Bob Calinescu(in stanga imaginii) a fost poate, cel mai neobosit cautator al formelor create de natura, carora sa le dea viata in platoul de filmare, “Rapsodie in lemn” fiind doar un exemplu din bogata-i filmografie. La el in atelier puteai gasi cele mai nebanuite creatii ale naturii asupra carora intervenea foarte putin sau de loc. Radacini, crengi si pietre, care mai de care mai ciudate.
Imi amintesc o zi in care ii admiram bogata colectie de pietre etalata pe rafturile de langa usa. Bob ma vede si luand de pe polita din spate un bolovan pe care il folosea de presspapier mi-l arunca : -Ia vezi-l p-asta !Bolovanul, cam cat o gutuie mai mare, descrie o curba prin aer. M-am pregatit sa primesc proiectilul dar constat ca era o imitatie perfecta din polistiren si cantarea doar cateva grame. -sau uita-te la asta si un alt bolovan identic porneste catre mine. De data asta eram pregatit chiar sa-i dau un sut si bine am facut ca nu i-am dat. Era un pietroi adevarat care mi-a trecut printre maini cazand pe parchet intr-o hodorogeala cumplita. O intamplare asemanatoare s-a petrecut la o filmare in exterior.
Echipa oprita la marginea unei liziere de salcami, la doi pasi de o cale ferata careia cativa muncitori ii consolidau terasamentul, incepe pregatirile. Se descarca utilaje si aparatura intr-un dute-vino alert. Muncitorii care lucrau la calea ferata se opresc din activitate urmarind forfota din jurul cinemobilului. Un coleg incearca sa coboare din masina un bolovan imens. Avea aproape un metru in diametru. Dupa multe eforturi reuseste sa-l coboare si cu multa dificultate se indreapta catre locul de depozitare al materialelor pentru filmare. Muncitorii care lucrau la terasament au amutit.
Priveau cu ochi mari la colegul meu care se lupta cu ditamai pietroiul. Regizorul filmului, o colega, care vazandu-si coechipierul luptandu-se cu greutatea, se indreapta catre acesta si luandu-i bolovanul din brate il arunca cat colo: -Hai mai Mircea ca ne grabim! Lasa naibii bolovanul! Muncitorii au impietrit. Nu-si credeau ochilor. O femeie aruncase chiar sub privirile lor un bolovan urias!!!
Abia cand echipa de filmare a inceput sa stranga aparatura, si-au luat inima in dinti si s-au apropiat de subiectul uimirii lor. L-au privit, l-au pipait si au incercat sa-l miste. Abia atunci s-au lamurit cum stau lucrurile si s-au pus pe ras.
Category: Animatie
Seful
Cu Aurel Popirad, directorul nostru tehnic, ma cunosteam inca din 1961 cand activa in cadrul laboratorului de prelucrare a peliculei din Buftea. Eram buni amici iar cand peste ani s-a transferat la Animafilm increderea reciproca s-a consolidat. Eram foarte directi si sinceri in toate dialogurile noastre. Niciunul nu a facut caz de prietenia celuilalt si nu ne-am cerut contraservicii care sa atinga aceasta relatie. De altfel, daca de fata erau persoane straine ne vorbeam cu tovarasul director, tovarasul regizor. Cand eram intre noi, vorbeam normal, spunandu-ne pe nume. Intr-o zi,nu stiu cum a venit vorba de raspunderile cadrelor de conducere. Mi-a spus atunci un lucru interesant la care nu ma gandisem dar cu care am fost de acord fara rezerve.
– 50 % din timpul unui cadru de conducere este ocupat cu elaborarea deciziilor, cealalta jumatate a timpului este rezervata urmaririi aplicarii acestora. Paradoxal, aceasta ultima parte, marea majoritate a celor ce au puteri decizionale o ignora total, ea fiind pasata in exclusivitate esalonului doi sau trei, consilierilor sau trepadusilor de tot soiul.
Vedem, zilnic, in jurul nostru efectele dezastruase ale unei asemenea politici. Cred cu convingere ca pentru a fi sef, trebuie sa ai har. Sefia nu se invata decat in forma ei exterioara. Trebuie sa-i convingi pe cei din jur ca iti meriti locul de sef. Pentru asta trebuie sa fi cel mai bun.Sa stii sa asculti si parerile altora. Sa fi la curent cu noutatile in domeniu.
