Raspuns la testul cu scaunele

La realizarea testelor cu personajul “nea cutare”, candidatul trebuie sa tina seama de lipsa totala a expresiilor fetei si sa acorde o importanta mai mare atitudinilor. Orientarea scaunelor catre o singura directie, il situeaza pe “nea cutare” intr-un dialog mut cu ce se intampla in fata sa. Cand ceea ce se petrece inceteaza sa-l mai intereseze “nea cutare” intoarce pur si simplu spatele “dialogului”. In situatia incordarii, cand se intampla ceva palpitant, ceva ce il determina pe “nea cutare” sa participe la actiune, unghiurile se ascut pregatindu-l parca de un salt inainte opusa acestei stari fiind relaxarea, cand unghiurile se deschid(obtuze) iar gestul imperativ al mainii indicand, ordonand, il defineste pe cel ce conduce chiar tiranic. Lasarea pe spate creeaza un spatiu si mai mare intre el si interlocutor si nu lasa nicio indoiala in privinta pozitiei sale de sef, stapan, samd. Tipul lipsit de personalitate, cu o conditie sociala precara, impacat cu soarta nu va sta niciodata bine pe un scaun “strain”.
El este gata sa se ridice in orice clipa. In cazul preocuparii, incordarea interioara se manifesta ca si la cel atras de o actiune, dar actiunea acum este in sine iar unghiurile se inchid pentru a marca acest lucru. Un tip preocupat poate sta si intr-o atitudine relaxata, dar pentru acest lucru ai nevoie de expresia fetei pentru a face diferenta intre relaxare, somnolenta si trairi interioare puternice.
Pentru cel beat, scaunul este doar un pretext ca si pentru cel speriat. La ultimul, saltul inapoi si in sus este cauzat de sursa care a cauzat spaima, reactia fiind opusa sursei. Prin aceste teste se urmareste a se reda o stare cu mijloace cat mai economicoase de mare efect si usor de “citit” de catre spectator. Cand apare si expresia fetei sentimentele care completeaza atitudinea eroului se extind iar animatorul care se afla in spatele desenului se identifica cu actorul in timpul spectacolului. In cazul testelor cu “nea cutare” cea mai buna proba pe care o poate verifica un candidat este aceea a desenarii lui “nea cutare” intr-o stare si aratata unei alte persoane pentru o fractiune de secunda(descoperind si acoperind rapid desenul) si chestionandu-l asupra a ceea ce a vazut. Daca aceasta si-a dat seama ca este vorba de “acea” stare sau una apropiata, lucrurile stau bine. Exemplificarile date sunt doar niste variante pentru ca un candidat sa fie admis ca avand calitatile unui posibil animator.

Teste de aptitudini pentru animatie

Am fost intrebat de mai multi interesati, cum selectam desenatorii pentru filmul de animatie.

Test

(Va ofer o mostra de test si doritorii pot incerca sa-si probeze aptitudinile).

