Victor - Blogul regizorului Victor Antonescu

Gopo

Stiam ca lui Gopo nu-i plac lucrurile obisnuite asa ca de ziua lui, pe care o serbam totdeauna impreuna cu toti cei ce respiram aer amestecat cu animatie, m-am gandit sa-i ofer ceva inedit.

Zis si facut. Cumpar din oras un set de tacamuri, le tai, le gauresc, apoi le “reansamblez” cu ajutorul unor inele si dupa ce le-am botezat -tacamuri pentru invitati – i le-am oferit ambalate intr-o cutie drapata cu catifea albastra. Surpriza totala ! Orice incercare de a le folosi era sortita esecului, fiecare piesa flencanind in toate directiile ca mai bine te lipseai si mancai servindu-te de maini.
Gopo era cel mai incantat. Scapase de un musafir nepoftit.

Primavara 1988 – decembrie 1989

Inceputul si sfarsitul unui vis frumos!
Incep pregatirile pentru un serial comandat de producatorul american Ron Merk . Episodul pentru care am optat era rezervat vietii si operei lui Wolfgang Amadeus Mozart. Celelalte episoade urmau sa fie realizate in alte tari si erau dedicate altor mari personalitati ale lumii muzicale.
Cum de ne-a ales pe noi ?
La studioul lui Ron Merk , in acea perioada lucra reputatul regizor de filme de animatie Ken O’Connor, care a lucrat pentru Walt Disney prin anii ’35 si care vazand “cei trei muschetari” i-a impartasit lui Ron impresiile sale.
Acest lucru lucru a cantarit greu in alegerea echipei mele pentru a realiza episodul.
Pentru a afla cat mai multe despre Romania si despre filmul de animatie romanesc, Ron si-a pus colaboratorii sa caute materialele necesare informarii sale si abia dupa aceea a contactat studioul si ne-a vizitat.
In fata exigentelor impuse de o asemenea intreprindere am avut grija sa intaresc echipa cu tot ce era mai de calitate in studiou. In afara de echipa standard au venit alte doua “piese” grele, Roland Pupaza si Calin Giurgiu.
In decembrie ’89 eram gata sa incepem lucrul efectiv. Incheiasem lucrarile pregatitoare – personajele, story-board-ul, story-reel-ul sincronizat cu fragmente din operele lui Mozart – si asteptam O.K.-ul lui Ron.
In loc de aprobare ne trezim in valtoarea evenimentelor care implicit au determinat partea americana sa renunte pe buna dreptate la proiect. Asa s-a sfarsit un vis frumos.

Cei ” trei muschetari ” ( II ) – Uimitoarele aventuri ale muschetarilor

soricel

A fost cel mai vechi proiect al meu dar pe care l-am putut realiza abia in anii ’80. Romanul lui Dumas a fost doar un pretext de aventuri in care, dincolo de conflictul ancestral dintre pisici si soareci, am introdus cateva din intrigile cartii si bineinteles eroii cunoscuti: muschetarii, cardinalul Michellieu, Miau-lady, Rockfort s.a.m.d.

muschetari1

Din motive de vandabilitate,filmele romanesti au fost realizate in proportie de peste 90% fara dialog, serialul “muschetarii” respectand acest deziderat, cuvintele fiind inlocuite cu expresivitatea personajelor dar acest lucru a trebuit sa fie reconsiderat in cazul lung metrajului. Avand deja experienta de la filmul “Robinson Crusoe”, dupa ce am scris dialogurile, am purces la cautarea de actori al caror voci sa puna in valoare, intr-o maniera personala si cu umor, starile conflictuale al eroilor. Am fost un norocos deoarece am beneficiat de o alta echipa de aur iar simpla enumerare a acestor actori sta marturie prizei la public a filmului : Dem Radulescu, Alexandru Arsinel, Anda Calugareanu, Mariana Mihut, Rodica Tapalaga, Mihai Malaimare, Valeria si Virgil Ogasanu, Alexandrina Halic, Brandusa Zaita Silvestru, Genoveva Preda.

pisici

Ca si la inregistrarile precedente, am lasat libertate actorilor in a spune replicile cu cuvintele lor, textul fiind mai mult orientativ iar rezultatul s-a vazut pe masura ce se “incalzeau” si se familiarizau cu personajele. Am putut utiliza astfel chiar si unele comentarii, aparent pe dinafara filmului, actorii traind cu voce tare actiunile eroilor, dand astfel mai multa savoare umorului.