Nu e suficient sa ai un birou somptuos ca sa fi sef. Trebuie sa respiri aerul activitatii pe care o conduci chiar de la locul desfasurarii, trebuie sa te implici total, sa fi prezent, sa fi gata sa intervii cand este nevoie de tine. Un sef nu se ascunde, e prezent acolo unde e nevoie de el pana la sfarsit. Fac o paranteza.(Am cunoscut cativa sefi cu adevarat dar pentru ca numele unuia dintre ei este legat de acela al unui coleg de breasla am sa spun doua cuvinte despre el. Directorul Blaier, fratele regizorului Andrei Blaier “Generalul”, cum il alintau cu drag toti muncitorii uzinei 23 August a fost un astfel de om. Era chirurgul care nu opera prin intermediari. Nu era om din uzina pe care sa nu-l stie iar faptul ca isi parasea mereu biroul pentru a fi in mijlocul lor ajutandu-i cand situatia o impunea il facuse indragit si respectat de catre toata suflarea uzinei)…. Revin la discutia cu Aurel Popirad.
Imi spunea despre o vizita in Japonia la fabrica de pelicula Fuji. La intrarea in intreprindere era un panou urias pe care se insirau sute de nume. In dreptul numelor, cifre mai mari sau mai mici, pornind de la 1 si mergand pana la cateva mii.
Intrebandu-l pe ghid ce reprezinta panoul i s-a explicat ca acolo sunt trecute toate numele salariatilor care au venit cu propuneri de imbunatatire a activitatii si sumele castigate pentru acest lucru.
– Inteleg o suma mare. Dar un yen….
– Propunerea facuta de acel muncitor nu avea nicio valoare economica dar in acest fel il stimulam sa gandeasca. Poate intr-o zi va veni cu ceva valoros.
Sigur ca aceasta idee a apartinut cuiva. Dar aplicarea ei in practica a fost decizia unui sef.
” MUZICA, FILM, POEZIE “
Era o primavara calda cu zile insorite, cand colegul meu Grigore Traian Pop, redactor in studioul Animafilm ma intreaba daca nu sunt amator de o intalnire cu spectatorii in cadrul unei actiuni la casa de cultura a sindicatelor din Campulung-Muscel. Cum eram destul de avansat cu lucrarile la filmul aflat in productie am fost de acord cu atat mai mult cu cat doream sa am o intalnire si cu spectatorii din aceasta zona a tarii pe care din nefericire nu o vizitasem pana atunci.
Grig imi spune ca a discutat cu directorul casei de cultura, cel care ne invitase la aceasta actiune, si ca totul este OK.
Ne asiguram de un pachet de patru filme cu pondere pentru adulti(era o actiune la care veneau spectatori maturi si filmele selectate erau intr-o nota mai sobra nu de divertisment, filme cu o grafica mai speciala si cu mesaje pe intelesul unui spectator mai avizat). Directorul ne comunica telefonic ziua si ora desfasurarii actiunii si chiar ne sugereaza si niste trenuri cu care sa ajungem in Campulung la timp. Ziua actiunii. Grig imi comunica ora plecarii si stabilim ora si locul intalnirii. Eu ma inham cu cutiile de film(circa 12 kg) si cu o valijoara in cealalta mana pornesc optimist spre ceeace se va dovedi….dar mai bine sa va relatez ce s-a intamplat.
Campulung-Muscel. Iesim pe peron, si dupa ce ne-am linistit ca nu ne astepta nimeni o luam pe jos spre casa de cultura care nici nu era prea departe, cam la 1,5 – 2 Km. In drumul nostru, un hotel. Intram si ne interesam daca avem vreo camera rezervata pe numele…. -Nu! Nu este nicio camera rezervata pe numele dumneavoastra!
– Mai exista alt hotel? Ne gandeam ca poate aveam rezervari in alta parte.
– Nu! E singurul hotel!
– Dar camere libere aveti?
– Sigur ca da!
Luam camera, las cutiile cu filme si iesim. Casa de cultura la nici o suta de metri. Ne uitam sa vedem oarece afise, panouri, aviziere, ma rog ceva care sa anunte evenimentul dar NIMIC ! Ba nu ! Erau cateva afise ce anuntau un concert extraordinar cu participarea unor personalitati al muzicii populare. Despre “muzica, film, poezie” neam!
Intram in casa de cultura, cuprinsa de o nefireasca liniste, si ne indreptam pasii, urmarind cu privirile indicatiile de pe usi. In sfarsit! DIRECTOR. Batem la usa. Auzind ceva mormait, deschidem si intram. Intr-n fotoliu o cetateanca pe care cred ca am trezit-o din somn ne intreaba cine suntem si ce cautam acolo. Grig ii spune cine suntem si cu ce treaba prin Campulung. Instructoarea(ne-a spus totusi functia ce-i permitea sa doarma in fotoliul directorului), ne aduce la cunostinta ca seful ei, directorul, este plecat la Bucuresti in cautare de actori pentru nu stia care actiune si nu stia cum sa ia legatura cu el in caz de nevoie. Despre actiunea noastra habar n-avea. Era o instructoare perfecta. Nu stia nimic
Cum pana la ora la care era planificata actiunea mai era suficient timp, Grig imi propune sa dam o raita prin oras si sa trecem si pe la Comitetul orasenesc de partid. Orasul frumos, curat, cu peluzele pline de lalele inflorite. Comitetul de… intram. Un cetatean ne intreaba ce cautam pe-acolo. Grig ii spune ca vrem sa discutam cu primul secretar o chestiune… nu mai intru in amanunte. Omul dispare si dupa cateva minute bune vine insotit de un tip care ne spune ca este secretarul cu propaganda si ne roaga sa mergem la casa de cultura ca imediat ce se termina sedinta cu “Primul” vine si el. Dupa aproape doua ore, apare. Se aseaza la biroul directorului si dupa ce-si incruciseaza bratele ne intreaba:
– Si acum ce facem ?
