Pe Valea Plangerii, undeva in spatele rampei de gunoaie, chiar la marginea cociocului era un contur facut din pietre diverse si care sugerau planul (in mare) al unei mici biserici. Interiorul era mereu inundat si toate incercarile de a ajunge la lacasul de cult au fost sortite esecului. A fost construita chiar si o incapere din beton langa zidul cimitirului in care au fost montate pompe pentru scoaterea apei. Ciudat este faptul ca ziua pompele functionau non stop dar noaptea se defectau si operatiunea capatase un caracter Sisific prin zadarnicirea tuturor incercarilor.
Se spunea ca mica biserica, s-ar fi scufundat la scurt timp dupa schimbarea albiei Dambovitei .
Author: Victor
Mistere la Castelul Bran
La Dinamo am avut un coleg, pistolar de precizie, care mi-a povestit o istorie “incredibila” despre castelul Bran.
Era in perioada in care, foarte multi din cei urmariti de securitate pentru motive diverse, au ales calea muntilor.
Stiam dinainte, de la cineva de incredere, ca muntii nostrii ascund taine din vremuri uitate, iar cele ce urmeaza sunt rezultatul coroborarii tuturor informatiilor pe care le-am receptat in timp si dupa o serioasa analiza am considerat ca merita relatata urmatoarea intamplare. Judecati singuri !
Exista in incinta castelului Bran – o fantana – care nu are mai mult de un metru si jumatate adancime !!!!
O stiti ? 
Istoria ei este asimilata cu – Fontana di Trevi – din Roma, iar istoria spune ca cei ce arunca in interiorul fantanii o moneda, destinul le va permite sa revina pe aceleasi meleaguri dupa un timp.
Numai ca nu este fantana din Roma, ci de la castelul Bran. Si atunci ? Interiorul fantanii este mereu presarat cu monede ca si cel din Roma. Numai ca aceasta fantana nu are un izvor propriu.
Atunci ce fel de fantana este ? De unde apa ? Misterul este simplu…. apa este TURNATA in fantana pentru a crea impresia de autenticitate.
De ce arata asa ?
In acea perioada niste “lupi albi”, cum li se spunea, au fost urmariti de trupele de securitate dotate cu caini de urmarire pana in interiorul castelului Bran unde le-au pierdut urma. Una din urme ducea la – liftul – castelului, iar cealalta la ghizdurile fantanii care pe atunci era foarte adanca.
Cativa militari au primit ordin sa coboare in fantana.
Au fost dotati cu franghii, proiectoare alimentate de la cateva grupuri electrogene si au coborat. Dupa ce au parcurs circa 50 de metri, ostasii au solicitat prin semnale, prelungirea cablurilor de alimentare.
Cei de la suprafata, au hotarat sa reia coborarea a doua zi iar echipa sa iasa din fantana. Au inceput sa recupereze cablurile de alimentare si de coborare iar cand acestea au ajuns la suprafata…. STUPOARE!!!!!!!…. fusesera taiate si nici urma de soldati.
S-a luat hotararea de a dinamita putul si de a-l zidi. Acesta este motivul pentru care fantana arata asa.
La fel s-a intamplat si cu ascensorul, care cobora foarte multi metri sub nivelul castelului si care acum… doar URCA… cand urca.
Credeti ca este posibil ? Mie mi se pare verosimila povestea, cu atat mai mult cu cat am vazut si eu fantana si nu am gasit raspunsul logic al construirii acesteia la o adancime la care doar apa de ploaie ar fi putut produce oarece efect .
Un martisor
Cu ocazia zilei de 1 Martie, doresc sa ofer tuturor doamnelor si domnisoarelor ce viziteaza blogul – un martisor virtual, alaturi de cele mai calde urari de sanatate, bucurie si implinire.
Noi si cineamatorii
Nascuta ca o miscare fireasca a fanilor celei de a 7 – a arte, nevoia de indrumare a devenit un imperativ absolut necesar procesului de instruire a unei categorii eterogene de oameni care dincolo de diversitatea de profesii si pregatire aveau ceva comun, dorinta nebuna de a face film. Au avut un noroc formidabil datorita a doua figuri marcante, ce vor ramane in istoria cineamatorismului din Romania, regizorul si pedagogul de exceptie GEO SAIZESCU si un mare indragostit de cineclubisti, CONSTANTIN CRACIUN , care prin pozitia sa in cadrul UGSR-ului a dotat tehnic absolut toate cinecluburile din tara.