Cursurile de animatie nu aveau ca scop invatarea desenului ci indrumarea desenatorului catre un anume mod de exprimare a trairilor unui personaj cu ajutorul liniilor conduse de catre un artist de exceptie -ANIMATORUL.
Spuneam ca animatia inseamna in primul rand traire, emotie si abia apoi miscare. Nu cred ca exista niciunul dintre cei ce tin cat de cat un creion in mana, sa nu fi incercat sa faca o linie sa se miste. Pe doua pagini, de cele mai multe ori ultimele dintr-un maculator, se trasau doua linii, cate una pe fiecare pagina, apoi printr-o miscare rapida a celor doua pagini se observa miscarea. Deci pana aici e simplu. Complicatiile apar cand aceste linii capata semnificatii, sentimente iar actorul nevazut care se afla in spatele lor trebuie sa le imprime propriile trairi. Pentru a intelege ca nu numai complexitatea desenului(construit din multe linii cu detalii vestimentare bogate) mareste dificultatea realizarii animatiei va relatez o situatie petrecuta cu foarte mult timp in urma in studiou.
Organizarea muncii primise sarcina absurda de a norma munca de creatie. Am fost chemati cativa realizatori cu experienta in domeniu sa ne dam cu parerea. Personal m-am dus cu doua foi de calc. Pe una era desenata o linie si un cerc iar pe cealalta un vanator echipat cu toate accesoriile (arma, cartusiera, tolba, cizme, palaria vanatoreasca de la care nu lipseau penele de fazan) si ii intreb pe cei din comisie care este din punctul lor de vedere animatia cea mai dificil de realizat:- prima, in care linia indragostita de cerc se straduieste sa ia cele mai ciudate forme pentru a se apropia de perfectiune si in final cand reuseste constata ca cercul facea acelasi lucru straduindu-se sa devina ca triunghiul de care se indragostise la randul lui, sau animatia cu vanatorul care traverseaza cadrul. Membrii comisiei au privit desenele si au conchis ca cea cu vanatorul e cea mai complexa!!! Complet fals! Miscarea vanatorului presupunea mai mult timp pentru executie dar din punct de vedere traire, animarea liniilor era cu mult mai complexa, desi aparent fiind vorba de personaje simplu desenate se putea crede ca este un fleac.
Acesta este si motivul pentru care am apelat la o serie de teste din care sa-mi dau seama, care dintre desenatori au stofa de animatori si asupra carora sa-mi indrept atentia cu precadere. In afara de testele pe care le prezint in anexa pe scurt au fost inca vreo cateva din care nu lipsea realizarea a 10-12 desene gen banda desenata, dupa o fabula cunoscuta cu personajele realizate de candidat si cu gasirea altui final pentru a observa modul de paginare a elementelor cuprinse in cadru si gradul de inventivitate al viitorului animator.

Bob Calinescu

Bob CalinescuBob Calinescu(in stanga imaginii) a fost poate, cel mai neobosit cautator al formelor create de natura, carora sa le dea viata in platoul de filmare, “Rapsodie in lemn” fiind doar un exemplu din bogata-i filmografie. La el in atelier puteai gasi cele mai nebanuite creatii ale naturii asupra carora intervenea foarte putin sau de loc. Radacini, crengi si pietre, care mai de care mai ciudate.
Imi amintesc o zi in care ii admiram bogata colectie de pietre etalata pe rafturile de langa usa. Bob ma vede si luand de pe polita din spate un bolovan pe care il folosea de presspapier mi-l arunca : -Ia vezi-l p-asta !Bolovanul, cam cat o gutuie mai mare, descrie o curba prin aer. M-am pregatit sa primesc proiectilul dar constat ca era o imitatie perfecta din polistiren si cantarea doar cateva grame. -sau uita-te la asta si un alt bolovan identic porneste catre mine. De data asta eram pregatit chiar sa-i dau un sut si bine am facut ca nu i-am dat. Era un pietroi adevarat care mi-a trecut printre maini cazand pe parchet intr-o hodorogeala cumplita. O intamplare asemanatoare s-a petrecut la o filmare in exterior.
Echipa oprita la marginea unei liziere de salcami, la doi pasi de o cale ferata careia cativa muncitori ii consolidau terasamentul, incepe pregatirile. Se descarca utilaje si aparatura intr-un dute-vino alert. Muncitorii care lucrau la calea ferata se opresc din activitate urmarind forfota din jurul cinemobilului. Un coleg incearca sa coboare din masina un bolovan imens. Avea aproape un metru in diametru. Dupa multe eforturi reuseste sa-l coboare si cu multa dificultate se indreapta catre locul de depozitare al materialelor pentru filmare. Muncitorii care lucrau la terasament au amutit.
Priveau cu ochi mari la colegul meu care se lupta cu ditamai pietroiul. Regizorul filmului, o colega, care vazandu-si coechipierul luptandu-se cu greutatea, se indreapta catre acesta si luandu-i bolovanul din brate il arunca cat colo: -Hai mai Mircea ca ne grabim! Lasa naibii bolovanul! Muncitorii au impietrit. Nu-si credeau ochilor. O femeie aruncase chiar sub privirile lor un bolovan urias!!!
Abia cand echipa de filmare a inceput sa stranga aparatura, si-au luat inima in dinti si s-au apropiat de subiectul uimirii lor. L-au privit, l-au pipait si au incercat sa-l miste. Abia atunci s-au lamurit cum stau lucrurile si s-au pus pe ras.

