Ciresele.
Ieri era sa o incasez serios de la mama. Avea dreptate sarmana, sa se dea de ceasul mortii, nestiind ce-i cu mine. Plecasem dimineata la scoala si m-am intors pe inserat. Si nici nu i-am spus macar ca voi intarzia. Ce s-a intamplat?
In loc sa ma intorc direct acasa, am acceptat invitatia unui coleg de a-i face o vizita. Colegul meu de clasa, Petrisor, cum ii spuneam, fiul directorului general al
tuturor inchisorilor din tara, locuia peste drum de inchisoarea Vacaresti – iar drumul pana la scoala il facea zilnic cu masina de serviciu, un Dodge argintiu si mare cat un tanc. Traseul masinii, din Ienachita Vacarescu, unde era scoala si pana la inchisoarea Vacaresti, trecea chiar prin fata casei mele. Ieri, dupa ultima ora, ne-am urcat in masina si crezand ca voi sta putin n-am mai anuntat-o pe mama de schimbarea programului. Cand am trecut prin fata casei, am vazut-o la poarta vorbind cu o vecina, dar ne-am continuat drumul.
Casa lui Petrisor era lipita de inchisoarea de femei, iar gardul din spate era la doi pasi de livada lui Tudor Arghezi din str. Martisor.
Dupa ce am luat masa impreuna cu Petrisor, am pornit intr-o raita de informare prin inchisoarea Vacaresti.
Toti gardienii il mangaiau, sau il intrebau cum merge cu scoala, Petrisor in sus, Petrisor in jos. Condusi de un gardian cu parul carunt, am vazut o multime de ateliere unde munceau detinuti. In atelierul de fierarie, de exemplu, detinutii confectionau catuse “tiganesti” (fara cheie dar care se inchideau doar prin nituirea unor bolturi ),
intr-un alt atelier se realizau franghii si plase din canepa,de diferite dimensiuni si asa am ajuns la atelierele de tamplarie al inchisorii, unde, intr-unul din ele, cativa detinuti confectionau un planor din lemn si placaj care avea dimensiuni aproape normale.
Am inteles ca era construit pentru Petrisor.
Detinutii ii ofereau date tehnice si speranta ca in curand ii va putea face proba pe pantele din spatele inchisorii desi habar n-avea cu ce se mananca pilotajul.
Cert este ca dupa aceea nu am mai discutat despre planor si nici nu stiu cum s-a terminat povestea.
Cum era inceputul lui iunie si ciresile se copsesera, Petrisor mi-a propus sa dam o raita pe la gradina poetului din Martisor.
Inarmati cu doua ” hotoaice “, am reusit sa ne infruptam cu cateva cirese mari si gustoase. La un moment dat Petrisor m-a luat de mana si m-a tras repede de langa gard.
– Vine stapanul!
Cand am vazut ca avea ” ceva ” in mana, am lungit pasul si ne-am refugiat dupa zidul inchisorii de femei.
Petrisor mi-a spus ca proprietarul avea o pusca cu aer comprimat si ca tragea cu sare in toti musafirii nepoftiti. Si avea Arghezi niste cireseee… dar nu merita sa dormi pe burta o saptamana chiar si pentru ciresele marelui poet.
Nota.
O “hotoaica” se confectiona dintr-o trestie obisnuita (de circa doi – trei metri), ca cele folosite de pescari pentru undite.
I se reteza varful pana la primul segment cu diametrul de aproximativ un centimetru. Intre cele doua noduri ce limitau segmentul respectiv, trestia se strivea, obtinandu-se mai multe fasii cu latimea de circa 5 milimetri. Se renunta la una din aceste fasii detasand-o de celelalte prin rupere. Se obtinea astfel un spatiu in care se introducea o pana “distantier”, obtinandu-se aproximativ forma osaturii unei nave.
Apoi capturarea unui fruct depindea de tehnica folosita.
Era o varianta in care fructul copt era agatat cu partea din fata a hotoaicei ( ca in imagine ) si desprins de pe ramura, sau cand nu era copt sau mai mare si deci mai greu de luat, atunci il agatam inainte de distantier.
Prin tragere, fructul smulgea distantierul, segmentele elastice ale hotoaicei se strangeau si fructul era prins intre ele, putand fi smuls din locul sau.
Daca nu puteam recupera pana cazuta, puneam alta sau foloseam un distantier din orice betisor cu care puteam obtine acelasi efect. Era de preferat o hotoaica decat sa te urci in pom.
Asa nu rupeai nici crengile pomului si nici nu riscai vreun accident, ca sa nu mai spun de un graunte de sare bine tintit de stapanul vreunei livezi.