Geo, cu umoru-i cunoscut, a stiut sa imbine, in procesul de instruire, sfatul pertinent al profesionistului cu gluma, in asa fel incat intalnirile sale cu cineamatorii sa fie asteptate de acestia cu tot mai sporit interes.
Geo a mai facut insa ceva demn de retinut. A cautat (si a gasit) colegi de breasla care, impreuna, sa se implice in acest proces delicat si incitant in acelasi timp, de a-i invata alfabetul filmului, iar mai tarziu, calea spre perfectiune pe acesti indragostiti pana la fanatism de tot ceeace inseamna film.
Dintre cei care au raspuns prezent solicitarilor si s-au alaturat lui Geo in aceasta intreprindere, au fost regizori de film jucat, documentar si de animatie, dar si specialisti in probleme de estetica, tehnica cinematografica si chiar laborator (pentru cei ce nu stiu, un cineamator avea de realizat urmatoarele etape, pana la un punct identice fiecarui gen cinematografic: scenariul, decupajul, filmarea, developarea materialului -alb negru sau color – montarea imaginii si in sfarsit sonorizarea) printre ei numarandu-se regizori ca : Andrei Blaier, Alecu Croitoru, Nicolae Corjos, George Cornea (in dublu rol – operator si regizor), Nicolae Cabel, Alexandru Szatmary, Virgil Calotescu, Mihai Dimitriu sau din lumea animatiei ca regizorul George Sibianu, Calin Giurgiu si altii printre care si subsemnatul, sau profesorul Radu Aneste Petrescu, inginerul de sunet Aurel Masca, pentru a cita doar cateva nume dintre cei implicati efectiv si afectiv in pregatirea cineamatorilor.
Intalnirile dintre cineamatori si profesionisti, fie ca erau festivaluri, tabere de instruire, ca cea de la Bacau in fieful lui Vladimir Lucavetchi – unde cineamatorii au descoperit tainele filmului de animatie, sau concursuri de selectie pentru diferite evenimente – Cantarea Romaniei, de exemplu – erau tot atatea prilejuri de dialog asteptate totdeauna cu interes de ambele parti.
Din nefericire miscarea de cineamatori traieste momente nemeritate si doar nebunia frumoasa a unor impatimiti precum Victor Colonelu si Nina Colonelu de la fostul cineclub Faur (pentru a da un singur exemplu) mai mentin aprinsa o flama ce altadata era o vapaie dogoritoare. Pacat !
Din legile nescrise ale cinematografiei
Pe Gopo l-am auzit pentru prima data spunand ca – PROSTILOR SA NU LE ARATI LUCRUL FACUT PE JUMATATE –
La inceput nu am inteles cum vine treaba asta dar pe masura ce am inceput sa ma definesc ca realizator de film, a trebuit sa-mi infranez dorinta de a arata filmul in fazele sale brute tuturor colegilor. Actul de creatie fiind un proces intim in care doar autorul vizualizeaza mental cum va arata in final produsul imaginatiei sale, orice interventie din afara, parere sau sfat chiar si bine intentionate, te puteau deturna de la imaginea pe care deja ti-o formasesi. Daca as fi prezentat unui consumator, un recipient in care erau puse aleatoriu faina, oua, lapte si alte ingrediente spunandu-i ca de acolo va iesi o prajitura s-ar fi uitat cu neincredere la mine iar daca faceam greseala sa-i mai cer si parerea sigur ar fi iesit altceva. Era o practica veche dar eu nu auzisem inca. Drept urmare am inceput sa respect aceasta lege.
Intr-o zi (ma aflam cu un film in faza de montaj, sonorizare) directorul de atunci al studioului, nu-i dau numele din respect pentru “condeiul” sau, isi propune sa-mi vada filmul in faza de lucru fara sa-mi ceara asentimentul si fara sa-si manifeste in vreun fel aceasta intentie. Era intr-o dupa-amiaza, cand monteuza cu care lucram primeste vizita inopinata a directorului.