Seful

sefCu Aurel Popirad, directorul nostru tehnic, ma cunosteam inca din 1961 cand activa in cadrul laboratorului de prelucrare a peliculei din Buftea. Eram buni amici iar cand peste ani s-a transferat la Animafilm increderea reciproca s-a consolidat. Eram foarte directi si sinceri in toate dialogurile noastre. Niciunul nu a facut caz de prietenia celuilalt si nu ne-am cerut contraservicii care sa atinga aceasta relatie. De altfel, daca de fata erau persoane straine ne vorbeam cu tovarasul director, tovarasul regizor. Cand eram intre noi, vorbeam normal, spunandu-ne pe nume. Intr-o zi,nu stiu cum a venit vorba de raspunderile cadrelor de conducere. Mi-a spus atunci un lucru interesant la care nu ma gandisem dar cu care am fost de acord fara rezerve.
– 50 % din timpul unui cadru de conducere este ocupat cu elaborarea deciziilor, cealalta jumatate a timpului este rezervata urmaririi aplicarii acestora. Paradoxal, aceasta ultima parte, marea majoritate a celor ce au puteri decizionale o ignora total, ea fiind pasata in exclusivitate esalonului doi sau trei, consilierilor sau trepadusilor de tot soiul.
Vedem, zilnic, in jurul nostru efectele dezastruase ale unei asemenea politici. Cred cu convingere ca pentru a fi sef, trebuie sa ai har. Sefia nu se invata decat in forma ei exterioara. Trebuie sa-i convingi pe cei din jur ca iti meriti locul de sef. Pentru asta trebuie sa fi cel mai bun.Sa stii sa asculti si parerile altora. Sa fi la curent cu noutatile in domeniu.
Nu e suficient sa ai un birou somptuos ca sa fi sef. Trebuie sa respiri aerul activitatii pe care o conduci chiar de la locul desfasurarii, trebuie sa te implici total, sa fi prezent, sa fi gata sa intervii cand este nevoie de tine. Un sef nu se ascunde, e prezent acolo unde e nevoie de el pana la sfarsit. Fac o paranteza.(Am cunoscut cativa sefi cu adevarat dar pentru ca numele unuia dintre ei este legat de acela al unui coleg de breasla am sa spun doua cuvinte despre el. Directorul Blaier, fratele regizorului Andrei Blaier “Generalul”, cum il alintau cu drag toti muncitorii uzinei 23 August a fost un astfel de om. Era chirurgul care nu opera prin intermediari. Nu era om din uzina pe care sa nu-l stie iar faptul ca isi parasea mereu biroul pentru a fi in mijlocul lor ajutandu-i cand situatia o impunea il facuse indragit si respectat de catre toata suflarea uzinei)…. Revin la discutia cu Aurel Popirad.
Imi spunea despre o vizita in Japonia la fabrica de pelicula Fuji. La intrarea in intreprindere era un panou urias pe care se insirau sute de nume. In dreptul numelor, cifre mai mari sau mai mici, pornind de la 1 si mergand pana la cateva mii.
Intrebandu-l pe ghid ce reprezinta panoul i s-a explicat ca acolo sunt trecute toate numele salariatilor care au venit cu propuneri de imbunatatire a activitatii si sumele castigate pentru acest lucru.
– Inteleg o suma mare. Dar un yen….
– Propunerea facuta de acel muncitor nu avea nicio valoare economica dar in acest fel il stimulam sa gandeasca. Poate intr-o zi va veni cu ceva valoros.
Sigur ca aceasta idee a apartinut cuiva. Dar aplicarea ei in practica a fost decizia unui sef.

