Un “ingredient” important al filmului de animatie este coloana sonora. Rolul ei este acela de a lega cat mai organic intreaga actiune si de a sublinia momentele dramaturgice considerate de catre regizor ca puncte nodale in desfasurarea filmului. Acest lucru se realizeaza cu trei elemente importante: muzica, dialogurile si efectele sonore.
Dat fiind maniera in care s-au realizat marea majoritate a filmelor romanesti de animatie si anume – fara dialog – ne-a obligat sa inlocuim lipsa acestuia prin expresivitatea animatiei in primul rand si in al doilea rand prin efecte sonore.
Nu a fost usor din cel putin un motiv. Foarte multi ingineri de sunet cu care studioul Animafilm a colaborat, aveau experienta in filmul jucat unde puneau efecte de sunet ici – colo si in majoritatea lor fiind zgomote reale, iar cand au dat peste acest gen cinematografic au trebuit sa se confrunte cu o cerinta specifica a genului si anume un alt gen de efecte mai putin reale si de cele mai multe folosite ca un contra punct pentru a reliefa mai puternic un gag iar onomatopeele si interjectiile utilizate pe post de dialog trebuiau prelucrate cu mijloace specifice, filtre, sintetizatoare, tempofoane si multe alte dispozitive. Nume de ingineri de sunet ca: Dan Ionescu (vechi colaborator al lui Gopo), Ion Vartosu, Erica Nemescu (cu acestia am realizat coloanele sonore la toate filmele mele), Aurel Masca, Bogdan Cavadia, Horia Murgu, George Purcarea sunt cei mai des intalniti pe genericele filmelor de animatie. Cred ca am fost cel care le-a dat cel mai mult de furca inginerilor de sunet prin cantitatea mare de efecte pe care o solicitam la fiecare episod realizat si prin dorinta de schimbare permanenta a zgomotelor. Daca in filmul anterior, de exemplu, o usa se deschidea cu un scartait anume in filmul urmator, daca aveam o actiune similara, usa trebuia sa fie “insotita”de un alt fel de scartait. Am fost pasionat de “bucataria” sonora si in toate vizitele facute in diferite studiouri cel mai mult timp l-am afectat acestei zone.
La Cinecita, am fost impresionat de modul in care actorii italieni dublau filmele straine. Sincroanele erau atat de perfecte incat daca nu stiam asi fi zis ca eroii filmului au fost filmati in priza directa si ca vocile erau ale lor 100 %.
La Mosfilm, am gasit un impatimit in ale zgomotelor ca si mine si care mi-a deschis cateva dulapuri ticsite
cu incaltaminte de toate felurile si o multime de dracii cu care se putea face zgomote, (spre exemplu – o cutie din metal cu un bulon mare pe fundul ei scotea un zgomot asemanator manipularii unui inchizator la o arma militara in momentul in care se trecea peste capatul rotunjit al bulonului, cu un banal rulment).
Zgomotul talazurilor, putea fi reprodus de o cutie din lemn cu fundul din placaj lata de 40 cm si lunga de circa 2,5 metri, suspendata la mijloc pe o axa transversala. In cutie se gaseau – bucatele de hartie, nisip, orez, grau, pietris, boabe de porumb, balast si bolovani (de piatra si pamant).
Cutia era ridicata de un capat si toata incarcatura o pornea la vale catre celalalt capat. Intai bolovanii, balastul, pietrisul apoi celelalte terminandu-se cu bucatelele de hartie intr-un fasait usor. Zgomotul produs era aidoma unui talaz care se sparge de tarm. Dorim sa viscoleasca? Simplu! Dispozitivul semana foarte bine cu o roata cu zbaturi, doar ca zbaturile erau o multime de rigle de desen din lemn iar peste ele o chinga dintr-un material ce semana cu rejansa era trasa de un rumorist (specialist in zgomote) care in timp ce roata se invartea, actionata de o manivela, tragea de un capat al chingii presand-o mai puternic sau mai usor de riglele ce se roteau. Cand presa mai tare, zgomotul era mai ascutit si invers cand slabea chinga. Jocul rumoristului cu chinga facea ca dispozitivul sa scoata zgomote identice cu ale viscolului. Avea nevoie de zgomotul focului? Nimic mai simplu! Foarte aproape de microfon mototolea usor o hartie de calc si gata focul. Tot cu o coala de calc apucata cu o mana de o parte si cu cealalta mana de partea opusa si frecand mainile care tineau calcul in ritmul dorit se obtine zgomotul produs de o companie militara ce merge in cadenta si chiar oprirea acesteia. Pentru a sugera mersul prin zapada, rumoristii cu ochii la ecran, calcau pe niste saculeti cu naftalina in acelasi ritm cu personajul animat. In Greierele si furnica am apelat la acest efect iar rezultatul a fost cel dorit. Ca sa faci toate astea, iti trebuie pasiune, inventivitate si un pic de nebunie. Azi tehnica a pus la dispozitia realizatorilor aparatura si programe care mai de care mai sofisticate usurand (oare ?) activitatea celor ce adauga filmului ingredientele “galagioase”. Dar despre alte ingrediente, data viitoare.