– Vreau sa vad filmul lui Antonescu !
– Victor stie ?
– Ce treaba am eu cu el ? Vreau sa-i vad filmul !
– Nu puteti !
– Dece sa nu pot ? Eu sunt directorul studioului….
– Da, dar el este regizorul !
Si nu i l-a aratat !
De atunci nu a mai incercat sa-mi vada vreun film inainte de proiectia obisnuita cu consiliul artistic al studioului.
Sincronizare
La internationalele de tir ce precedau campionatele Europene, doi tragatori sovietici (cred ca Pereberin si Avilov) au cerut permisiunea arbitrilor, motivata de timpul total nefavorabil – vant si ploaie – de a trage unul pe tinta celuilalt.
Proba se desfasura la arma libera calibru mare – pozitia culcat -tintele fiind asezate la 300 de metri iar distanta dintre locurile de tragere ale celor doi de circa 20 -25 de metri.
La un moment dat, se semnalizeaza, ZERO ambilor tragatori. Dupa ce s-a confirmat ca focurile trase nu au ajuns pe tinte cei doi s-au linistit si au continuat concursul. Pereberin a castigat proba cu un foc mai putin.
Anul urmator, lotul nostru se pregatea tehnic si fizic la Tunari. In poligonul de calibru mare incingeam cele mai aprige meciuri de fotbal si intr-una din zile gasim la circa 100 de metri de standuri, doua proiectile rusesti de calibru mare intrepatrunse !!!!! De necrezut !!
Similar
In sectia de diafilm-diapozitive a studioului Animafilm, printre multe materiale folosite de catre fotografii sectiei era si hartia fotografica (alb/negru sau color). Intr-una din zile unul dintre fotografi, solicita cu imprumut de la un alt redactor, decat cel cu care lucra obisnuit, o cantitate de hartie – specificand toti parametrii -dimensiune, sensibilitate, etc.
Dupa un timp returneaza redactorului o cutie in care se afla hartia:
– Ti-am adus cele 150 de coli de hartie si …mersi !
Un coleg vazand ce se intampla, arunca o intrebare redactorului: Sigur sunt 150 de coli ?
Primitorul, nici una nici doua, desface plicurile din cutie si incepe sa numere colile.
– Da ! Sunt exact 150 !
– In regula! Acum poti sa le arunci pe toate !
– ! ! ! !
Obiceiuri
Operatorii studioului stiau ca pentru a incarca o caseta a aparatului de filmare, la un numar de rotatii pe derulator ii corespundea un anumit metraj. La truca de probe de miscare il aveam pe Mihai Falcas, un om foarte muncitor si foarte atent la indatoririle sale. Intr-una din zilele in care facea operatiunea de incarcare a casetei aparatului, si atent la numararea turelor (invartirilor manivelei de actionare a noaieului infasurator) in clipa in care un alt operator a deschis usa camerei obscure si a aprins lumina, nestiind ca este deja cineva acolo, Mihai a inchis ochii si a continuat numaratoarea cu ochii inchisi spre stupefactia celuilalt operator. De unde se vede ca era mai importanta numararea turelor decat voalarea peliculei.
Chartres
Chartres este un oras în Franta, prefectura departamentului Eure-et-Loir în regiunea Centru.
Catedrala Notre Dame din Chartres a fost înscrisa în anul 1979 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.(wikipedia).
Aproape de catedrala de Chartres exista o constructie foarte ciudata a carei curiozitate consta in faptul ca peretii, curtea cu pavajul aferent, ghivecele de flori, zidul imprejmuitor s.a.m.d., sunt realizate in intregime din cioburi de portelan rezultate din spargerea a o multime de farfurii, farfurioare, cesti si cani din acest material. Constructia este vizitata anual de o multime de curiosi, care dupa ce parasesc, impresionati, catedrala de Chartres, se opresc la aceasta ciudatenie pentru a se deconecta.