Grig ii spune ca nu e treaba noastra sa organizam actiunea. – Am fost invitati! Am venit!
Secretarul cu propaganda ridica telefonul si dupa ce vorbeste in cateva locuri ne spune ca a rezolvat si ca vom avea spectatori la actiunea cu filmul. De muzica si poezie nici vorba. Culmea este ca nici el nu stia de programul casei de cultura si habar nu avea de deplasarile in teritoriu ale directorului. Tamaie!
Intram la ora stabilita in sala de spectacol a casei de cultura. Sala de circa 600-700 de locuri. Sus in ultimul rand,circa 10-15 elevi la o scoala profesionala mobilizati anume pentru aceasta actiune. In afara de secretarul cu propaganda, instructoarea cu pricina, care se trezise intre timp, un cineclubist care ma stia din tabara de la Bacau si inca doua-trei persoane nu mai era nimeni !
Va puteti imagina 20 de spectatori intr-o sala de 600 de locuri cum arata?
La un moment dat tresarim surprinsi. Desi nu incepuse proectia, dinspre ecran ajungeau la noi acordurile unui cantec patriotic interpretat de un cor mixt. Secretarul ne explica cu calm ca locul de repetitii al corului se afla situat chiar in spatele ecranului. Incepe proectia. In stanga si-n dreapta ecranului boxele uriase incep sa reverse muzica primului film. Corul nu mai poate face fata concurentei decibelilor si dupa mai multe incercari renunta. Coristii incep sa se reverse catre sala. Pe unde credeti? Chiar pe scena, venind din stanga si din dreapta ecranului si oprindu-se sa priveasca umbrele uriase ce se miscau in spatele lor. Incet coristii au parasit sala.
– Ha, ha, ha,… uite ba un cal !
Vocea sparta a unuia dintre spectatorii mobilizati de catre secretarul cu propaganda, sparge echilibrul precar in care ne aflam si mormaind cuvinte “magulitoare” la adresa organizatorilor, l-am luat pe Grig de o aripa si ne-am luat zborul catre hotel.
Cu directorul, ne-am vazut totusi in aceeasi seara in timp ce luam masa cu Grig la restaurantul hotelului.
N-am inteles nimic din lamentarile sale. Era facut cui.
– Hai Grig. Ura si la gara!
Cineamatori la ocna
Intr-un an, profesorul Hadarean, conducatorul cineclubului pionierilor din Turda, a organizat, in linistitul oras ardelean o tabara de pregatire a celor mai tineri cineamatori, pionierii.
Nu au lipsit de la aceasta tabara specialisti ai filmului ca Geo Saizascu, Gheorghe Vitanidis, prof. Radu Aneste Petrescu, Ion Popescu Gopo si subsemnatul.
Apropo! Stiti de unde vine pseudonimul Gopo? Numele de familie al mamei lui Gopo era Gorenco iar al tatalui sau, Popescu. De aici GO si PO .
Nu despre instruirea pionierilor vreau sa vorbesc ci despre salina din Turda. La vremea la care am vizitat salina, sute de putini cu branza de oaie, stivuite pe langa peretii galeriei de acces catre interiorul salinei asteptau sa ia drumul exportului. Dupa ce am patruns adanc in interiorul negru la propriu si la figurat(intunecimea era completata de peretii negrii – ni s-a spus ca erau inegriti de fumul tortelor folosite atat pe vremea in care se lucra in salina cat si din timpul ultimului razboi cand locuitorii orasului isi cautasera refugiul in interiorul ocnei). Dotati cu lanterne puternice ne-am avantat tot mai adanc in salina dar fara ajutorul ghidului experimentat care ne conducea am fi riscat sa ne ratacim in labirintul intunecos si rece cu consecinte dintre cele mai grave.
Ne oprim in sala troliului, acolo unde sute de ani, niste cai sacrificati se invarteau continuu, in bezna continua, intr-un cerc larg cu un diametru de circa 8 metri actionand scripetii ce ridicau pe platforme de lemn sarea extrasa din maruntaiele salinei. Locul pe care calcasera sarmanele animale se transformase intr-un sant circular adanc de peste 10 centimetri si acest lucru in conditiile unui sol extrem de dur. Dupa ani si ani de “serviciu” cand erau batrani sau bolnavi si trebuiau inlocuiti cu alti cai mai tineri si vigurosi, absolut toti cai pensionati erau orbi. Ingrozitor!