” MUZICA, FILM, POEZIE “

muscel3Era o primavara calda cu zile insorite, cand colegul meu Grigore Traian Pop, redactor in studioul Animafilm ma intreaba daca nu sunt amator de o intalnire cu spectatorii in cadrul unei actiuni la casa de cultura a sindicatelor din Campulung-Muscel. Cum eram destul de avansat cu lucrarile la filmul aflat in productie am fost de acord cu atat mai mult cu cat doream sa am o intalnire si cu spectatorii din aceasta zona a tarii pe care din nefericire nu o vizitasem pana atunci.
Grig imi spune ca a discutat cu directorul casei de cultura, cel care ne invitase la aceasta actiune, si ca totul este OK.
Ne asiguram de un pachet de patru filme cu pondere pentru adulti(era o actiune la care veneau spectatori maturi si filmele selectate erau intr-o nota mai sobra nu de divertisment, filme cu o grafica mai speciala si cu mesaje pe intelesul unui spectator mai avizat). Directorul ne comunica telefonic ziua si ora desfasurarii actiunii si chiar ne sugereaza si niste trenuri cu care sa ajungem in Campulung la timp. Ziua actiunii. Grig imi comunica ora plecarii si stabilim ora si locul intalnirii. Eu ma inham cu cutiile de film(circa 12 kg) si cu o valijoara in cealalta mana pornesc optimist spre ceeace se va dovedi….dar mai bine sa va relatez ce s-a intamplat.
Campulung-Muscel. Iesim pe peron, si dupa ce ne-am linistit ca nu ne astepta nimeni o luam pe jos spre casa de cultura care nici nu era prea departe, cam la 1,5 – 2 Km. In drumul nostru, un hotel. Intram si ne interesam daca avem vreo camera rezervata pe numele…. -Nu! Nu este nicio camera rezervata pe numele dumneavoastra!
– Mai exista alt hotel? Ne gandeam ca poate aveam rezervari in alta parte.
– Nu! E singurul hotel!
– Dar camere libere aveti?
– Sigur ca da!
Luam camera, las cutiile cu filme si iesim. Casa de cultura la nici o suta de metri. Ne uitam sa vedem oarece afise, panouri, aviziere, ma rog ceva care sa anunte evenimentul dar NIMIC ! Ba nu ! Erau cateva afise ce anuntau un concert extraordinar cu participarea unor personalitati al muzicii populare. Despre “muzica, film, poezie” neam!
muscel2Intram in casa de cultura, cuprinsa de o nefireasca liniste, si ne indreptam pasii, urmarind cu privirile indicatiile de pe usi. In sfarsit! DIRECTOR. Batem la usa. Auzind ceva mormait, deschidem si intram. Intr-n fotoliu o cetateanca pe care cred ca am trezit-o din somn ne intreaba cine suntem si ce cautam acolo. Grig ii spune cine suntem si cu ce treaba prin Campulung. Instructoarea(ne-a spus totusi functia ce-i permitea sa doarma in fotoliul directorului), ne aduce la cunostinta ca seful ei, directorul, este plecat la Bucuresti in cautare de actori pentru nu stia care actiune si nu stia cum sa ia legatura cu el in caz de nevoie. Despre actiunea noastra habar n-avea. Era o instructoare perfecta. Nu stia nimic
