Milano

milanoDupa trei nopti si trei zile in care nu am inchis un ochi, in trenul care ma purta spre Milano, oboseala si-a spus cuvantul si am adormit. Dimineata in jurul orei 5 cobor in gara din Milano, ies in strada, caut un taxi, ii dau adresa hotelului unde aveam rezervare si dupa aproape o jumatate de ora ajung. Platesc, cobor dar la receptie sunt informat ca abia la ora 12 pot primi camera. Ma asez comod intr-un fotoliu plasat mai discret si adorm din nou pana spre pranz cand receptionerul ma trezeste si-mi inmaneaza cheia camerei. Urc, fac un dus si mai dorm inca vreo doua ore.
Dupa amiaza, reconfortat il anunt pe reprezentantul francez al firmei EDIC, care inscrisese filmul in festival, ca am ajuns la Milano apoi ies in strada pentru a face ca de obicei o scurta recunoastere a locului si imprejurimilor pentru a ma orienta la intoarcere si dupa ce ajung in coltul strazii vad la nici 500 de metri GARA !!!. Si escrocul ala de sofer m-a plimbat o jumatate de ora…..
Milano cu La GrandierreA doua zi, Jaques Arnoul de la EDIC Films, ma ia de la hotel si ne infiintam la festival. Il las cu treburile lui si plimbandu-ma prin holurile pavilionului central, vad o boxa cu inscriptia “Televiziunea Romana”. Ma apropii dar in afara de o masina de scris si o multime de pliante si programe, nimeni. Introduc in masina de scris o coala si-l anunt pe locatarul boxei ca regizorul Victor Antonescu se afla la Milano si ca-l rog sa ma contacteze.Trec doua zile si NIMIC !
Ziua urmatoare, vad un tip care isi face de lucru printre hartiile de pe birou. Ma apropii si: – Buna ziua ! Tipul tresare, se uita la mine apoi priveste in jur cu teama si ma-ntreaba: – Cine esti dumneata? Ii spun cine sunt si cu ce ocazie ma aflu la Milano si vad cum capata din nou culoare in obraji. Asa l-am cunoscut pe O.S. trimisul televiziunii noastre la targul – festival de animatie de la Milano. Apoi am aflat dece nu ma contactase.- De unde era sa stiu eu cine esti si cu ce treburi ai venit, daca erai vreun fugit ….
ciIntr-una din zile, organizatorii ne invita la Campione d’Italia, o statiune italiana in Elvetia, pe malul lacului Lugano.
La granita cu Elvetia am suferit, impreuna cu O.S. prima sfidare adusa noua ca romani.
Toti participantii trecusera deja in Elvetia ,inclusiv delegatiile Rusiei, Bulgariei si alte tari socialiste, numai noi nuaveam dreptul la viza de tranzit.

Dupa mai bine de o ora de discutii intre oficialii italieni si granicerii elvetieni si dupa achitarea unei sume deloc modeste, ni s-a permis accesul pe teritoriul elvetian. Modul in care am fost tratati mi-a lasat un gust amar pe care-l mai simt si azi, deja trecand de atunci aproape 40 de ani.
Milano - premiereaA doua sfidare, am primit-o la decernarea premiului a carui titulatura era “PERLA TELEVIZIUNII ITALIENE ” si consta chiar dintr-o perla de cam 7 milimetri in diametru, pe care am si vazut-o expusa intr-o vitrina, dar care nu mi-a fost inmanata datorita “situatiei economice precare” a Italiei in acel moment !!??

Uimitoare explicatie dar si mai uimitor este faptul ca ma pot considera un salvator al economiei lor in acele vremuri amarate.

Ma intreb, ce s-ar fi intamplat daca un italian, sau altcineva ar fi obtinut premiul? NO COMMENT !