Am fost condusi intr-o capela cioplita in sare din care nu lipsea crucea. Din nefericire cei doi ingeri sculptati in sare cu multa maestrie de artistul anonim si care incadrau altarul, fusesera mutilati cu barbarie, de nu se stie cine si nici cand.
Sare si lemn. Lemn si sare. Nimic nu rezista umezelii si actiunii sarii. Doar lemnul. Pasarele din lemn, scari din lemn imbinate cu dopuri din lemn in loc de cuie. Scarile aveau depusa sare pe absolut toate treptele de parca fusesera ninse din belsug iar senzatia pe care am avut-o coborand sau urcand a fost aceea ca in orice clipa pot aluneca in haul de sub mine pe “zapada” depusa. Marea sala era cu adevarat impunatoare. Cu lanternele puternice pe care le aveam abia puteam zari peretele opus iar daca incercam sa privim in jos bezna era totala. Sus in plafon era o deschidere prin care patrundea un pic de lumina si care pe vremuri era folosita pentru ridicarea sarii la suprafata. Aceeasi deschidere era folosita si pentru coborarea sau ridicarea ocnasilor. Era de fapt singura poarta de acces intre cer si infern.
Despre sefi
Studioul Animfilm isi leaga existenta de un om deosebit, Marin Paraianu. Era un OM in primul rand iar functia i se potrivea ca o manusa. El ne-a preluat din Buftea si a transformat sectia Animatie intr-un studiou. Colectivul de conducere adus cu acest prilej de catre Directorul General era unul de exceptie. Toti, fara nicio exceptie, aveau o experienta vasta in domeniu si nu gresesc daca afirm ca intr-un sens erau “artisti”. Marin Paraianu avea incredere in ei iar modul lor de lucru se armoniza perfect cu un studiou de creatie. Iata spre exemplu modul de conlucrare al Directorului Economic Ion Drughian cu personalul artistic pentru a intelege de ce am tinut sa-l mentionez. Nu a existat niciodata vreo solicitare a unei echipe de film pe care Directorul Economic sa nu o rezolve. Daca se impiedica de formularistica incalcita si restrictiva in multe privinte, el avea o multime de prieteni economisti, juristi sau specialisti in domeniu pe care-i consulta. Totdeauna primea un sfat util cu acoperire legala si echipa de filmare intra in posesia materialului dorit. De exemplu: o echipa solicita tabla sau sarma de cupru pentru confectionarea unor personaje. In referatul de necesitate era scris …..de cupru! Dar cuprul era un material dirijat si se procura cu aprobari aproape imposibil de obtinut. Tot el venea cu solutia. Modificati referatul si solicitati …sarma sau tabla pentru modelat. Pe noul document isi punea semnatura si echipa putea incepe lucrul.
Majoritatea economistilor pe care i-am cunoscut in timp, pentru a nu se complica iti spuneau – Nu se poate ! si gata.
Nu-i asa ca vi se pare cunoscut acest stil de lucru? Dar sa revin la Directorul General.
Marin Paraianu avea o incredere deosebita in cadrele de creatie ale studioului iar la vizionarile filmelor in faza de preprezentare la Consiliul Culturii pentru aprobarea finala, daca avea unele observatii el spunea: -scena X, sau secventa Y, dupa parerea mea denatureaza mesajul filmului sau gagul ala cu …..nu mi se pare amuzant datorita efectului sonor dar e numai punctul meu de vedere… tu (regizorul) stii cel mai bine cum trebuie facut. Daca totusi regizorul se crampona in mentinerea cadrelor asa cum au fost prezentate consiliului artistic al studioului, la vizionarea de la Casa Scanteii, in momentul in care se apropiau momentele asupra carora avea unele retineri Marin Paraianu crea o diversiune – Ati auzit povestea cu…
Presedintele intorcea capul pentru o secunda si in acest timp scena cu pricina trecea. Nu acelasi lucru mi s-a intamplat peste ani cand un alt director despre care am mai amintit si care voia sa-mi vada filmul in faza de lucru fara sa-mi fi cerut permisiunea, in timpul vizionarii “Uimitoarelor aventuri ale muschetarilor” simtea imperios nevoia de a-i atrage atentia presedintelui Dulea ca in cutare moment sunt niste lucruri care nu prea merg. Norocul meu a fost ca unul din consilierii presedintelui l-a pus la punct: -Lasati-l tovarase director pe tovarasul presedinte sa vada filmul !
Cata diferenta !
Imi amintesc totdeauna cu placere de discutiile prietenesti cu Marin Paraianu.
Intruna din zile, ma aflam in biroul sau si printre altele imi spune: – Vezi tu Victore ! Toti cred ca daca esti director, neaparat esti plin de bani. Baga mana in buzunarul de la piept si scoate un pachet inceput de Kent.