Hohotele de ras din timpul vizionarilor de mai tarziu mi-au confirmat inca odata ca antrenand actorii in jocul personajelor animate, acestia au intrat cu tot sufletul in lumea copiilor de la 7 la 77 de ani. Asta si urmaream.

Cei ” trei muschetari ” ( I ) – Uimitoarele aventuri ale muschetarilor

La acest film am beneficiat de un colectiv de animatori de cea mai inalta clasa. Cu exceptia lui Valentin Baciu, veteran al animatiei romanesti si decan de varsta, ceilalti, mult mai tineri, au fost pregatiti de mine de-a-lungul timpului si rodati la toate filmele realizate inainte de ” muschetari “.Nume de rezonanta ca ; Valentin Eliseu, Anca Dumitru – Chirulescu, Virgil Toader, Florin Saceanu si Mihai Surubaru, au dus greul animatiei la acest film iar aportul lor nu a fost trecut cu vederea de oamenii de specialitate din domeniu. Presa a avut numai cuvinte de lauda pentru calitatea interpretarii artistice a miscarii. Genericul ar fi incomplet daca nu as aminti si alte nume de referinta ce au contribuit la realizarea “celor trei muschetari”. Muzica scrisa de Octav Firulescu, un tanar compozitor, a fost ca un liant organic al intregului film. Imaginea semnata de Mariana Iordan, montajul Soniei Georgescu impreuna cu ing. Erica Nemescu care a realizat coloana sonora si nu in ultimul rand a asistentei de regie Elisabeta Antonescu, “capul limpede” al activitatii echipei sunt doar o parte dintr-un colectiv de entuziasti care au facut “posibil” filmul.

“Aventuri” pe motocicleta

1955 – Campionatele Europene de Tir , primul meu ceas si accidentul de motocicleta de sub podul de cale ferata de langa fantana Miorita.
Alaturi de cei mai buni tragatori juniori din tara, am fost selectat in lotul Romaniei pentru Europenele de Tir in toate probele de arma libera calibru redus. Dupa un cantonament prelungit la Predeal, unde pregatirea fizica era pe prim plan loturile de seniori si juniori au inceput pregatirile la poligonul Tunari. Sunt poate unii care se intreaba, de ce este necesara pregatirea fizica la tir? O arma libera de calibru redus are in jur de 9 kilograme iar aceasta trebuie ridicata intr-un concurs de 3 x 40 focuri (3 insemnand trei pozitii, culcat, genunchi si picioare), plus cate 10 de reglaj,de circa 150 de ori, fara sa mai pun la socoteala epolarile fara declansarea focului, cand arma nu sta fixa pe tinta si la un calcul simplu, intr-o proba ridicam in jur de 2 tone!!! Febra campionatelor ne cuprinsese pe toti. Am fost cantonati la hotelul Ambasador si zilnic faceam naveta la Tunari cu autobuzele lotului. De la un junior ungur mi-am procurat primul meu ceas printr-un troc in care amandoi am fost incantati de afacere eu dandu-i pe ceas 5 plicuri de piper boabe!!!!
Nu stiam ca in Ungaria, in acea perioada, piperul avea o asemenea valoare. Intr-un din zile, dupa terminarea antrenamentelor la Tunari, colegul meu de club si de lot, Aurel Neagu (peste ani ) un reputat fotoreporter la ziarul Sportul, ma intreaba daca nu vreau sa merg cu el la Bucuresti inainte de venirea autobuzelor.
Avea Aurel un IJ de 350 de care era foarte mandru. Pornim. Eu in spate, imbracat cu haina de piele a clubului si cu tintele trase in acea zi la 50 si 100 metri sub un brat, ma tineam cu celalalt brat de manerul seii.
Nori negrii de furtuna se adunau deja de ceva timp iar vantul incepuse sa-si faca simtita prezenta din ce in ce cu mai multa putere. Lui Aurel ii placea sa goneasca si ma uitam cu oarecare teama ca in dreptul aeroportului Baneasa, unde vantul sufla nestingherit peste sosea, motocicleta se inclinase pe o parte desi mergeam in linie dreapta.Trecem podul de peste lacuri si deodata ploaia cade ca o draperie. Tocmai atunci Aurel face o manevra brusca de evitare a unei denivelari din pavaj si…. Zvrrrjjj… motocicleta intra intr-un derapaj nebun.
Eu dau dracului tintele si ma apuc cu ambele brate de maner de parca asa puteam opri rasucirea haotica in care eram antrenati. Din scara din dreapta sarea o jerba de scantei lunga de peste doi metri. Motocicleta se culca pe o parte prinzandu-i piciorul lui Aurel si-l taraste pe pietrele lustruite si udate de ploaia torentiala.
Eu imi pun mainile in cap si-mi dau drumul intr-o rostogolire de peste 20 de metri pana sub podul de cale ferata a liniei spre Constanta, sub care se adapostisera doua femei care vazandu-ne zburand nu mai pridideau facandu-si cruci de uimire.
Aurel, dupa ce s-a ridicat, primul lucru pe care l-a facut a fost un control tehnic al motocicletei, care in afara de ghidonul stramb, rezervorul infundat si zgariat zdravan, aripa din fata sifonata, o scara lipsa si farul spart nu avea nimic.
Eu am inceput sa-mi fac un inventar, lucru pe care i l-am recomandat si lui, stiind ca dupa un asemenea eveniment pot exista traumatisme despre care sa nu ai habar. Datorita hainei groase de piele si a cotierelor
duble dar mai ales rostogolirii nu am suferit raniri severe. Singura rana notabila si care avea sa-mi creeze dificultati, era o taietura adanca in palma stanga, palma in care se sprijinea arma in timpul tragerilor.
Pana la urma am ajuns la hotel tot cu autobuzul lotului iar Aurel calare pe IJ ul sifonat.