Sudul Frantei

greierele si furnicaIn anul in care urma sa primesc premiul pentru filmul “greierele si furnica” la Milano, ma aflam pentru ultima oara la Paris si imi amintesc despartirea de prietenii mei francezi care m-au condus la gara. Urc in vagonul de dormit in care aveam rezervare, imi pun valiza pe patul “meu” si cobor pentru ultimele momente dinaintea plecarii trenului.
In sfarsit este anuntata plecarea, ne imbratisam, urc in vagon si de la o fereastra de pe culoar agit bratul cu batista pana ce gara a ramas undeva in intuneric. Era ora 22 si 30 de minute! Intru in cuseta mea si intepenesc. In doua, din cele patru paturi, se instalasera doua tinere care dormeau deja.
Eram prima data pus intr-o asemenea situatie. Eu nu puteam dormi nici cu un barbat strain in aceeasi camera, dar cu niste femei. Asa ca am stat toata noaptea pe culoar fumand tigara de la tigara si zgaindu-ma in noapte pana in zorii zilei. Era aproape 6 dimineata cand una din tinere iese pe culoar si-mi cere un foc, apoi ma intreaba:
– Am vazut patul nedesfacut, nu v-a fost somn?
Si incearca Victore sa-i explici frantuzoaicei cum e chestia asta cu dormitul cu o persoana necunoscuta si mai ales sex opus. Se uita la mine ca la felul 7 si nu pricepea deloc. In Marsilia ne-am despartit, ele coborand, eu continuandu-mi drumul spre Milano.

coasta1 Nu stiam daca am sa mai vad vreodata Coasta de Azur (si asa a si fost), motiv pentru care
in fiecare gara importanta in care trenul oprea, coboram, lasam valiza la biroul de bagaje, apoi dupa ce ma interesam de un alt tren porneam sa vizitez, si asta zi si noapte, statiunile de pe litoralul francez.
Asa am vazut Monaco, Monte Carlo, Nisa si altele pana la granita cu Italia de unde am pornit spre Milano.
Daca ar fi sa optez pentru o vizita in Normandia sau pe Coasta de Azur, fara nicio ezitare as alege-o pe prima.

Nordul Frantei

DEAUVILLE - TROUVILLE NORMANDIALa a doua deplasare la Paris am fost singur si mi-a lipsit compania lui Badea cu care m-am inteles de minune.
Am colindat prin Paris mai cu amanuntime beneficiind de compania catorva angajati ai firmei EDIC, dar de cele mai multe ori singur. Am revazut Sacre Queur-ul, muzeul Luvre, Chateau de Thoiry, Trianonul, Versaille-ul iar in Paris in Place du Thertre am admirat picturile expuse de multimea pestrita de artisti.
Cu familia Challeau am purces apoi in cea mai fascinanta excursie.Timp de patru zile am colindat Normandia, pe un traseu pe care nu pot sa nu-l indic cu precizie din respect pentru frumusetea sa. Deci, primul oras intalnit pe traseul nostru – Rouen, urmeaza, Barentin, Ste Marie des Champs, Ypreville, Fecamp si Etretat in prima zi. A doua zi pornim spre Cap de la Heve, Le Havre si poposim la Tancarville. In a treia etapa, trecem prin Honfleur, Notre Dame de Grace, Cricqueboeuf, Trouville, Deauville, Cabourg, Arromanches, unde vizitam muzeul debarcarii,urmeaza Granville si ne oprim la Mont St Michel pentru a vizita edificiul urias.
Mont st michellO fortareata impresionanta, construita pe o stanca si inconjurata de o plaja absolut pustie. De ce pustie? Nisipurile miscatoare nu prezentau siguranta pentru oameni dar nici pasarile nu se inghesuiau sa coboare pe nisipul nesigur.
Mi s-a spus ca mai exista si alt fenomen care tine lumea departe de plaja si anume ca in anumite perioade ale anului in timpul fluxului, apa se infiltreaza sub crusta nisipoasa fara a se observa inaintarea ei catre uscat, creindu-se niste tensiuni fantastice care la un moment dat explodau pur si simplu, apa navalind cu viteza inimaginabila, maturand totul in cale ( probabil ceva asemanator unui Tsunami ).
Normandia, vazuta atunci toamna, mi-a ramas puternic intiparita in suflet.