-Uite vezi, aici tin pachetul de Kent din care ii servesc pe sefi, apoi bagand mana in buzunarul lateral al hainei scoate un pachet de BT, iar din astea fumez eu.
Era imbracat ca totdeauna la costum, cu cravata asortata, ochelari cu rame subtiri aurii, ce mai, director in toata legea.
– Ca sa vezi ca nu te mint, uite !….si ridicandu-se de la birou se rasuceste si dand haina putin deoparte imi arata langa buzunarul de la pantaloni o zona ce fusese stopata.
Dar indiferent de hainele sale, noi l-am iubit si respectat mereu. Era seful nostru si ne-am mandrit totdeauna cu el.
P.S.In vara anului 1972, in timp ce eram la Roma pentru ultimele detalii ale coproductiei la ” Robinson Crusoe ” la Bucuresti s-a intamplat o tragedie. Directorul Marin Paraianu a fost inlocuit !
O masura aberanta, lipsita de orice urma de recunoastere a meritelor parintelui de drept al studiolui Animafilm, a fost luata de sus si adusa la cunostiinta salariatilor studioului intr-un mod jignitor si tendentios (dupa cum mi-au spus colegii la intoarcerea in tara) de nimeni altul decat Mircea Santimbreanu -fostul director general al Cinematografiei, vecin si “prieten” cu Marin Paraianu din dispozitia data de catre Dumitru Popescu – dumnezeu -( cu d ) pentru a-i face loc altei persoane care n-avea nicio legatura cu cinematografia in general si cu filmul de animatie in special decat pohta ce-a pohtit. Sunt convins ca daca nu s-ar fi luat aceasta masura descalificanta a factorilor politici care manevrau destinele oamenilor dupa bunul plac, alta ar fi fost soarta primului film de animatie de lung metraj realizat in Romania. Nu trebuia sa astept peste 15 ani ca sa-l pot arata publicului pentru care l-am realizat.
Nell Cobar
Pe Nell Cobar il cunosteam din activitatea sa la Revista Urzica unde o perioada fusese chiar director. Primul sau film de animatie il avea ca personaj principal pe Mitica, cunoscut din caricaturile publicate in ziarele si revistele vremii.
La acest film de doua acte(un act de animatie avea o durata limitata intre 170 metri si 350 metri) am realizat peste 100 metri de animatie depasindu-mi norma de circa patru ori dar nu toate scenele realizate de mine au fost aprobate de Cobar de la prima vizionare si asta din doua motive. Primul motiv era exigenta regizorului in respectarea personajului din punct de vedere grafic si al doilea din vina mea care “furat” de animatie am ignorat obligativitea respectarii canoanelor de construire a eroului denaturand desenul inadmisibil de mult. A trebuit sa inghit observatiile lui Cobar si am corectat toata animatia gresit desenata. Avea dreptate.
Cu timpul fiecare din noi si-a vazut de calea sa dar dupa multi ani cand deja Cobar lansase “Mihaela” drumurile noastre s-au apropiat din nou datorita unei cerinte imperioase a Romania-Film -ului de a face tot mai multe episoade din serialul cu acest personaj intrucat ritmul de doua episoade pe an(atatea putea face un regizor pe an) nu mai era avantajos.
Asa am ajuns sa realizez 4 episoade din serialul sus amintit. Cobar vazandu-mi filmele a avut numai cuvinte de lauda pentru calitatea lor artistica si cu umoru-i cunoscut… – Ia spune-mi Victore, cum de nu ai mai modificat desenul ???
Tot cu acest prilej mi-a daruit o mapa cu schite care m-a surprins. In afara de caricaturile sale, pe care le cunosteam, noile desene mi-au dezvaluit o alta fata a marelui caricaturist.
A fost un om de o sensibilitate deosebita si de un calm inimaginabil. Chiar si atunci cand isi apara punctul de vedere in consiliul artistic o facea cu glasul coborat, pertinent si hotarat in acelasi timp.
Ingrediente2
Un “ingredient” important al filmului de animatie este coloana sonora. Rolul ei este acela de a lega cat mai organic intreaga actiune si de a sublinia momentele dramaturgice considerate de catre regizor ca puncte nodale in desfasurarea filmului. Acest lucru se realizeaza cu trei elemente importante: muzica, dialogurile si efectele sonore.
Dat fiind maniera in care s-au realizat marea majoritate a filmelor romanesti de animatie si anume – fara dialog – ne-a obligat sa inlocuim lipsa acestuia prin expresivitatea animatiei in primul rand si in al doilea rand prin efecte sonore.
