ANTRENAMENTE NOCTURNE
Inaintea Jocurilor Olimpice de vara de la Helsinki din 1952, lotul de tir a fost cantonat la Poligonul Tunari. Poligonul a fost modernizat abia intre anii 1953 – 1955, dar in perioada la care ma refer, amenajarile erau
modeste. Ambitia tragatorilor era insa mare si obtinerea medaliei de aur de catre Iosif Sirbu, devenind primul campion olimpic al tarii, certifica acest lucru.
In acea perioada, dorinta de pregatire imbraca uneori forme ciudate.
Panait Calcai, pistolar de viteza, apela de multe ori la antrenamente nocturne. Pe niste scanduri, sub care erau doua stive de caramizi, punea in dreptul fiecarei siluete o lumanare aprinsa si tragea uneori toata noaptea, spre disperarea celorlati sportivi aflati in cantonament.
Intr-o noapte, in timp ce se pregatea sa inceapa originalul antrenament, de la fereastra unei camere situata la etajul superior al poligonului si din imediata apropiere a “poligonului nocturn”, s-au auzit cinci impuscaturi si toate lumanarile au disparut.
Piky ( Panait Calcai ), cum ii spuneau toti, dupa ce l-a blagoslovit pe faptas, a adunat lumanarile din iarba si le-a aprins din nou.
Liniste. Ridica pistolul si cand sa traga, o noua serie ii darama trei lumanari.
A fost ultimul sau antrenament nocturn.
Cel care il ” secondase “, a fost Gheorghe Lichiardopol ( Gicu ), tot pistolar de viteza si coleg cu Piky.
Printre performantele de seama ale lui Gicu Lichiardopol sunt si cele doua medalii olimpice de bronz obtinute ( Helsinki -1952 si Melbourne -1956 ).
RICOSEURI.
Iata o intamplare care se putea sfarsi prost.
Poligonul Tunari din padurea Baneasa.
Eram inaintea Campionatelor Internationale si toti ne antrenam de zor. Cand aveam vreo pauza, ne duceam pe la celelalte standuri sa urmarim cum se pregatesc conationalii nostri.
Intr-una din zile, intr-un asemenea moment, ne-am strans cativa in tribuna din lemn din spatele tragatorilor de pistol viteza.
Pe stand, Mihai D. tragea la seriile de sase secunde. Noi pastram linistea pentru a nu-l deranja. La un moment dat, dupa ce face cateva ridicari ale bratului cu pistolul, se opreste, pune pistolul armat pe masuta de langa el si scotand o batista din buzunarul de la trening, isi tamponeaza mana transpirata.
Se rasuceste catre noi, ne saluta cu bratul ridicat si se intoarce pentru a continua tragerea. Nu mai apuca sa ia pistolul, ca lovind din greseala masa, pistolul cade la picioarele sale pe portiunea betonata a standului
si; Bang !…porneste primul foc, pistolul salta din recul in aer, cade si…
Bang !, al doilea foc. Mihai a ramas inlemnit cu privirea catre pistolul care topaia la picioarele lui tragand pana la ultimul cartus.
Noi cei din asistenta, intr-o buluceala nebuna, ne-am trantit in iarba din spatele tribunei, adapostindu-ne.
Imi amintesc ricoseurile proiectilelor care fluierau prin padure, dupa ce se loveau de vreun pom, noi asteptand tematori epuizarea munitiei.
Cand s-a terminat, am ridicat cu grija capetele ca nu cumva, Mihai, sa fi pus sase cartuse in pistol si nu cinci cum era normal.
El era in aceeasi atitudine, alb la fata si cu ochii la pistolul care se “odihnea ” dupa dansul haotic.
Iar am avut noroc.



Imi amintesc ca odata facand o deplasare la Iasi la un concurs al juniorilor, Iosif Sarbu(foto), stelist prin optiune, m-a rugat sa-l caut pe fratele sau care muncea la o fabrica din Iasi pentru a lua de la el dispozitivul de ochire (dioptru) pe care il executase dupa schitele sale in vederea mutarii liniei de ochire pentru ochiul stang. Sarbu suferise o afectiune care-l punea in imposibilitatea de a mai ochi normal, cu ochiul drept. Azi suporterii ar fi manifestat vehement, daca nu chiar cu violenta. – A adus dioptrul adversarului? -Nenorocire! – Ardeti-l pe rug! – Infierati-l! Aiureli. Nimic din toate acestea iar Sarbu mi-a multumit simplu si peste putin timp ne-am continuat rivalitatea cu tintele in fata. Tinerii cred ca erau mai bine pregatiti fizic si moral-volitiv pentru sportul pe care il practicau. Azi asist cu tot mai mare tristete la ce se intampla in competitii. Ura a invadat arenele de intreceri. Tot mai multi sportivi se preteaza la spectacole jalnice care nu au nimic cu spiritul de Fair-Play. Ma uit la ei, tineri in toata puterea, cum se tavalesc pe gazon la contacte imaginare cu adversarii de crezi ca in clipa urmatoare isi vor da duhul, si ma intreb: Ce s-ar fi intamplat daca ar fi optat pentru box in loc de fotbal? Va dati seama ce vaicareala ar fi fost pe ring? Indiferent de sport, trebuie sa lupti ca un barbat adevarat !