Fabulele lui LA FONTAINE

La GrandierreVicontele Georges de la Grandierre patronul firmei EDIC din Paris a inceput in 1966 o colaborare cu Studioul Animafilm – studiou infiintat in 1963 prin desprinderea de Studioul Bucuresti a sectiei de animatie – privind realizarea mai multor filme de desen animat dupa cunoscutele fabule ale lui La Fontaine. Dintre titlurile propuse eu am realizat “greierele si furnica” , “stejarul si trestia” si “iepurii si broastele”.
Lucrand la aceste filme, am avut posibilitatea de a vedea Franta si de a cunoaste oameni deosebiti.
In primul voiaj de lucru, am fost impreuna cu un alt coleg, Badea Artin si cum hotelul nostru era foarte aproape de Place Pigalle am avut sansa de respira “aerul” cel mai parizian cu putinta.
Intamplarea a facut ca in timpul sejurului nostru la Paris, Mr.Georges de le Grandierre sa-si casatoreasca unul dintre baieti cu o baroneta si sa fim invitati la cununia religioasa ce s-a tinut la Domme des invallides iar seara la un cocktail la care au participat circa 2000 de invitati printre care si o printesa de Bourbon. In saloanele sediului UNESCO am fost coplesiti de fastul intalnirii iar la intrare fiecare invitat soptea ceva la urechea unui personaj impunator, care apoi anunta cu tarie numele noilor invitati. Cat am asteptat pentru a fi prezentati parintilor si tinerilor casatoriti, fara nicio exceptie, toti aveau in cuprinsul numelui particula – de la -. Cand a venit si randul nostru, Georges de la Grandierre cu zambetul pe buze ne-a adaugat particula lipsa, eu devenind mr. Victor Antonescu de la Fourmi iar Aurel, mr. Badea Artin de la Ibu.
cu Badea ArtinIn cele doua saptamani, cat am stat in Paris (la prima noastra vizita), am fost invitati intr-o seara la Moulin Rouge si peste doua zile la Follies Bergers. Acesta din urma mi-a placut cel mai mult pentru betia de lumini , frumusetea dansatoarelor si calitatea programului.
Intr-una din zile, Dna Challeau care ne-a fost mai tot timpul ghid prin Paris, ne invita la muzeul Grevin – un muzeu al figurilor de ceara – unde am fost pusi in incurcatura de cateva ori nestiind care din figurile din muzeu sunt de ceara si care reale iar ca desert in timp ce comentam cu Aurel exponatele, o voce baritonala care venea de undeva din spatele nostru intreaba: – Care vorbesti ba romaneste?
Intorc privirea si zaresc niste nasturi metalici la un sacou. O iau pe nasturi in sus si dupa un timp descopar un urias care ma privea de la inaltime cu expresie intrebatoare.
– Noi!
Fata i se lumineaza intr-un zambet larg si dupa ce fiecare mormaim ceva neinteligibil (ar fi trebuit sa fie numele noastre) facem primul schimb de informatii, asa am aflat ca este profesor de limbi romanice, ca vine din Germania si se duce in Statele Unite tot ca profesor la nu stiu care universitate. La despartire ne strange mana cu ceva care avea dimensiunea unei cazmale si forta unei menghini. Si asta s-a intamplat doar la prima vizita in Franta.

1961 – Implinirea unui vis

Dupa absolvirea cursurilor speciale de animatie, trei din cei douazeci si opt de participanti am fost repartizati la Studioul Cinematografic Bucuresti – sectia animatie unde a trebuit sa trecem prin intregul flux de productie. In lumea animatiei, deja nume sonore precum Ion Popescu Gopo, Constantin Mustetea, Matty Aslan sau Liviu Ghigort scrisesera deja istorie iar Palm d’Or – ul lui Gopo pentru ” Scurta Istorie” deschidea noi perspective celei de-a saptea arte.
Eu am fost repartizat in echipa lui mos Popescu – cum ii spuneam noi tatalui lui Gopo – si primul film la care am debutat ca animator a fost “Caciulita cu ciuc rosu”. Au urmat apoi filme ale lui Iulian Hermeneanu, Liviu Ghigort, Nell Cobar pentru ca apoi sa debutez cu primul meu film de animatie ” Orice nas isi are nasul ” dupa un scenariu de I.Avian.

La cigalle et la fourmi
In 1968 termin “Greierele si furnica”, film care va fi distins in 1969 cu cel mai mare premiu la Milano – Perla Televiziunii Italiene.

In perioada de lucru la acest film, am avut in echipa de animatori alaturi de consacratul Valentin Baciu, cel care ocupase locul intai pe tara la desen in 1953 si pe veteranul Constantin Merlan despre care incerc sa povestesc o intamplare din periada premergatoare Craciunului din 1967.