Nu a fost usor din cel putin un motiv. Foarte multi ingineri de sunet cu care studioul Animafilm a colaborat, aveau experienta in filmul jucat unde puneau efecte de sunet ici – colo si in majoritatea lor fiind zgomote reale, iar cand au dat peste acest gen cinematografic au trebuit sa se confrunte cu o cerinta specifica a genului si anume un alt gen de efecte mai putin reale si de cele mai multe folosite ca un contra punct pentru a reliefa mai puternic un gag iar onomatopeele si interjectiile utilizate pe post de dialog trebuiau prelucrate cu mijloace specifice, filtre, sintetizatoare, tempofoane si multe alte dispozitive. Nume de ingineri de sunet ca: Dan Ionescu (vechi colaborator al lui Gopo), Ion Vartosu, Erica Nemescu (cu acestia am realizat coloanele sonore la toate filmele mele), Aurel Masca, Bogdan Cavadia, Horia Murgu, George Purcarea sunt cei mai des intalniti pe genericele filmelor de animatie. Cred ca am fost cel care le-a dat cel mai mult de furca inginerilor de sunet prin cantitatea mare de efecte pe care o solicitam la fiecare episod realizat si prin dorinta de schimbare permanenta a zgomotelor. Daca in filmul anterior, de exemplu, o usa se deschidea cu un scartait anume in filmul urmator, daca aveam o actiune similara, usa trebuia sa fie “insotita”de un alt fel de scartait. Am fost pasionat de “bucataria” sonora si in toate vizitele facute in diferite studiouri cel mai mult timp l-am afectat acestei zone.
La Cinecita, am fost impresionat de modul in care actorii italieni dublau filmele straine. Sincroanele erau atat de perfecte incat daca nu stiam asi fi zis ca eroii filmului au fost filmati in priza directa si ca vocile erau ale lor 100 %.
La Mosfilm, am gasit un impatimit in ale zgomotelor ca si mine si care mi-a deschis cateva dulapuri ticsite
cu incaltaminte de toate felurile si o multime de dracii cu care se putea face zgomote, (spre exemplu – o cutie din metal cu un bulon mare pe fundul ei scotea un zgomot asemanator manipularii unui inchizator la o arma militara in momentul in care se trecea peste capatul rotunjit al bulonului, cu un banal rulment).
Zgomotul talazurilor, putea fi reprodus de o cutie din lemn cu fundul din placaj lata de 40 cm si lunga de circa 2,5 metri, suspendata la mijloc pe o axa transversala. In cutie se gaseau – bucatele de hartie, nisip, orez, grau, pietris, boabe de porumb, balast si bolovani (de piatra si pamant).
Cutia era ridicata de un capat si toata incarcatura o pornea la vale catre celalalt capat. Intai bolovanii, balastul, pietrisul apoi celelalte terminandu-se cu bucatelele de hartie intr-un fasait usor. Zgomotul produs era aidoma unui talaz care se sparge de tarm. Dorim sa viscoleasca? Simplu! Dispozitivul semana foarte bine cu o roata cu zbaturi, doar ca zbaturile erau o multime de rigle de desen din lemn iar peste ele o chinga dintr-un material ce semana cu rejansa era trasa de un rumorist (specialist in zgomote) care in timp ce roata se invartea, actionata de o manivela, tragea de un capat al chingii presand-o mai puternic sau mai usor de riglele ce se roteau. Cand presa mai tare, zgomotul era mai ascutit si invers cand slabea chinga. Jocul rumoristului cu chinga facea ca dispozitivul sa scoata zgomote identice cu ale viscolului. Avea nevoie de zgomotul focului? Nimic mai simplu! Foarte aproape de microfon mototolea usor o hartie de calc si gata focul. Tot cu o coala de calc apucata cu o mana de o parte si cu cealalta mana de partea opusa si frecand mainile care tineau calcul in ritmul dorit se obtine zgomotul produs de o companie militara ce merge in cadenta si chiar oprirea acesteia. Pentru a sugera mersul prin zapada, rumoristii cu ochii la ecran, calcau pe niste saculeti cu naftalina in acelasi ritm cu personajul animat. In Greierele si furnica am apelat la acest efect iar rezultatul a fost cel dorit. Ca sa faci toate astea, iti trebuie pasiune, inventivitate si un pic de nebunie. Azi tehnica a pus la dispozitia realizatorilor aparatura si programe care mai de care mai sofisticate usurand (oare ?) activitatea celor ce adauga filmului ingredientele “galagioase”. Dar despre alte ingrediente, data viitoare.
Ingrediente
O componenta importanta a filmului de animatie ca si a celorlalte genuri cinematografice este muzica. Filmul de animatie cu o durata medie de 8-10 minute(ma refer la cele de scurt metraj) necesita, dat fiind conciziunea sa, la o muzica pe masura. Pentru cei neavizati, scenele, secventele filmului jucat se masoara in metri in timp ce in filmul de animatie unitatea de masura este secunda. In 10 minute de film de animatie se perinda prin fata ochilor intre 100 si 200 de scene intr-o derulare naucitoare. Pentru asta compozitorul, cronometreaza foarte exact durata scenelor, a secventelor, astfel el are posibilitate de a puncta sonor accentele din imagine si a raliza in acelasi timp si atmosfera sonora ceruta.