De atunci nu am mai avut ocazia sa mai merg cu Aurel cu motocicleta. Gonea prea tare.

Iarna

schior In iarna anului 1952 am pus pentru prima data schiurile in picioare. Le-am imprumutat de la o prietena a surorii mele. Erau niste schiuri grozave, Hyckori, sau cam asa ceva, cu canturi de otel si bete de aluminiu. Ciudat ca in primele zile nu am luat nici macar o cazatura pe panta de pe cocioc(azi parcul Tineretului) , dar pe masura ce invatam au aparut si busiturile. Perseveram si pot spune ca ma descurcam destul de bine cu cristianele pe care le perfectionam in fiecare sezon. Mersul in buiestru avea sa ma ajute in cumplita iarna din 1954, cand zapada cazuta paralizase Bucurestiul. Va puteti imgina troiene de zapada cat casa de mari din care apareau si dispareau sarmele de la tramvai cat era strada de lunga. Armata si toti sportivii care stiau sa se tina pe schiuri au fost mobilizati la transportarea in ranite a painii de la fabrici catre centrele de distribuire facand zilnic kilometri buni. Tancurile, singurele vehicule care se incumetau sa dea piept cu nametii, transportau saci de faina catre fabricile de paine si acest lucru zi si noapte mai bine de doua saptamani. Am mai vazut ierni cu ninsori masive dar ca aceea nu am mai intalnit in Bucuresti.

Din nou Dresda

tramvai De data asta, singur, am nimerit exact in perioada sarbatorilor de Craciun. Stiti cand incepeau pregatirile pentru acest deosebit eveniment? Cred ca foarte putini stiu. Notati!… pe unsprezece a unsprezecea la orele unsprezece si unsprezece minute. Nu-i asa ca nu stiati? Asta inseamna : Pe 11 noiembrie (luna XI-a), la ora 11 si 11 minute.
Chestie pur nemteasca! Intr-una din zile, dupa ce am consultat – n-o sa credeti – mersul tramvaielor !!!!- afisat in fiecare statie, si dupa ce am memorat exact momentul cand va intra in statie tramvaiul “meu”, am continuat sa privesc peisajul.
Se aude un tramvai venind, ma uit la ceas si constat ca este timpul ca tramvaiul asteptat sa soseasca si fara a ma mai asigura, urc. Era chiar tramvaiul meu ! Va vine a crede ? Cum Dumnezeu la unii se poate ?

