Primele zboruri.
Despre Valentin si peripetiile sale ca pilot, am mai scris pe blog. Erau amintiri de peste 50 de ani si le-am postat asa cum le stocasem in memorie. Lipsea totusi ceva. Lipsea inceputul.
Recent, intalnindu-ne, am aflat si debutul sau in pilotaj. Cele ce urmeaza au fost primele sale experiente ca aviator si le voi reda la persoana intai asa cum mi-au fost relatate.
Era prin 1950.
Intr-o zi, prietena mea imi spune: – Hai Valentin sa sarim cu parasuta !
Ma uit in jur sa vad daca nu cumva glumeste si nezarind nimic asemanator unei parasute o privesc nedumerit ?
– Adica, cum sa sarim ?
– Foarte bine. Sa sarim. Stiu eu unde se fac inscrierile.
A doua zi, ne asezam la o coada impresionanta. Cand i-a venit randul, ea s-a inscris la parasutism sportiv si a trecut in grupul luat in evidenta.
Tipul de la birou, care facea inscrierile, ridica privirea spre mine si-mi spune: – Ai un noroc porcesc! Mai am un singur loc la aviatia sportiva.
Zadarnic m-am rugat de respectivul functionar, degeaba am lacrimat, spunand ca vreau la parasutism. El, nu si nu, mergi la aviatie ! si astfel am fost despartit de prietena mea.
Asa m-am trezit la Alexandria, unde am ajuns cu inca vreo 20 de baieti. Scoala de aviatie sportiva ducea lipsa de piloti iar noi eram o adevarata pleasca pentru profesori.
Prima saptamana am consacrat-o teoriei. Asa am aflat ca in curand vom prinde aripi, beneficiind de toate facilitatile zborului.
Dupa aceasta saptamana, deja incepuse sa ne apara primii fulgi ce aveau sa devina curand adevarate pene.
” Toba ” de teorie, dupa o saptamana incepem zborurile in dubla comanda iar dupa circa patruzeci de decolari si aterizari, am trecut la simpla comanda.
Traditia scolii, in privinta trecerii la zborul in simpla comanda, era aceea , ca fiecare nou promovat sa fie luat pe sus si tavalit cu fundul prin urzicile din spatele hangarelor.
Totul se facea intr-o harmalaie de nedescris.
Stiind ce ma asteapta, dupa primul zbor la ” simpla comanda ” , aterizez la circa 200 metri de grupul pregatit sa ma inhate.
Tai contactul, imi las parasuta in avion si o iau la fuga.
Asa am scapat de tavaleala pregatita de colegi.
Acum aveam penajul complet.
La sfarsitul perioadei de pregatire, cei doi instructori, Vulpoi N, si Dumbrava Ghe., fosti piloti de razboi pe IAR 80, m-au recomandat pentru trecerea probelor in vederea obtinerii brevetului de pilot aviatie sportiva. Si iata-ma prezent la testul de proba in fata unei comisii a Ministerului Armatei, comisie condusa de maiorul Stoian, cunoscut pentru exigenta sa in ale zborului.
Proba consta intr-o decolare – aterizare si cateva figuri de acrobatie ( opturi la orizontala ).
Instructorii, ne-au recomandat ca la ultima aterizare sa incercam ceva deosebit pentru a impresiona comisia.
Cand mi-a venit randul, dupa ce am efectuat figurile obligatorii, incep coborarea pentru aterizare.
In timp ce avionul pierdea din inaltime, ma gandeam ce figuri, nemaivazute pana atunci, sa fac.
Cele patru viraje pentru procedura de aterizare, trebuiau facute astfel;
– Primul viraj incepea, la inaltime, spre stanga deasupra hangarelor,virand catre pista, paralela cu hangarele, pe care o traversam, urmau apoi alte trei viraje stanga, ultimul strans, chiar spre pista.
– Dupa incheierea celor patru viraje, avand un total de 360 grade urma aterizarea, propriu-zisa.
Preocupat de figurile extraordinare pe care urma sa le fac, nu mi-am dat seama ca am deviat de la directia de urmat, la ultimul viraj aflandu-ma chiar deasupra hangarelor. Privesc inainte si nici urma de pista!!!
Ma trezeste hodorogitul trenului de aterizare.
Imping usor maneta de gaze si avionul se dezlipeste de primul hangar.
Daca o actionam brusc, riscam sa calez motorul, astfel ca ma trezesc pe al doilea hangar pe care se repeta rularea si pe acoperisul acestuia, dupa care reusesc sa iau inaltimea necesara pentru a executa virajele obligatorii in vederea aterizarii.
Cred ca atat comisia cat si asistenta si-au pus mainile in cap. Expresiile lor oscilau de la uimire la deruta totala.
Unii chiar au crezut ca “galopul” meu pe hangare a fost premeditat.
Comisia stia cum stau lucrurile, dar faptul ca “acrobatiile” mele nu s-au soldat cu victime sau pagube materiale, au zis;
– Fie ! Treaca de la noi… si mi-au eliberat permisul de pilot aviatie sportiva.
Totusi, conducerea scolii, drept sanctiune, pentru “figurile” executate, m-a “invitat” la “stalpul infamiei ” si pedepsit – O zi fara mancare !
Stalpul infamiei era chiar stalpul pe care flutura steagul scolii.
Colegilor li s-a facut mila de mine si dupa ce “sefii” au plecat, m-au indopat de parca asi fi fost sarbatorit pentru cine stie ce fapte de eroism.
In toamna anului 1951, am fost selectionat si trimis la Tecuci, la ” Scoala militara de aviatie” iar dupa doi ani obtin brevetul de pilot de vanatoare si repartizat la Brasov.
Despre acea perioada s-a mai povestit dar am mai selectat cateva intamplari pe care vi le voi oferi, treptat, spre lecturare.