Primul compozitor cu care am colaborat a fost regretatul Radu Serban. Nu avea o experienta vasta in domeniul filmului de animatie, de altfel nici eu,dar avea un simt al ritmului miscarii ceva de neimaginat. Fara sa dispuna de bucle de sincron(clic-loop), liste de expunere cu ritmuri prestabilite(la marile studiouri se compunea si inregistra muzica inainte de realizarea animatiei) si in baza acestora animatorii realizau odata cu actiunea si sincroanele pe accentele muzicale, nea Radu, lipsit de toate acestea dar cu marele sau talent a reusit sa adauge un plus de culoare filmului. Este vorba de filmul Greierele si furnica, distins la Milano un an mai tarziu cu Perla Televiziunii Italiene.
Cu Francesco de Masi, un reputat compozitor italian, am colaborat la primul lung metraj de animatie realizat in Romania, Robinson Crusoe. De Masi nu era la primul sau film de animatie la care a scris muzica iar faptul ca a apelat la tot ce era mai nou in materie de sincronizare a usurat mult munca montarii filmului. Asta se intampla prin 1973. Unul din motivele principale, pentru care cele mai multe filme de animatie romanesti au folosit aranjamentul muzical in locul compozitiei originale a fost saracia. Filmul de animatie a fost totdeauna ” Cenusareasa ” cinematografiei si devizele foarte mici nu ne-au permis sa apelam dupa cum am fi dorit la talentul compozitorilor.
Ultimul meu film care a beneficiat de talentul de exceptie al unui tanar compozitor a fost lung metrajul “Uimitoarele aventuri ale muschetarilor” iar cel “vinovat” de muzica antrenanta a filmului este Octav Firulescu. Cu Octav am colaborat relativ comod.Nici nu apucam sa-i spun ce simteam necesar pentru cutare moment, sau cutare secventa ca imi lua cuvantul din gura si-mi spunea exact acelasi lucru de parca mi-ar fi citit gandurile. Asemenea colaborari sunt rarisime iar colaborarea mea cu Octav a fost una dintre ele. Filmele lui Gopo poarta semnatura unui alt compozitor de exceptie, Dumitru Capoianu care nu cred a lipsit vreodata de pe genericele peliculelor cu Omuletul. Theodor Dragulescu (cu care am colaborat la cateva fabule din ciclul Fablio le magician), Octav Nemescu, Ion Cristinoiu, Jolt Kerestely, Corneliu Cezar, Stefan Elefteriu sunt doar o parte din compozitorii ce au colaborat mai constant cu filmul de animatie.
La Targu Secuiesc
Am fost invitat intr-un an la Targu Secuiesc. M-am gandit ca ar fi bine sa invit si un coleg mai tanar si vorbitor de limba maghiara pentru ca impreuna sa dialogam cu pionerii claselor V-VIII despre filmul de
animatie. Toate bune si frumoase pana la dialog. Intrucat nu vorbeam limba locului am fost exclus rapid din dialog si mi-am rezervat doar un rol de privitor a ceea ce se voia o discutie intre noi. Era de fapt o discutie intre “ei” iar colegul meu incerca din cand in cand sa-mi traduca cate ceva dar pe fuga si banuiesc ca nu totul. I-a provocat la un moment dat la spus bancuri. Unul din copii, mai cu spirit si desigur “curaj” acaparase atentia tuturor iar reactiile copiilor m-au facut sa inteleg ca erau bancuri bune si gustate de participanti. Din cand in cand Zoly, colegul meu imi mai traducea cate un fragment(banuiesc) din glumele dezinvolte ale tanarului. Sincer, cu tot respectul pe care il am pentru participanti…….. Imi amintesc un banc pe care vi-l voi spune si voua fara a apela la translator. Deci:
Gigel se intalneste intr-o dupa amiaza cu Radu.
– Salut Radule ! Ce-i cu tine prin zona ?
– Am fost invitat la un “ceai” de niste prieteni vechi care stau in blocul ala cu zece etaje din spatele complexului. Dar tu? Pe aici locuiesti ?
– Blocul e chiar asta din spatele meu.
– Si ce faci? Unde te duci?
– Iesisem putin sa ma mai misc.
– N-ai niciun program inteleg…
– Nici unul!
– In regula! Hai cu mine! O sa te distrezi nemaipomenit.Toti prietenii mei sunt oameni de spirit. Ai sa te convingi.
Zis si facut. In apartamentul cu pricina o multime de tineri. Unii dansau, altii prinsi in discutii zgomotoase, ma rog… ca la asemenea intalniri. O voce le depaseste pe ale celorlalti si spune:
-119!
Toti izbucnesc in ras. Mai putin Gigel care nu a inteles dece rad toti la pronuntarea unui numar.