Intr-una din zile, suna telefonul, ridic receptorul si Costel se scuza ca va intarzia, fiind in oras si cautand daruri pentru fiul sau.Telefonul, ca o mana cereasca, ma scutea de un drum in oras pentru a cumpara niste limbi de porc sau de vaca pentru piftie :
– Costele! Daca tot esti in oras, poate ma scutesti pe mine de un drum si cumpara-mi si mie niste limbi. Daca gasesti de vaca… ia-mi trei, daca-s de porc ia cinci, ca-s mai mici. Dupa o pauza scurta, Costel:
– De unde sa iau?
In fata unei asemenea intrebari ramai interzis!!!! De unde se pot cumpara limbi de porc sau de vaca ????
N-am de lucru si-i spun, crezand ca-i vorba de o gluma de-a lui:
– Cum de unde? De la ferometal!
Dupa vreo patru ore apare si Costel, vine cu servieta si o pune pe masa mea de lucru: -Nu stiu daca-ti plac….
…scoate un pachet si cand il desface mai, mai sa cad jos. Frumos ambalate, cinci limbi metalice de incaltat!!!!
-Mai Costele ce-s astea?
-Limbi!
-Pai eu limbi de incaltat te-am rugat sa iei? Si de ce cinci?
-Asta m-am intrebat si eu!
-Si cum le mananc, cu bomfaierul?
Noroc ca n-am apucat sa sun acasa ca am rezolvat problema piftiei.

***

Aceasta intamplare imi aduce aminte de un banc.
Trei mame la o cafeluta se “laudau” cu odraslele lor .
– Vai tu, nu stiu cui o fi semanand Gigel ca tare-i tampit!
– Tu te vaiti? Nicusor al meu este un munte de prostie…
– Voi vorbiti? Ai vostri sunt niste genii pe langa Titel al meu… ia sa vedeti: – Titele!
– Da mama!
– Uite doi lei, i-ai si du-te la farmacie si ia de toti banii morcovi!
-Bine mama!
Dupa ce pleaca Titel, mama-sa: -Ati vazut?
– Stati sa-l vedeti pe-al meu. Nicusor!
– Da mama!
– Ia banii astia si du-te la aprozar si ia de toti antinevralgice!
– Bine mama! Ia banii si iese.
– Ati vazut ce prost?
Cea de-a treia nu ramane mai prejos si-l cheama pa Gigel.
Acesta vine si mama-sa ii spune:
– Gigele, ia du-te tu pana la scoala si vezi daca nu sunt eu acolo…
– Bine mama! Iese.
Pe drum cei trei se intalnesc si incep sa-si spuna pasurile:
– Auziti prostie, sa ma duc la farmacie sa cumpar morcovi!
– Si pe mine ma trimite la aprozar dupa antinevralgice !
– Pe mine m-a trimis la scoala sa vad daca e acolo, parca nu putea sa dea un telefon!

Un antrenament la arma militara

Era prin 1956 si ne pregateam pentru Nationalele de Tir. Armele de concurs erau niste Mosinagane de fabricatie sovietica dar din motive de economisire a munitiei foarte costisitoare, conducerea sectiei a hotarat, pentru a nu pierde totusi contactul cu poligonul, sa tragem cu niste gioarse AU de fabricatie austriaca de calibrul 9 si cartuse Manlicher cu aceeasi data de fabricatie…1928. Primim fiecare armagiu cate o arma si nici mai mult nici mai putin de 300 de cartuse de om, pe care trebuia sa le terminam intr-o zi. Cutiile, cand incercam sa le deschidem, se dezmembrau complet iar cartusele se imprastiau aiurea, atat de veche era munitia si asta nu ar fi fost nimic, dar cel mai neplacut lucru era faptul ca dupa declansare, trecea ceva timp pana se aprindea pulberea si glontul pornea.
Ne-am dat seama ca trebuie sa asteptam sa plece focul si abia apoi sa dezepolam, dar cat timp habar n-aveam.
Din cauza bubuiturilor si a reculului foarte puternic, am pierdut din vedere la un moment dat sa astept ceva mai mult dupa declansare si am coborat arma pe polita din fata, moment in care cartusul porneste iar reculul
imi arunca arma direct in plex. Daca m-ar fi pocnit un boxeur si tot nu m-ar fi incovoiat in halul ala. Nu mi-au placut niciodata probele de arma libera calibru mare si arma militara.

