai veche prin Rusia, mi-a spus ca nu e nimic curios.Toaletele lor nu sunt prevazute cu usi din constructie !!!
In 1957 aflandu-ma la Moscova cu ocazia Dinamoviadei de tir, am observat chiar din primele zile ca pe trotuare, din loc in loc, erau siruri de oameni asezati unul in spatele celuilalt asteptand. M-am lamurit abia cand am vazut un autobuz oprind si cetatenii urcand in ordinea sosirii. M-am apropiat si am constatat ca fiecare mijloc de transport avea rezervat un loc anume in statie in functie de traseul sau. Aveai nevoie de linia 335, te asezai la o coada, pentru 614, la alta s.a.m.d. N-am vazut niciodata inghesuiala si nebunia permanenta de acasa.
Era prin iunie, cand delegatia noastra formata din patru regizori: Cristiana Nicolae, Mircea Veroiu, Iosif Demian si subsemnatul, dupa un drum lung si obositor cu trenul, am ajuns la Leningrad.
Adaugati Ermitajul, Petrodvoretul, bisericile luminoase si impunatoare, podurile de peste Neva care mai de care cu personalitatea sa si vizita facuta la o manastire de langa Leningrad unde ne-am bucurat sufletele cu multimea de icoane ce impodobeau peretii, toate purtand semnatura lui Rubliov pentru a avea doar o vaga idee de momentele traite intr-un oras deosebit cu oameni deosebiti.