(Aici puteti gasi mai multe explicatii despre “La Maison Picassiette” )
Poveste de linistit copiii
(absolut reala) – REZUMAT
Era prin vara anului 1970. Incepusem pregatirile pentru Robinson Crusoe si intr-una din zile mi-am luat de lucru acasa.
Odrasla mea care avea vreo cinci anisori, vazand desenele rasfirate pe masa, si-a luat si ea ceva de lucru si asezandu-se langa mine a inceput incet, incet sa ocupe tot mai mult spatiul de lucru pana cand a trebuit sa renunt sa mai desenez. Vazand ca am incetat sa lucrez a gandit ca e timpul sa se opreasca si ea si dupa ce si-a pus creioanele si caietul de desen pe o noptiera a venit cu o propunere mai mult decat constructiva: – Spune-mi te rog o poveste !
Daca nu-i spuneam, era in stare sa se apuce de orice activitate care ar fi avut acelasi final – o harababura totala – iar pentru a nu intoarce casa pe dos, am fost de acord imediat si am inceput : – Acum doua zile, in drum spre studiou, m-am intalnit cu directorul Paraianu,.. – tu il stii pe directorul Paraianu, nu-i asa ?… dupa ce primesc confirmarea ei prin inclinarea capului, continui,…. tocmai atunci doi muncitori, cu casti albe pe cap, ieseau dintr-un sant sapat in fata studioului iar o locatara de peste drum, cu o craticioara cu lapte fiert, ca la ei se oprise apa, traversa strada cand deodata de pe acoperisul casei cade chiar in laptele femeii, uite-asa o caramida. Paraianu s-a suparat atunci si le-a spus : -Sa vina la mine in birou sa vedem ce putem face dar pisica ar fi bine sa o duca cineva acasa pana nu pateste ceva. Avea camasa rupta
si o zgarietura adanca pe fata iar troleibuzul nu a putut sa opreasca in statie din cauza unei masini de pompieri din care sareau tot felul de suruburi, tevi si cutii de conserve care mai de care mai colorate ca intr-un film de animatie.
– In timp ce-i vorbeam, era cu ochii atenti la mine incercand sa faca conexiuni – (inexistente) – din povestirea mea.
Continui. Cand l-am vazut in halul in care era, desi ii spusese si Laurentiu,…- tu il stii pe Laurentiu colegul meu …. iar primesc confirmarea ca il stie si pe acesta si continui…. sa nu se mai duca acolo, n-a vrut sa inteleaga si dupa ce ca si-a rupt piciorul, a mai cazut si intr-o groapa plina cu var de i-a stropit pe toti cu vopsea rosie din cap si pana-n picioare de aratau ca niste papagali. Unul, incaltat doar cu un papuc, tipa la un gunoier sa-i dea inapoi catelul care tocmai se cocotase pe gard si latra in disperare. Nu te baga tinere!Da’ matale de ce te uiti ? Iesisera oamenii la ferestre, dar pana sa vina militia, barbatul deja se urcase in pom si incepuse sa cante. Imediat a trebuit sa cobor cu toata echipa in strada sa dam zapada de pe
trotuar, ca sa poata intra in curtea studioului masina de la Buftea. Se umpluse curtea de oameni care se uitau in sus, doar, doar o trece vreun avion. Un cetatean cu o galeata intr-o mana in care avea un aspirator iar in cealalta un pian cu doua picioare l-a oprit pe mecanicul care venise sa repare una din mesele noastre de montaj si pana sa opreasca tramvaiul a cazut si s-a rostogolit chiar la picioarele femeii de serviciu care a si inceput sa spele geamurile de la sala sala de proectie pana le-a albit complet de rotunde ce erau.
Pe intreaga durata a povestirii presaram cu gesturi convingatoare si zgomotele inerente actiunii. Din cand in cand o implicam asteptand confirmarea ei ca recunoaste personajele naratiunii. O tineam in priza directa si faptul ca nu-si lua ochii de la mine, participand parca si ea la intamplarile extraordinare cu oameni pe care ii cunostea imi garanta linistea necesara. Imaginati-va povestea de mai sus durand aproape doua ore !!!
Cum vi se pare ?