Intamplari din copilarie – amintiri razlete 4

La ” Nea Vasile “.

Aseara, intreaga familie, am mers la ” Nea Vasile “. Carciumioara, situata chiar vis-a-vis de intrarea principala a cimitirului Militar, purta numele patronului ce devenise celebru in cartier prin “mititeii” si “patricenii”* sai gustosi dar si prin spectacolele date in gradina de catre Rigolinni, un contorsionist care uimea pe toata lumea cu flexibilitatea corpului.
Lui tata ii placea sa stea in capul mesei, avand-o alaturi pe mama si pe noi ceilalti cinci copii.
Eu fiind “praslea”, aveam rezervat mereu locul de langa mama.
Adultii se delectau cu vinul casei iar noi ceilalti, cu “apsoara” cum le placea lor sa alinte apa.
Nea Vasile ne servea totdeauna personal iar in “gradina” tata alegea mereu o masa intr-unul din “separeurile” realizate din cutii mari de lemn, vopsite in alb, in care tronau tufe bogate de leandru, creind o atmosfera intima si placuta.
Uneori, Grigore acordeonistul, se oprea langa noi si ne canta din inepuizabilu-i repertoriu.
Patricenii*, erau niste carnaciori bine condimentati si gustosi iar mirosul degajat de gratarul cu carbuni pe care se rumeneau alaturi de mititei sau “mici” cum li se mai spune, plutea deasupra intregului cartier ca o invitatie.
Zona in care locuiam, era inconjurata de o multime de carciumioare iar lupta pentru musterii se purta cu servicii si meniuri preparate dupa retete proprii care mai de care mai gustoase.
Cei mai gustosi mititei si patriceni*, erau totusi la Nea Vasile.
Iata cateva din cele mai cunoscute localuri;
La “Curcan”, o carciumioara cu pretentii de restaurant, situata in coltul strazii Pieptanari, (numele i se tragea de la un curcan cu coada infoiata, ce fusese impaiat si pus pe cel mai inalt raft cu bauturi de langa tejghea), la “Papazisu”, la doi pasi de ” Curcan” chiar pe Pieptanari, la “Tiberiu”,in coltul strazii Simion, la ” Buzi”, langa cinematograful “Lolica”, (mai tarziu “Alianta”, apoi “George Bacovia”) de pe soseaua Giurgiului, la “Cuirasatul Averoff “ din coltul strazii Candiano Popescu, strada pe care locuia Gopo, la “Crama olteneasca”, la “Satra” din coltul strazii Nehoiasi de pe soseaua Giurgiului, la “Nasoi”, la “Dragoi” si pana la “Mandravela”, situata pe soseaua Oltenitei la intersectia cu Calea Vacaresti. Pe strada Cutitul de Argint, colt cu strada Mitropolitul Nifon, vis-a-vis de cinematograful Odeon, era “Vaporul”, iar pe strada 11 iunie, aproape fata-n fata cu ” Leul si carnatul “ erau doua gradini selecte “Parisiana” si ” Luzana “ unde seara de seara, pe ringurile amenajate, se dansa in acompaniamentul orchestrelor.
“Mandravela” era insa renumit prin varietatea preparatelor la gratar, din care nu lipseau momitele si fleicile, fiind aprovizionat cu raritati proaspete aduse direct de la Abator.
Fiecare carciumioara se aproviziona cu vinuri direct din podgorii si niciodata nu am auzit pe cinerva plangandu-se de un vin prost.
Apropo de vin. Tata, se pricepea la vinuri si cu toate astea…..

Intr-un an, de ziua lui, ne-am adunat cu totii pentru a-l sarbatori. Sub bolta de vita de vie unde era intinsa masa, tata, mandru de ultima achizitie in materie de vin, a tinut sa ne arate ce soi deosebit vom servi.
A umplut un pahar cu apa, dupa care a luat o lingurita plina cu vinul negru din care urma sa bem si a cufundat-o incet in pahar, apoi a rasucit-o usor golind-o. Vinul a ramas deasupra apei intocmai ca uleiul.