Cum pana la ora la care era planificata actiunea mai era suficient timp, Grig imi propune sa dam o raita prin oras si sa trecem si pe la Comitetul orasenesc de partid. Orasul frumos, curat, cu peluzele pline de lalele inflorite. Comitetul de… intram. Un cetatean ne intreaba ce cautam pe-acolo. Grig ii spune ca vrem sa discutam cu primul secretar o chestiune… nu mai intru in amanunte. Omul dispare si dupa cateva minute bune vine insotit de un tip care ne spune ca este secretarul cu propaganda si ne roaga sa mergem la casa de cultura ca imediat ce se termina sedinta cu “Primul” vine si el. Dupa aproape doua ore, apare. Se aseaza la biroul directorului si dupa ce-si incruciseaza bratele ne intreaba:
– Si acum ce facem ?
Grig ii spune ca nu e treaba noastra sa organizam actiunea. – Am fost invitati! Am venit!
Secretarul cu propaganda ridica telefonul si dupa ce vorbeste in cateva locuri ne spune ca a rezolvat si ca vom avea spectatori la actiunea cu filmul. De muzica si poezie nici vorba. Culmea este ca nici el nu stia de programul casei de cultura si habar nu avea de deplasarile in teritoriu ale directorului. Tamaie!
Intram la ora stabilita in sala de spectacol a casei de cultura. Sala de circa 600-700 de locuri. Sus in ultimul rand,circa 10-15 elevi la o scoala profesionala mobilizati anume pentru aceasta actiune. In afara de secretarul cu propaganda, instructoarea cu pricina, care se trezise intre timp, un cineclubist care ma stia din tabara de la Bacau si inca doua-trei persoane nu mai era nimeni !
Va puteti imagina 20 de spectatori intr-o sala de 600 de locuri cum arata?
La un moment dat tresarim surprinsi. Desi nu incepuse proectia, dinspre ecran ajungeau la noi acordurile unui cantec patriotic interpretat de un cor mixt. Secretarul ne explica cu calm ca locul de repetitii al corului se afla situat chiar in spatele ecranului. Incepe proectia. In stanga si-n dreapta ecranului boxele uriase incep sa reverse muzica primului film. Corul nu mai poate face fata concurentei decibelilor si dupa mai multe incercari renunta. Coristii incep sa se reverse catre sala. Pe unde credeti? Chiar pe scena, venind din stanga si din dreapta ecranului si oprindu-se sa priveasca umbrele uriase ce se miscau in spatele lor. Incet coristii au parasit sala.
– Ha, ha, ha,… uite ba un cal !
Vocea sparta a unuia dintre spectatorii mobilizati de catre secretarul cu propaganda, sparge echilibrul precar in care ne aflam si mormaind cuvinte “magulitoare” la adresa organizatorilor, l-am luat pe Grig de o aripa si ne-am luat zborul catre hotel.
Cu directorul, ne-am vazut totusi in aceeasi seara in timp ce luam masa cu Grig la restaurantul hotelului.
N-am inteles nimic din lamentarile sale. Era facut cui.
– Hai Grig. Ura si la gara!