Inainte de Olimpiada de la Munchen, Rica a plecat cu intreaga familie in Israel unde a pus la cale o afacere identica cu cea din Bucuresti si nu numai atat, impreuna cu
Cu Marcel Rosca, pistolarul cu voce de aur, eram prieten inca dinainte de a abandona tirul. In perioada in care se pregatea pentru “Steaua fara nume”, ma pomenesc cu el la studiou cu rugamintea de a-i ilustra cu cateva secunde de animatie, aria toreadorului pe care urma sa o prezinte in concurs. Trec imediat la treaba, descifrez sincroanele cu ajutorul monteuzei si intr-o saptamana filmuletul era gata. Marcel obtine mult ravnitul trofeu ca o recunoastere a vocii si talentului sau. In acea perioada eram un fumator pasionat si din sertarul mesei de lucru, printre creioane, pixuri, rotringuri si pensule de diferite marimi se gaseau permanent tigari.


Eu dau dracului tintele si ma apuc cu ambele brate de maner de parca asa puteam opri rasucirea haotica in care eram antrenati. Din scara din dreapta sarea o jerba de scantei lunga de peste doi metri. Motocicleta se culca pe o parte prinzandu-i piciorul lui Aurel si-l taraste pe pietrele lustruite si udate de ploaia torentiala.
Prin anii ’50 am participat la o “dinamoviada” care avea loc la Leipzig. Dupa un zbor linistit, aterizam la Berlin… Pana aici nimic anormal dar dupa ce luam autocarul (era mai mic ca un autobuz de calatori, dar mai mare ca un microbuz obisnuit) si care urma sa ne poarte de la Berlin la Leipzig incep ciudateniile… cel putin pentru noi. Kurt, asa se numea soferul nostru, ne scoate din Berlin si dupa ce se inscrie pe autostrada, il vad ca lasa volanul, ia dintr-o naveta niste sandvisuri si incape sa ne serveasca, in timp ce masina mergea singura!!!! Din cand in cand se uita peste umar, apoi isi continua servitul.
La intoarcerea spre casa, avionul care ne-a fost pus la dispozitie de gazde, era un IL-14 si am avut extraordinara sansa de a sta intre piloti pe tot parcursul zborului. Pe vremea aceea nu se punea problema deturnarilor sau a actelor de terorism. Cum eu eram blond si o rupeam putin pe nemteste, pilotii n-au avut nimic impotriva sa-i privesc de aproape cum isi fac meseria. Eram deasupra Ungariei si avionul era scuturat ce toti dracii din cauza a doua fronturi atmosferice ce se intalnisera chiar deasupra teritoriului pe care il survolam.
In spatiul rezervat navigatorului, si care se afla inapoia pilotilor, era in stanga sus, o caseta din plexiglas, ca si cupola meteo de deasupra avionului, in care, intre doua borne, cu niste paraituri ingrozitoare, aveau loc descarcari electrice cu niste flame albastre. In fata noastra, un culoar laptos de nori iar pe stanga si pe dreapta avionului, doua mase de nori intunecati ce se pierdeau undeva departe in fata. Am inteles din dialogul pilotilor ca au reusit, dupa mai multe incercari sa ia legatura cu solul, cu ajutorul unui avion ce se afla deasupra Suediei si, sa primeasca instructiuni privind noile coordonate de zbor. Din moment ce va pot scrie aceste randuri, inseamna ca am ajuns cu bine.
In iarna 1953-1954 profesorul de sport Dl. Anton Ionescu organizeaza o selectie la schi in vederea participarii la un concurs interliceal la Predeal. Selectia a avut loc pe Cocioc, azi Parcul Tineretului si m-am clasat al patrulea la proba de fond. Aveam printre noi un coleg din alta clasa imbracat si echipat dupa ultimul jurnal si pe care profesorul de sport nu l-a mai testat ci l-a introdus direct in lotul celor cinci ce urmau sa formeze echipa liceului. In timp ce noi ne dadeam sufletul pentru un timp cat mai bun, colegul nostru a facut o adevarata demonstratie de cum se ceruiesc schiurile, care este ceara cea mai buna pentru un anume fel de zapada si cate si mai cate de ramaseseram muti de cate cunostinte avea. Profesorul incheindu-si misiunea incepe niste coborari de mai mare dragul. Noi dupa el, etalandu-ne fiecare indemanarea la coborari si slalom, nu numai la fond.