Inainte de Olimpiada de la Munchen, Rica a plecat cu intreaga familie in Israel unde a pus la cale o afacere identica cu cea din Bucuresti si nu numai atat, impreuna cu 
Cu Marcel Rosca, pistolarul cu voce de aur, eram prieten inca dinainte de a abandona tirul. In perioada in care se pregatea pentru “Steaua fara nume”, ma pomenesc cu el la studiou cu rugamintea de a-i ilustra cu cateva secunde de animatie, aria toreadorului pe care urma sa o prezinte in concurs. Trec imediat la treaba, descifrez sincroanele cu ajutorul monteuzei si intr-o saptamana filmuletul era gata. Marcel obtine mult ravnitul trofeu ca o recunoastere a vocii si talentului sau. In acea perioada eram un fumator pasionat si din sertarul mesei de lucru, printre creioane, pixuri, rotringuri si pensule de diferite marimi se gaseau permanent tigari.
O componenta importanta a filmului de animatie ca si a celorlalte genuri cinematografice este muzica. Filmul de animatie cu o durata medie de 8-10 minute(ma refer la cele de scurt metraj) necesita, dat fiind conciziunea sa, la o muzica pe masura. Pentru cei neavizati, scenele, secventele filmului jucat se masoara in metri in timp ce in filmul de animatie unitatea de masura este secunda. In 10 minute de film de animatie se perinda prin fata ochilor intre 100 si 200 de scene intr-o derulare naucitoare. Pentru asta compozitorul, cronometreaza foarte exact durata scenelor, a secventelor, astfel el are posibilitate de a puncta sonor accentele din imagine si a raliza in acelasi timp si atmosfera sonora ceruta.
La primul meu drum spre Moscova, am plecat cu un avion IL 14. Totul a decurs perfect pana cand ne-am apropiat de Kiev unde aveam sa facem escala. Zona era cunoscuta pentru turbulentele atmosferice provocate de masele de aer ce coborau dinspre Urali in contactul lor cu cele ce urcau dinspre Caucaz. Fronturi uriase de curenti ascendenti erau intr-o adevarata disputa cu cele descendente iar viteza relativ mica a avionului transformase aeronava intr-o jucarie. Caderi bruste ce nu se mai terminau si la fel de bruste ridicari ne-au pus le grea incercare pe toti. Cand trenul de aterizare a atins solul eram albi la fata si ne uitam unii la altii de parca atunci ne intalneam pentru prima data. Dupa ce pista s-a terminat, avionul a luat-o pe iarba pentru a ajunge in fata aerogarii, eliberand pista pentru alte zboruri. Abia scapati de scuturarile din aer aveam sa traversam o perioada in care puteam jura ca avionul se va rupe de atatea hurducaturi provocate de solul rascolit de multimea de avioane ce folosisera acelasi traseu ca si noi. In sfarsit ne oprim. Gazdele ne ofera, noua celor din delegatia clubului Dinamo, o masa la restaurantul aeroportului. In stanga mea, nea Mocuta, care avea mai multa experienta decat mine, nu numai datorita varstei cat mai ales(pentru cele ce urmeaza) pentru faptul ca nu era primul sau drum in URSS. Pe masa o multime de bunatati care mai de care mai imbietoare dar dupa un asa zbor nu mai aveam chef de nimic. Nea Mocuta ma imbie cu un sandvis cu sunca peste care pune cam o lingurita de mustar. Musc, inghit si imediat simt ca iau foc.
In 1968, vizitand studioul Soiuzmultfilm, am avut nefericita inspiratie sa apelez la toaleta institutiei. Un coleg de breasla din Moscova se ofera sa ma indrume si dupa ce ajungem la demisol, se opreste in fata unei usi si-mi face semn ca acolo este ceea ce cautam. Intru si raman interzis!!!! Zece boxe cu WC-uri turcesti si fara nicio usa se insirau dela un capat la altul al incaperii. Vis a vis erau tot atatea vespasiane. M-am uitat curios sa vad daca boxele au fost candva prevazute cu usi. Nici pomeneala! Un coleg din delegatia noastra, care avea experienta mai veche prin Rusia, mi-a spus ca nu e nimic curios.Toaletele lor nu sunt prevazute cu usi din constructie !!!
In 1957 aflandu-ma la Moscova cu ocazia Dinamoviadei de tir, am observat chiar din primele zile ca pe trotuare, din loc in loc, erau siruri de oameni asezati unul in spatele celuilalt asteptand. M-am lamurit abia cand am vazut un autobuz oprind si cetatenii urcand in ordinea sosirii. M-am apropiat si am constatat ca fiecare mijloc de transport avea rezervat un loc anume in statie in functie de traseul sau. Aveai nevoie de linia 335, te asezai la o coada, pentru 614, la alta s.a.m.d. N-am vazut niciodata inghesuiala si nebunia permanenta de acasa.
Era prin iunie, cand delegatia noastra formata din patru regizori: Cristiana Nicolae, Mircea Veroiu, Iosif Demian si subsemnatul, dupa un drum lung si obositor cu trenul, am ajuns la Leningrad.
Adaugati Ermitajul, Petrodvoretul, bisericile luminoase si impunatoare, podurile de peste Neva care mai de care cu personalitatea sa si vizita facuta la o manastire de langa Leningrad unde ne-am bucurat sufletele cu multimea de icoane ce impodobeau peretii, toate purtand semnatura lui Rubliov pentru a avea doar o vaga idee de momentele traite intr-un oras deosebit cu oameni deosebiti.