Cineamatori la ocna

turda1Intr-un an, profesorul Hadarean, conducatorul cineclubului pionierilor din Turda, a organizat, in linistitul oras ardelean o tabara de pregatire a celor mai tineri cineamatori, pionierii.

Nu au lipsit de la aceasta tabara specialisti ai filmului ca Geo Saizascu, Gheorghe Vitanidis, prof. Radu Aneste Petrescu, Ion Popescu Gopo si subsemnatul.

 

diploma excelentaApropo! Stiti de unde vine pseudonimul Gopo? Numele de familie al mamei lui Gopo era Gorenco iar al tatalui sau, Popescu. De aici GO si PO .
Nu despre instruirea pionierilor vreau sa vorbesc ci despre salina din Turda. La vremea la care am vizitat salina, sute de putini cu branza de oaie, stivuite pe langa peretii galeriei de acces catre interiorul salinei asteptau sa ia drumul exportului. Dupa ce am patruns adanc in interiorul negru la propriu si la figurat(intunecimea era completata de peretii negrii – ni s-a spus ca erau inegriti de fumul tortelor folosite atat pe vremea in care se lucra in salina cat si din timpul ultimului razboi cand locuitorii orasului isi cautasera refugiul in interiorul ocnei). Dotati cu lanterne puternice ne-am avantat tot mai adanc in salina dar fara ajutorul ghidului experimentat care ne conducea am fi riscat sa ne ratacim in labirintul intunecos si rece cu consecinte dintre cele mai grave.
Ne oprim in sala troliului, acolo unde sute de ani, niste cai sacrificati se invarteau continuu, in bezna continua, intr-un cerc larg cu un diametru de circa 8 metri actionand scripetii ce ridicau pe platforme de lemn sarea extrasa din maruntaiele salinei. Locul pe care calcasera sarmanele animale se transformase intr-un sant circular adanc de peste 10 centimetri si acest lucru in conditiile unui sol extrem de dur. Dupa ani si ani de “serviciu” cand erau batrani sau bolnavi si trebuiau inlocuiti cu alti cai mai tineri si vigurosi, absolut toti cai pensionati erau orbi. Ingrozitor!
salinaAm fost condusi intr-o capela cioplita in sare din care nu lipsea crucea. Din nefericire cei doi ingeri sculptati in sare cu multa maestrie de artistul anonim si care incadrau altarul, fusesera mutilati cu barbarie, de nu se stie cine si nici cand.
Sare si lemn. Lemn si sare. Nimic nu rezista umezelii si actiunii sarii. Doar lemnul. Pasarele din lemn, scari din lemn imbinate cu dopuri din lemn in loc de cuie. Scarile aveau depusa sare pe absolut toate treptele de parca fusesera ninse din belsug iar senzatia pe care am avut-o coborand sau urcand a fost aceea ca in orice clipa pot aluneca in haul de sub mine pe “zapada” depusa. Marea sala era cu adevarat impunatoare. Cu lanternele puternice pe care le aveam abia puteam zari peretele opus iar daca incercam sa privim in jos bezna era totala. Sus in plafon era o deschidere prin care patrundea un pic de lumina si care pe vremuri era folosita pentru ridicarea sarii la suprafata. Aceeasi deschidere era folosita si pentru coborarea sau ridicarea ocnasilor. Era de fapt singura poarta de acces intre cer si infern.