Dresda. Surprize.

Pasti Cu o delegatie de cineasti am avut ocazia sa vizitez un oras cu o istorie dramatica dar care asemeni pasarii Phoenix, a reinviat din propria suferinta si cenusa. Schimbarile erau surprinzatoare iar opera Zemper, care fusese distrusa complet de bombardamentele aliatilor, statea marturie eforturilor depuse de nemti pentru recuperarea valorilor culturale nimicite de razboi. In Dresda locuia si o redactora de la Studioul de animatie din acest oras, indragostita patimas de cultura noastra dar si de valorile germane.

Am avut, cu acest prilej, posibilitatea de a admira colectia uimitoare a portelanurilor originale de Meisen, detinuta de Catherine (cu o valoare inestimabila) pe de o parte iar pe de alta, in apartamentul sau, avea o camera romaneasca, care avea tavanul placat cu scanduri iar peretii spoiti cu var si din care nu lipseau, cergile, vasele de lut, lingurile de lemn, icoanele, scoartele, stergarele si piese de imbracaminte specifice moldovei. Intr-un blid, oua de Bucovina incondeiate cu maestrie (originale) iar la pranz ne-a servit muraturile cele mai romanesti cu putinta iar mamaliguta avea acelasi gust cu cea de acasa.

Bucuresti – Berlin – Leipzig si retur

berlin50 Prin anii ’50 am participat la o “dinamoviada” care avea loc la Leipzig. Dupa un zbor linistit, aterizam la Berlin… Pana aici nimic anormal dar dupa ce luam autocarul (era mai mic ca un autobuz de calatori, dar mai mare ca un microbuz obisnuit) si care urma sa ne poarte de la Berlin la Leipzig incep ciudateniile… cel putin pentru noi. Kurt, asa se numea soferul nostru, ne scoate din Berlin si dupa ce se inscrie pe autostrada, il vad ca lasa volanul, ia dintr-o naveta niste sandvisuri si incape sa ne serveasca, in timp ce masina mergea singura!!!! Din cand in cand se uita peste umar, apoi isi continua servitul.
Autostrada, dreapta ca-n palma, cum se spune, nu-i creau motive de ingrijorare lui Kurt care se comporta ca o gazda grijulie cu noi. Delegatul german ne-a explicat ca autostrada respectiva a fost construita inainte de al doilea razboi mondial si ca nu prezinta niciun risc pentru cei aflati in trafic, datorita planeitatii suprafetei. Sa inebunesti si mai multe nu !
Dupa mai bine de 60 de ani, autostrazile noastre sunt pur si simplu o gluma proasta. In sfarsit Leipzig! Suntem cazati la hotel International si asa cum ne-am obisnuit, imediat ne aventuram in necunoscut.
Vizitam haotic un oras istoric si cu greu putem face schimb de informatii pertinente intre noi, la intoarcerea la hotel.
Ce m-a impresionat atunci, a fost : absenta aproape totala a barbatilor in Hausebier (bodegi, carciumi) in schimb, pline de reprezentante ale sexului slab. Mi s-a explicat, ca razboiul a decimat, majoritatea barbatilor si refacerea echilibrului va dura ceva timp. Incredibil !
Intr-un din zile, gazdele ne invita intr-un parc de distractii, situat la periferia orasului. Ne oprim la standul de tir cu aer comprimat, unde regulile prevedeau ca pentru obtinerea unui trofeu, trebuia ca tragatorul, sa “curete” niste cuie, de niste mici macaroane din ceramica ce le acopereau. Valorii unui obiect ii erau repartizate un anumit numar de cuie ce trebuiau curatate. Cu cat era mai mare valoarea, cu atat trebuia sa cureti mai multe cuie. Si incepem!
Patronii standului, isi frecau mainile de multumire cand au vazut o sumedenie de “fraieri” care s-au oprit la standul lor. Dupa primele focuri, ne-am dat seama ca pentru a avea mai mult spor la curatarea cuielor de “macaroane”, trebuia sa tragem la baza cuiului si atunci macaroana era zburata in sus, cuiul ramanand gol dupa un singur foc.
Inca o gaselnita a noastra, a fost aceea de a trage intr-un unghi cat mai mic, avand astfel sansa de a goli doua cuie dintr-un foc. Si am inceput sa tragem, cei din partea stanga a standului spre tintele din dreapta si invers.
Dupa zece minute, standul era gol si patronii incheiau, probabil, prima lor zi cu deficit daca nu chiar falimentari!
il-14 La intoarcerea spre casa, avionul care ne-a fost pus la dispozitie de gazde, era un IL-14 si am avut extraordinara sansa de a sta intre piloti pe tot parcursul zborului. Pe vremea aceea nu se punea problema deturnarilor sau a actelor de terorism. Cum eu eram blond si o rupeam putin pe nemteste, pilotii n-au avut nimic impotriva sa-i privesc de aproape cum isi fac meseria. Eram deasupra Ungariei si avionul era scuturat ce toti dracii din cauza a doua fronturi atmosferice ce se intalnisera chiar deasupra teritoriului pe care il survolam.