PAHAR cu VIN ROSU

– Vedeti ? Asa arata un vin curat. Vinul contrafacut se amesteca imediat cu apa colorand-o.
Vinul, un fel de “Merlot”, avea un buchet deosebit, tarie si limpezime si era intr-adevar bun.
Unul din frati l-a intrebat de unde l-a cumparat.
– Stiu o crama pe Grivita pe langa gara Basarab.
Mai tarziu am aflat ca era vin de la Gheorghe Stefanescu.
Daca l-a putut insela pe tata, chiar ca era un geniu in domeniu.
Eu il puneam ministru la Vin-alcool.

– A fost executat in aceeasi zi cu Ramaru. –

(*) – Pentru patricean am folosit expresia uzitata in acele vremuri si nu cea din Dex, – patrician.

OTAKU FESTIVAL – Un festival de exceptie

Privind spre viitor, tineri pasionati, cu specialitati multiple si pasiuni extrem de variate, se intalnesc aici intr-un schimb reciproc avantajos al cunoasterii.
In dorinta de a afla mai multe despre acesti tineri, am selectat cateva impresii de pe site-ul organizatorilor si vi le prezint in continuare;

– In mod traditional cultura otaku a fost identificata in special cu benzile desenate japoneze (manga) si animatiile japoneze (anime) care sunt legate strans de alte forme de cultura populara contemporana precum jocurile video, muzica, filmul, moda si literatura, extinzandu-se de fapt in majoritatea domeniilor culturii de masa. Puternica influenta a culturii otaku se datoreaza rolului jucat de ea in industria divertismentului si a absorbit cele mai diverse forme de expresie si noi tehnologii.
Comunitatea otaku este compusa de tineri/tinere cu varsta intre 14 – 34 de ani. Toti otacii au “apartenenta culturala multipla”, adica ei sunt in acelasi timp strans legati fie de o anumita scena muzicala, au un raport foarte strans cu internetul si calculatoarele (adica sunt informaticieni, programatori, web designeri), sunt autodidacti si folosesc mijloace proprii in munca lor. Ei sunt foarte bine organizati in retele care se autogenereaza. Sunt extrem de deschisi la sugestii si la tot ce este nou, au un vocabular propriu (fara sa fie elitisti si incurajand tot timpul pe incepatori), au o baza de discutii/date importanta pe forumuri si chiar si o etica de functionare bazata pe reciprocitate. Apartenenta lor multipla la diverse alte cercuri de interese culturale coabiteaza cu specializarea lor intr-o anumita directie.

OTAKU FESTIVAL

Toate acestea sunt reguli nescrise bazate poate pe un precedent din exterior (America, Franta, Italia, Spania – cu comunitati mai vechi). Altceva, nu exista complexe de inferioritate sau de recul istoric fata de tot ceea ce pare atat de nou pentru multi. Otacii sunt primii care recunosc si utilizeaza din plin bogatia de resurse sub forma de informatii digitale de pe hub-uri, receptarea noilor tendinte. Spre exemplu grupurile de scanneri si de translatori au fost mai liberali cu roadele muncii lor decat orice biblioteca si resursa publica din lume. Poti descarca volume si serii cu sutele, numai GB sa ai.
Otacii sunt primii care par a fi cei mai apti sa ne familiarizeze cu “socul viitorului”, si cu efectele noilor tehnologii asupra prezentului. Festivalul Otaku promoveaza valorile si resursele umane enumerate mai sus, incurajand toleranta fata de nou dar si critica impactului tehnologic.

Festivalul se va desfasura pe parcursul a doua zile ( 11 – 12 mai ) si va avea loc la Universitatea Romano – Americana din Bucuresti, Bdul. Expozitiei nr.1 B

Intamplari din copilarie – amintiri razlete 3

Remiza.