Despre sefi

Buftea1963Studioul Animfilm isi leaga existenta de un om deosebit, Marin Paraianu. Era un OM in primul rand iar functia i se potrivea ca o manusa. El ne-a preluat din Buftea si a transformat sectia Animatie intr-un studiou. Colectivul de conducere adus cu acest prilej de catre Directorul General era unul de exceptie. Toti, fara nicio exceptie, aveau o experienta vasta in domeniu si nu gresesc daca afirm ca intr-un sens erau “artisti”. Marin Paraianu avea incredere in ei iar modul lor de lucru se armoniza perfect cu un studiou de creatie. Iata spre exemplu modul de conlucrare al Directorului Economic Ion Drughian cu personalul artistic pentru a intelege de ce am tinut sa-l mentionez. Nu a existat niciodata vreo solicitare a unei echipe de film pe care Directorul Economic sa nu o rezolve. Daca se impiedica de formularistica incalcita si restrictiva in multe privinte, el avea o multime de prieteni economisti, juristi sau specialisti in domeniu pe care-i consulta. Totdeauna primea un sfat util cu acoperire legala si echipa de filmare intra in posesia materialului dorit. De exemplu: o echipa solicita tabla sau sarma de cupru pentru confectionarea unor personaje. In referatul de necesitate era scris …..de cupru! Dar cuprul era un material dirijat si se procura cu aprobari aproape imposibil de obtinut. Tot el venea cu solutia. Modificati referatul si solicitati …sarma sau tabla pentru modelat. Pe noul document isi punea semnatura si echipa putea incepe lucrul.
Majoritatea economistilor pe care i-am cunoscut in timp, pentru a nu se complica iti spuneau – Nu se poate ! si gata.
Nu-i asa ca vi se pare cunoscut acest stil de lucru? Dar sa revin la Directorul General.
Din elita DMarin Paraianu avea o incredere deosebita in cadrele de creatie ale studioului iar la vizionarile filmelor in faza de preprezentare la Consiliul Culturii pentru aprobarea finala, daca avea unele observatii el spunea: -scena X, sau secventa Y, dupa parerea mea denatureaza mesajul filmului sau gagul ala cu …..nu mi se pare amuzant datorita efectului sonor dar e numai punctul meu de vedere… tu (regizorul) stii cel mai bine cum trebuie facut. Daca totusi regizorul se crampona in mentinerea cadrelor asa cum au fost prezentate consiliului artistic al studioului, la vizionarea de la Casa Scanteii, in momentul in care se apropiau momentele asupra carora avea unele retineri Marin Paraianu crea o diversiune – Ati auzit povestea cu…
Presedintele intorcea capul pentru o secunda si in acest timp scena cu pricina trecea. Nu acelasi lucru mi s-a intamplat peste ani cand un alt director despre care am mai amintit si care voia sa-mi vada filmul in faza de lucru fara sa-mi fi cerut permisiunea, in timpul vizionarii “Uimitoarelor aventuri ale muschetarilor” simtea imperios nevoia de a-i atrage atentia presedintelui Dulea ca in cutare moment sunt niste lucruri care nu prea merg. Norocul meu a fost ca unul din consilierii presedintelui l-a pus la punct: -Lasati-l tovarase director pe tovarasul presedinte sa vada filmul !
Cata diferenta !
Imi amintesc totdeauna cu placere de discutiile prietenesti cu Marin Paraianu.
Intruna din zile, ma aflam in biroul sau si printre altele imi spune: – Vezi tu Victore ! Toti cred ca daca esti director, neaparat esti plin de bani. Baga mana in buzunarul de la piept si scoate un pachet inceput de Kent.
-Uite vezi, aici tin pachetul de Kent din care ii servesc pe sefi, apoi bagand mana in buzunarul lateral al hainei scoate un pachet de BT, iar din astea fumez eu.
Era imbracat ca totdeauna la costum, cu cravata asortata, ochelari cu rame subtiri aurii, ce mai, director in toata legea.
– Ca sa vezi ca nu te mint, uite !….si ridicandu-se de la birou se rasuceste si dand haina putin deoparte imi arata langa buzunarul de la pantaloni o zona ce fusese stopata.
Dar indiferent de hainele sale, noi l-am iubit si respectat mereu. Era seful nostru si ne-am mandrit totdeauna cu el.

RobinsonP.S.In vara anului 1972, in timp ce eram la Roma pentru ultimele detalii ale coproductiei la ” Robinson Crusoe ” la Bucuresti s-a intamplat o tragedie. Directorul Marin Paraianu a fost inlocuit !
O masura aberanta, lipsita de orice urma de recunoastere a meritelor parintelui de drept al studiolui Animafilm, a fost luata de sus si adusa la cunostiinta salariatilor studioului intr-un mod jignitor si tendentios (dupa cum mi-au spus colegii la intoarcerea in tara) de nimeni altul decat Mircea Santimbreanu -fostul director general al Cinematografiei, vecin si “prieten” cu Marin Paraianu din dispozitia data de catre Dumitru Popescu – dumnezeu -( cu d ) pentru a-i face loc altei persoane care n-avea nicio legatura cu cinematografia in general si cu filmul de animatie in special decat pohta ce-a pohtit. Sunt convins ca daca nu s-ar fi luat aceasta masura descalificanta a factorilor politici care manevrau destinele oamenilor dupa bunul plac, alta ar fi fost soarta primului film de animatie de lung metraj realizat in Romania. Nu trebuia sa astept peste 15 ani ca sa-l pot arata publicului pentru care l-am realizat.