il14 In spatiul rezervat navigatorului, si care se afla inapoia pilotilor, era in stanga sus, o caseta din plexiglas, ca si cupola meteo de deasupra avionului, in care, intre doua borne, cu niste paraituri ingrozitoare, aveau loc descarcari electrice cu niste flame albastre. In fata noastra, un culoar laptos de nori iar pe stanga si pe dreapta avionului, doua mase de nori intunecati ce se pierdeau undeva departe in fata. Am inteles din dialogul pilotilor ca au reusit, dupa mai multe incercari sa ia legatura cu solul, cu ajutorul unui avion ce se afla deasupra Suediei si, sa primeasca instructiuni privind noile coordonate de zbor. Din moment ce va pot scrie aceste randuri, inseamna ca am ajuns cu bine.

Cate ceva din activitatea pedagogica

Prin anii ‘ 70, odata cu cerinta de realizare a cat mai multor seriale iar mai tarziu, dupa cum se va vedea, a lung metrajelor de animatie, a devenit o necesitate formarea de noi cadre de animatori. Pe baza experientei acumulate, am inceput sa-mi intocmesc cursuri speciale pentru viitorii animatori si teste de aptitudini pentru selectarea lor.
Cursurile, care aveau cu precadere, notiuni specifice animatiei in general dar in special pentru filmul de desen animat, a carui tehnologie difera mult fata de celelalte tehnici, contineau o paleta larga de informatii despre: arta mimicei, miscare si componente, gesturi si atitudini, constructia personajelor, importanta jurnalului de filmare in realizarea dramaturgiei miscarii dar si notiuni de tehnica cinematografica – realizarea filmarilor la truca,notiuni de montaj si laborator si nu in ultimul rand, regia de film. Am inceput astfel o munca dificila de testare si apoi de pregatire cu grupe de 20 -30 de de oameni din care, la sfarsit, pe baza examenului puteam selecta 2 – 3. Dupa aceea urma repartizarea lor la diferite echipe unde o buna bucata de timp continuau sa se perfectioneze alaturi de regizori. Cu cateva exceptii, cei mai buni animatori s-au dovedit barbatii, iar nume ca : Zaharia Buzea, Bujor Stefanescu, Valentin Eliseu, Virgil Toader, Calin Giurgiu, Mihail Marian, Lucian Profirescu, Mihai Surubaru, Constantin Seltea, Florin Saceanu, Dinu Petrescu, Lucian Mihaesteanu, Ionel Luca, Mihai Sampetru, Ion Manea, Valentin Cain, Viorel Nica, Vasile Manea, Calin Cazan, sau nume ale sexului frumos ca Anca Dumitru(Chirulescu), Karina Tincu sau Despina Buneci, sunt deja consacrate in istoria filmului de desen animat romanesc, multi dintre ei semnand regia la foarte multe din productiile studioului Animafilm.