Nu este vorba de un scor egal in vreo disputa.
Este vorba de o constructie lunga de circa 15 metri, inalta de patru si de vreo cinci metri adancime. Remiza era impartita in trei compartimente, fiecare avand accesul prin usi duble din lemn care aproape acopereau fatada.
Constructia la care ma refer se afla in cimitirul Militar, chiar langa gardul despartitor cu cimitirul Bellu si la cativa metri de poarta doua a cimitirului ce dadea in Soseaua Oltenitei.

IMAGINE 5a

In imaginea 1, se observa cum arata Soseaua Oltenitei prin anii ’40 si localizarea remizei in discutie.

 

Ce era deosebit la aceasta remiza de am tinut sa o mentionez?
Intr-o zi, Ion, baiatul cel mare al administratorului cimitirului Militar, mai mic totusi ca noi cu vreo cativa ani, ne-a intrebat daca suntem in stare sa pastram un secret.
Asigurat de cuvantul nostru de onoare, ne-a cerut sa nu spunem nimanui ce vom vedea, apoi ne-a condus pana la una din usile remizei pe care a descuiat-o si dupa ce s-a asigurat ca nu e nimeni din administratie prin preajma, ne-am strecurat inauntru. Prin lumina slaba care patrundea prin geamurile situate in partea de sus a usilor am descoperit ceea ce avea sa ne uluiasca pur si simplu.
Dricul regal…… Ati auzit de asa ceva ? Nu-i asa ca nu ?
Ei bine, noi l-am vazut. Daca ar fi sa-l compar cu ceva ce mai poate fi vazut astazi, ar fi trasurile imperiale expuse la Ermitaj, Luvru sau Kremlin, ca sa dau doar cateva exemple.
Dricul avea scheletul din lemn sculptat si bogat ornamentat, cu ghirlande de frunze de stejar, sabii cu lame din otel stralucitor, pumnale incrucisate si casti de parada pe fiecare colt.
Intreaga sculptura din lemn, manerele sabiilor, pumnalele precum si rotile carului mortuar, deasemeni sculptate, erau aurite.
Pe laterale, se afla cate o impletire din frunze de laur ce inconjurau simbolul monarhic, coroana, la fel aurite. De jur imprejur era inconjurat de geamuri din cristal slefuit, bogat ornate cu un chenar sablat iar cele de pe stanga si dreapta dricului aveau si cate o cruce inconjurata de raze si realizate in aceeasi tehnica a sablarii.
Interiorul era drapat cu catifea neagra tivita cu bogate elemente de pasmanterie iar pe stanga si pe dreapta dricului, atarnau falduri bogate de catifea neagra marginite de-asemenea cu pasmanterie aurie.
Ciucuri bogati flancau dricul si limitau faldurile laterale din catifea. Ne uitam si ne minunam de ce vedeam. Mai vazusem dricuri dar niciunul la fel.
Impresionanta imagine ne domina si fara sa ne dam seama, schimbam impresii in soapta.
In incaperea alaturata in care am intrat, era tot un car mortuar, dar rezervat ofiterilor de grad inalt din armata.
Era de fapt un tun cu teava la orizontala si avea afetul mai lung sustinut de doua perechi de roti mari.
O platforma de circa doi metri lungime pe unul latime era plasata deasupra culatei tunului si sustinuta de patru suporti realizati din cate trei pusti alaturate si asezate vertical la fiecare colt al “nasaliei”.
Pe aceasta platforma urma sa fie asezat sarcofagul cu trupul ofiterului decedat.
O multime de ornamente din frunze de stejar impletite cu panglici si mici coroane realizate din cartuse peste care se incrucisau baionete, alcatuiau un brau de metal in jurul platformei.
Intregul car era vopsit intr-o culoare kaki inchis, ca si culoarea brunata a tevii tunului. Totul sclipea de curatenie.
Pe la sfarsitul anilor ’50, ambele care mortuare au disparut iar peste alti ani, remiza a disparut si ea, odata cu zidul despartitor dintre cele doua cimitire.

5 CAR MORTUAR cu TUN B

Am tinut acest secret pana acum. Au trecut de atunci aproape 70 de ani… si sper ca Ion, indiferent unde o fi el, sa ma ierte ca mi-am incalcat cuvantul dat atunci.