In lotul de schi al liceului

skiori1In iarna 1953-1954 profesorul de sport Dl. Anton Ionescu organizeaza o selectie la schi in vederea participarii la un concurs interliceal la Predeal. Selectia a avut loc pe Cocioc, azi Parcul Tineretului si m-am clasat al patrulea la proba de fond. Aveam printre noi un coleg din alta clasa imbracat si echipat dupa ultimul jurnal si pe care profesorul de sport nu l-a mai testat ci l-a introdus direct in lotul celor cinci ce urmau sa formeze echipa liceului. In timp ce noi ne dadeam sufletul pentru un timp cat mai bun, colegul nostru a facut o adevarata demonstratie de cum se ceruiesc schiurile, care este ceara cea mai buna pentru un anume fel de zapada si cate si mai cate de ramaseseram muti de cate cunostinte avea. Profesorul incheindu-si misiunea incepe niste coborari de mai mare dragul. Noi dupa el, etalandu-ne fiecare indemanarea la coborari si slalom, nu numai la fond.
Urcam, coboram, faceam slalom printre portile marcate cu trestii smulse din balta de la poalele pantei. Colegul nostru a terminat de ceruit schiurile si in timp ce noi ne aflam la baza partiei, el sprijinandu-se in betele de bambus, priveaspre noi, frecand alternativ schiurile de zapada. In sfarsit isi da drumul. Noi muti de admiratie il priveam cum coboara intr-un plug urias pe care nu-l mai poate controla, trece printre noi ca vantul – noi gandeam: -sa vezi acum o cristiana cu oprire intr-un scurt derapaj, dar el nimic! Trece de noi abia mentinandu-si echilibrul si dispare in stufaris. Dupa o pauza de circa doua minute, vedem, undeva in mijlocul baltii, trestii agitandu-se si in sfarsit apare si el culcandu-le pentru a ajunge la noi. Isi scoate manusile pline de apa si le infige in bete apoi isi intoarce buzunarele hanoracului si ale pantalonilor pe dos si dupa ce le stoarce de apa isi scoate schiurile nemaipomenite din picioare si flescait si la propriu si la figurat ne paraseste fara un cuvant.
In lotul pentru concursul de la Predeal el n-a mai fost selectionat. La cabana Cioplea, unde am fost cazati, eram circa douazeci de elevi din mai multe licee intr-o camera mare iar singura sursa de incalzire era un godin de care aveam grija pe rand de altfel ca si in celelalte dormitoare. Seara cand ne intorceam de la antrenamente, de jurimprejurul godinului erau bocancii si ciorapii pusi la uscat iar accesul catre codin, datorita umezeli si noroiului adunat, se facea pasind pe schiurile puse ca niste punti, cu talpicile in sus, si pe care paseam cu mare grija. Intr-una din seri tocmai ma apropiasem de bocanci pentru a-i orienta cu partile inca umede catre godinul incins, cand un intarziat intra in dormitor deschizand larg usa, usa loveste schiurile pe care ma aflam, ma dezechilibrez si ca sa nu ma murdaresc, pun mana pe godin! Sar ca ars(!!!), arunc bocancii cat colo si topaind de usturime o iau oblu spre prici ignorand mizeria de pe jos. Si ca sa fie aventura completa, a doua zi, dupa o noapte geroasa, naiba ne pune sa facem o coborare pe un drum forestier ce ducea spre tunelul de cale ferata. Zapada topita din ziua calduroasa precedenta se transformase intr-o oglinda dura si neregulata odata cu venirea noptii iar schiurile, macar ca ale mele aveau canturi de otel, nu mai puteau fi strunite in niciun fel. Insirati, unul dupa altul, coboram prea rapid pentru experienta noastra si a fost suficient ca primul, eu eram al treilea, sa iasa in decor infigandu-se cu schiurile intr-un morman de zapada de sub un brad, ca toti din urma sa ne impiedicam unul de celalalt intr-o gramada perfecta in asa hal incat nu ne mai recunosteam picioarele si schiurile. Colac peste pupaza, in contactul neprevazut cu bradul, ne pomenim si cu o gramada de zapada din pom, peste noi. A trebuit sa ne desfacem schiurile unii altora pentru a ne putea degaja din inclestarea colegiala in care ajunseseram. La un inventar sumar, eu stateam cel mai bine, avand doar o vanataie sub ochiul stang si rondeaua de la un bat rupta. Ceilalti se alesesera cu impunsaturi de la schiuri, majoritatea in zona folosita cel mai des cand stam pe scaun, pantaloni, hanorace si canadiene sfasiate si chiar un schiu pe care l-am scapat si a trebuit sa coboram dupa el si sa-l recuperam(l-am cautat mai bine de trei ore).
In final, dupa un concurs de fond de cinci kilometri echipa liceului nostru s-a clasat pe un onorabil loc sapte.
Profesorul ne-a felicitat calduros si ne-a si expediat la Bucuresti cu primul tren.
Chit ca schiurile mele nu erau pentru fond, dar ce conta, important este sa concurezi, nu?
A si sa nu uit, dupa povestea cu godinul, aproape sase luni am purtat cu mandrie motivele florale ce mi se imprimasera in podul palmei.