– 2774!
Alta cascada de rasete. Gigel, din ce in ce mai contrariat de cifrele urmate de hohotele de ras ale asistentei, isi ia inima in dinti si-l intraba pe Radu;
– Aici e Balamuc sau ce? Ce dracu v-a apucat sa radeti de niste cifre?
Zambind, Radu incearca sa-i explice lui Gigel cum sta treaba…
– Stii, noi cei de aici ne cunoastem de foarte multa vreme si cum mai mereu se spuneau bancuri, am hotarit sa le scriem in niste caiete si sa le numerotam. Asa nu mai pierdem timp se le spunem din nou. De exemplu 119, este un banc cu un surdomut care a intrat la Unirea sa cumpere… dar mai bine iti dau caietele sa le citesti si data viitoare ai sa stii de ce ne amuzam.
Trece o bucata buna de vreme, timp in care Gigel a devorat bancurile care mai de care mai bun. Intr-o zi telefonul asteptat, invitatia si din nou cu Radu si cu prietenii acestuia care acum erau si ai sai.
Povestea se repeta.
– 546!
Hohote de ras! Rade si Gigel. Stia bancul. Era cu..
– 8976!
Alte hohote.
Gigel isi ia inima-n dinti si spune – 377!
Nimeni nu rade. Gigel gandeste ca nu le-a placut probabil bancul.
– 12.832!
Hohote! Rade si Gigel. Stia bancul cu bunica la pescuit care…
– 5104!
Se tavaleau de ras cu totii.
Gigel: – 8.675!
Nimeni nu rade in afara de el.
Gigel se infurie si se duce la Radu;
– Mai Radule, ce bancul 8.675 nu e bun?
– Ba da, dar depinde cum il spui……
Noi si cineamatorii
Nascuta ca o miscare fireasca a fanilor celei de a 7 – a arte, nevoia de indrumare a devenit un imperativ absolut necesar procesului de instruire a unei categorii eterogene de oameni care dincolo de diversitatea de profesii si pregatire aveau ceva comun, dorinta nebuna de a face film. Au avut un noroc formidabil datorita a doua figuri marcante, ce vor ramane in istoria cineamatorismului din Romania, regizorul si pedagogul de exceptie GEO SAIZESCU si un mare indragostit de cineclubisti, CONSTANTIN CRACIUN , care prin pozitia sa in cadrul UGSR-ului a dotat tehnic absolut toate cinecluburile din tara.
Geo, cu umoru-i cunoscut, a stiut sa imbine, in procesul de instruire, sfatul pertinent al profesionistului cu gluma, in asa fel incat intalnirile sale cu cineamatorii sa fie asteptate de acestia cu tot mai sporit interes.
Geo a mai facut insa ceva demn de retinut. A cautat (si a gasit) colegi de breasla care, impreuna, sa se implice in acest proces delicat si incitant in acelasi timp, de a-i invata alfabetul filmului, iar mai tarziu, calea spre perfectiune pe acesti indragostiti pana la fanatism de tot ceeace inseamna film.
Dintre cei care au raspuns prezent solicitarilor si s-au alaturat lui Geo in aceasta intreprindere, au fost regizori de film jucat, documentar si de animatie, dar si specialisti in probleme de estetica, tehnica cinematografica si chiar laborator (pentru cei ce nu stiu, un cineamator avea de realizat urmatoarele etape, pana la un punct identice fiecarui gen cinematografic: scenariul, decupajul, filmarea, developarea materialului -alb negru sau color – montarea imaginii si in sfarsit sonorizarea) printre ei numarandu-se regizori ca : Andrei Blaier, Alecu Croitoru, Nicolae Corjos, George Cornea (in dublu rol – operator si regizor), Nicolae Cabel, Alexandru Szatmary, Virgil Calotescu, Mihai Dimitriu sau din lumea animatiei ca regizorul George Sibianu, Calin Giurgiu si altii printre care si subsemnatul, sau profesorul Radu Aneste Petrescu, inginerul de sunet Aurel Masca, pentru a cita doar cateva nume dintre cei implicati efectiv si afectiv in pregatirea cineamatorilor.
Intalnirile dintre cineamatori si profesionisti, fie ca erau festivaluri, tabere de instruire, ca cea de la Bacau in fieful lui Vladimir Lucavetchi – unde cineamatorii au descoperit tainele filmului de animatie, sau concursuri de selectie pentru diferite evenimente – Cantarea Romaniei, de exemplu – erau tot atatea prilejuri de dialog asteptate totdeauna cu interes de ambele parti.
Din nefericire miscarea de cineamatori traieste momente nemeritate si doar nebunia frumoasa a unor impatimiti precum Victor Colonelu si Nina Colonelu de la fostul cineclub Faur (pentru a da un singur exemplu) mai mentin aprinsa o flama ce altadata era o vapaie dogoritoare. Pacat !