Intamplari din copilarie – amintiri razlete 2

Iaurt si gheata.

Azi, mama, l-a oprit pe nea Mitu, iaurgiul, si i-a cerut niste iaurt pentru sarmalutele in foi de vita pe care le pregatise.
De fiecare data cand oprea la noi, ma si infiintam la poarta sa privesc cu aceiasi ochi mari si nedumeriti, multimea de castronase din lut ars, pline cu iaurt si toate asezate cu gura in jos pe niste mici polite din interiorul celor doua dulapioare pe
care le cara cu ajutorul cobilitei. N-am inteles niciodata cum de nu se varsa iaurtul.

Avea nea Mitu si cate un castron mare cu iaurt, cate unul in fiecare dulapior si din care servea, cu un fel de spumiera, cantitatea dorita.

Cele doua castroane erau, totusi, asezate normal, cu gura in sus.

2 IAURT

In timp ce mama achita iaurtul, a oprit in fata casei si furgonul cu gheata.

– Sarut-mana doamna Antonescu, mi-a zis nea Costica, (taica-meu), sa va las doua jumatati. Apoi fara sa mai astepte aprobarea, “ghetarul” a coborat din camion si a deschis usile furgonului. Din interiorul captusit cu tabla a ales un bloc pe care l-a agatat cu un carlig metalic si l-a tras pana-n dreptul lui. Dupa ce
l-a crestat cu un fierastrau ” coada de vulpe “cu celalalt capat al carligului care semana cu o dalta mai mare sau cu lama unei toporisti, l-a despicat in doua cu o lovitura scurta.

A luat apoi gheata si a dus-o in curte si a pus-o pe una din treptele scarii de la intrare, urmand ca noi sa o aranjam in lada racitorului.

3 BLOC GHEATA

Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata iaurt scurgandu-se sau sa
ramanem in “pana” de gheata.

Ceremonie.

Pe la 10, a inceput o forfota teribila pe strada. Masini. O multime de masini, de la autoturisme si pana la autocamioane pline cu ofiteri si soldati nemti, intr-un lung cortegiu, au parcat pe ambele parti ale soselei Oltenitei in dreptul cimitirului german Pro Patria, situat intre stadionul ACSA si sera bisericii catolice. Aleea principala a cimitirului era incadrata pe stanga si pe dreapta, de cruci albe de forma Crucii de Fier pe care erau trecute numele si gradul celui inhumat.
Cimitirul era plin de trandafiri de toate culorile si parfumurile iar
spatiile dintre morminte erau acoperite cu iarba deasa si tunsa la acelasi nivel. N-am vazut insa, niciodata pe cineva rugandu-se sau aprinzand o lumanare.

Cimitirul era mereu linistit si sobru. Singurele momente de agitatie erau prilejuite de cate vreo inmormantare a unui grad important din armata germana.

Noi, pustimea, ne-am asezat strategic, vis-a-vis de cimitir si am asteptat terminarea slujbei din fata sicriului acoperit cu drapelul german, oficiere care se incheia cu salvele trase de un pluton de soldati. Dupa ce cortegiul a plecat, ne-am dus sa culegem tuburile de cartuse risipite pe aleea acoperita cu criblura de marmura alba. Tuburile le foloseam in loc de popice pe care incercam sa le doboram cu bile de ceara. Era inca un joc pe langa multimea de jocuri cu care ne umpleam timpul.

4 POPICE cu BILA

Showreel

Am primit acum cateva zile de la Bujor Stefanescu, un scurt comperaj de scene animate. Scenele sunt inca o demonstratie a posibilitatilor tehnicii 2 D in care indiferent de grafica aleasa, miscarea e la ” ea acasa “.

Prezint aceasta mostra ca o provocare pentru cei ce se cred animatori. in speranta ca le voi trezi interesul si vor incerca sa invete cate ceva de la unul din specialistii genului.