Director de banca

In parcul Carol, foarte aproape de aleea ce ducea la geamie era o banca. carol1 Nu era o banca oarecare, desi semana cu celelalte din parc, avea totusi ceva special. In drumul nostru catre liceul Gh.Sincai unde invatam, majoritatea fiind din zona, treceam prin parc, ieseam in Lanariei si la circa o suta de metri era intrarea elevilor. Numai ca cel care ajungea
primul la “banca” devenea pentru acea zi Directorul bancii. Care erau atributiile directorului si ce ne motiva sa fim intr-o permanenta competitie? Intai, directorul aproba absentii pe ziua respectiva sau numai de la anumite ore si numai celor ce treceau pe la banca pentru a comunica acest lucru (fie personal, fie printr-un alt coleg). Apoi facea o lista cu cei inscrisi, lista pe care toata clasa o sustinea in momentul in care era strigat catalogul, cei de pe lista avand toti motivare pentru absenta. Fereasca Dumnezeu ca unul sa ignore aceasta hotarare a clasei si sa lipseasca sau sa chiuleasca la vreo ora, ca imediat clasa intreaga sarea cu gura: -ba ca a fost vazut pe bulevard, ba ca pana atunci fusese pe sala si cate si mai cate de era nevoit sa vina cu scutire medicala sau cu unul din parinti pentru a i se motiva absenta. Odata am fost si eu Director de Banca si asta doar dupa ce m-am dus cu noaptea-n cap pentru a fi sigur ca sunt primul.
Am fost sfatuit sa nu trec acest lucru in C.V. asa ca luati-l ca pe un fapt divers.

Cu Mocuta la sitari

Aveam un coleg, Petre Mocuta, pistolar de precizie si de viteza care atunci cand avea ocazia se ducea si la vanatoare.
sitarIntr-o dupa amiaza frumoasa de toamna, ma pomenesc ca vine la mine in vestiar si-mi propune: -Vichi, au facut sitarii pasaj in parc nu vrei sa mergi cu mine sa impuscam cativa?
Eu oridecateori mi se fac propuneri traznite sunt gata sa spun prezent, mai ales ca nea Mocuta era cu circa douazeci de ani mai mare ca mine si mi se parea o impolitete sa-l refuz. Imi iau Mauserul, o arma de serie foarte precisa si cu un mare avantaj fata de celelalte arme de serie prin faptul ca avea un incarcator cu cinci cartuse, si il urmez.
In spatele poligonului un taluz plin de salcami si frunze moarte urca de la aleea spre velodrom catre zidul de incinta spre Barbu Vacarescu. Nea Mocuta mergea pe alee cu pistolul de viteza in mana si cu ochii spre panta iar eu mergeam prin frunzele cazute, sus pe damb , cu ochii spre vale. Deodata un sitar isi ia zborul de undeva de langa alee si nea
Mocuta incepe sa traga foc dupa foc spre sitarul speriat care o luase spre deal. Fluierau cartusele pe langa mine de mama focului ricosand printre salcami dar eu eram cu ochii pe sitarul care venea direct spre mine. Fac o miscare scurta cu arma si apas pe tragaci. Impusc sitarul chiar la gura tevii, acesta se izbeste de zid si cade. Il recuperez din iarba
si-i duc trofeul lui nea Mocuta. Abia dupa ce a luat sitarul in mana realizam ce prostie am facut amandoi.
-Bai Vichi mare berbec mai sunt! Puteam sa te impusc!
-!!!
De atunci n-am mai mers la sitari cu Nea Mocuta.