 

Intamplari din copilarie – amintiri razlete

Incepand de astazi voi purcede la depanarea unor amintiri, unele continand informatii inedite pentru multi. Ordinea postarii este aleatorie, iar timpul de referinta este copilaria.
Din cand in cand voi insera si niste sfaturi practice, unele utile
chiar si acum.

“Rusi cu ceapa” si “mingea de crep”.

In aceasta dimineata, mama m-a trimis sa iau doua franzele de la
Petrescu, brutarul din coltul strazii Sabarului. La intoarcere mi-a spus sa ma opresc la Lumanare, bacanul care locuia la nici doi pasi de brutarie si sa cumpar de cinci lei ” rusi cu ceapa “.
“Rusi cu ceapa” era o salata preparata din hamsii, jumatati de ceapa taiate felii subtiri, boabe de mustar si enibahar, foi de dafin si morcovi dati pe razatoare, toate acestea puse intr-o saramura cu otet si pastrate in putini de circa o suta de litri.
Ajung acasa si tocmai ma gandeam sa ma duc pe ” camp “, un teren din curtea unei pietrarii vecine cu noi, pentru a incinge o partida de fotbal cu prietenii mei, cand, vecina noastra, ‘coana Linica, o femeie “foarte casnica” si mereu in contratimp cu intentiile mele, se opreste la poarta si peste gard se adreseaza mamei;

– Madam Antonescu, nu se duce Victor sa-mi ia si mie o paine ?
Si abia venisem de-acolo !
– Ba cum sa nu ! Apoi catre mine; – Hai, du-te!
O bomban in gand pe ‘coana Linica, iau banii si plec grabindu-ma sa nu pierd prea mult din partida de fotbal care deja incepuse.
Pe vremea aceea, mingiile de cauciuc erau scumpe iar plasticul nu ajunsese la performantele de azi.
Mingiile de ” carpa ” cum erau denumite, ni le confectionam din ciorapi scosi din uz si practic nu costau nimic. Daca erau bine facute (tari), rezistau si cate doua saptamani.
Cand se rupeau, le reconditionam infasurandu-le in alti ciorapi si asa mereu pana la primul meci dupa o ploaie, cand mingea nimerind in vreo baltoaca, se transforma intr-un fel de chiftea mare si flescaita, care daca mai aveai ghinionul sa te mai si loveasca, iti lasa o amprenta cu impresiuni textile iar locul lovit se inrosea si ustura ca dracu’, dar ce conta.
O minge uda isi pierdea “calitatile”. Atunci renuntam la ea si toti aduceam noi materiale pentru a confectiona alta.
Uneori trebuia sa sfeterisim din ciorapii mamelor sau surorilor si sa-l luam pe “nu stiu” in brate cand puneau intrebari incomode de genul; – Nu stii unde sunt ciorapii mei cu talon ?…
Mai cu cate o chelfaneala, mai cu unele pedepse privind interzicerea intalnirilor cu prietenii, ne descurcam. Cum o minune tine doar trei zile, dupa expirarea termenului toata lumea uita iar noi ne si infiintam la joaca.
Echipele le formam de fiecare data dupa o numarare de genul;
En ten tichi tan…., sau, an tan te, dize mane ple, dize mane
compane, an tan te… si multe altele, si rareori nimeream de
doua ori in aceeasi formatie.

minge de crep

Ieri a venit Aurel cu o minge de crep. Arata ca un grappefruit mai
mare si negru, si departe de a fi rotunda.
Asa am aflat ca procurase crepul de la roata unui tun de captura, ce zacea alaturi de alte piese de razboi pe un maidan, vis-a-vis de spitalul Filaret de pe sos. Viilor.
A doua zi ne-am infiintat mai multi, inarmati cu cutite sau panze de bomfaier si ne-am pus pe treaba. Taiatul mergea greu si trebuia sa lucram cu schimbul, dar la pranz eram fericiti ca am luat ca prada de razboi, material pentru inca doua mingi.
Abia acum incepea adevaratul chin, rotunjirea.
Crepul care infasura rotile avea sectiunea unui dreptunghi cu laturile de circa 15 / 12 cm. si era ingrozitor de greu de taiat.
Aproape toate piesele de captura dotate cu acest material, fusesera ciopartite, demonstrand ca si altii copii se gandisera sa dea o interpretare pasnica, unui material folosit la imbunatatirea performantelor unei arme.
Si ce nu era pe maidanul respectiv… In afara de un tun antiaerian ” Flak ” , cu afetul strambat si plin de urme de schije, un mortier si cateva tunuri de camp, doua tanchete aparent neavariate dar fara roti, mai erau doua torpile, cateva stive de proiectile si bombe neexplodate, toate facute inofensive de pirotehnisti, iar intr-un colt al terenului o multime de fragmente de aluminiu si motorul unui avion. Si toate astea fara nicio paza. O imprejmuire din sarma ghimpata si o poarta de lemn legata cu sfoara era singura asigurare a locului.
La plecare, Aurel a “recuperat” de la un proiectil, niste trotil, care arata ca niste lazane dar de o culoare galben-verzuie.
Cand am ajuns acasa ne-a facut o demonstratie a “calitatilor” trotilului.
L-a rupt in bucatele de circa 2 centimetri pe care le-a insirat pe linia tramvaiului, la cam doua palme una de alta.
Ne-am ascuns in curti si cand a trecut tramvaiul, s-a pornit o paraiala insotita de scantei de ti-era mai mare dragul.
Va dati seama ca toate astea erau facute fara stirea parintilor, si oricum nu mai impresionau pe nimeni, cu exceptia cainilor care se porneau pe un latrat disperat ” ca la urs ” si al pisicilor care dispareau discret din decor.

De duminica trecuta am inceput sa jucam fotbal cu mingea de crep. Era foarte elastica si grea(avea vreo doua kilograme), iar un sut bine prins o transforma intr-a veritabila ghiulea. Noi care jucam intotdeauna in picioarele goale, aveam gleznele mereu rosii, dar cui ii pasa. Nu se mai uita nimeni la mingiile de carpa. Mingea nefiind perfect rotunda, lua traiectorii ciudate dupa contactul cu solul, cam la fel cu mingiile de rugby si nu de putine ori luftam in incercarea de a o lovi fara preluare. Dar si cand o prindeam… Era prapad, nu alta. Spatele unei constructii care dadea in terenul “nostru”, avea suprafete mari de tencuiala cazuta in urma “bombardamentului” la care era supus si era doar inceputul….
Datorita calitatilor noii mingi, durata meciurilor se prelungise simtitor. Uneori jucam pana se intuneca sau pana cand parintii isi faceau aparitia si atunci trebuia sa intrerupem joaca cu tot regretul, dar de fiecare data ne desparteam cu promisiunea de a ne revedea a doua zi.

Animatia lumii in competitii

Am primit azi, Buletinul ASIFA din care am extras programul festivalurilor internationale de film pe primul semestru al anului in curs.
La o scurta trecere in revista se poate observa interesul tarilor pentru arta animatiei in lume.

COPERTA 1 Bulet ASIFA

Organizatorii acestor festivaluri au stabilit criterii foarte variate de participare, astfel incat sa poata concura filme cat mai diferite, incepand cu filme experimentale, studentesti, scurt, mediu si lung metraj.
Deasemeni la unele dintre ele, pot participa si autori independenti.

COPERTA 2 Bulet ASIFA

Faptul ca in aceste prime sase luni ale anului in curs, tari precum, USA, Germania si Franta, cu cate patru festivaluri fiecare ( cele de la Los Angeles, Oberhausen sau Cannes, fiind deja consacrate ), iar alte state ca, Spania, Italia, Cehia, Finlanda, Belgia, Marea Britanie, China, Japonia, Hong Kong, Croatia, s.a., cate unul, confirma interesul pentru mentinerea in ” priza ” a creatorilor de animatie.

PAG 1 FESTPAG 2 FEST

PAG 3 FEST

Portile sunt deschise ( si sunt doar competitiile primei jumatati a anului ). Sunt tare curios cu ce se va prezenta animatia autohtona.