Category: Animatie

Un “ingredient” important al filmului de animatie este coloana sonora. Rolul ei este acela de a lega cat mai organic intreaga actiune si de a sublinia momentele dramaturgice considerate de catre regizor ca puncte nodale in desfasurarea filmului. Acest lucru se realizeaza cu trei elemente importante: muzica, dialogurile si efectele sonore.
Dat fiind maniera in care s-au realizat marea majoritate a filmelor romanesti de animatie si anume – fara dialog – ne-a obligat sa inlocuim lipsa acestuia prin expresivitatea animatiei in primul rand si in al doilea rand prin efecte sonore.
Nu a fost usor din cel putin un motiv. Foarte multi ingineri de sunet cu care studioul Animafilm a colaborat, aveau experienta in filmul jucat unde puneau efecte de sunet ici – colo si in majoritatea lor fiind zgomote reale, iar cand au dat peste acest gen cinematografic au trebuit sa se confrunte cu o cerinta specifica a genului si anume un alt gen de efecte mai putin reale si de cele mai multe folosite ca un contra punct pentru a reliefa mai puternic un gag iar onomatopeele si interjectiile utilizate pe post de dialog trebuiau prelucrate cu mijloace specifice, filtre, sintetizatoare, tempofoane si multe alte dispozitive. Nume de ingineri de sunet ca: Dan Ionescu (vechi colaborator al lui Gopo), Ion Vartosu, Erica Nemescu (cu acestia am realizat coloanele sonore la toate filmele mele), Aurel Masca, Bogdan Cavadia, Horia Murgu, George Purcarea sunt cei mai des intalniti pe genericele filmelor de animatie. Cred ca am fost cel care le-a dat cel mai mult de furca inginerilor de sunet prin cantitatea mare de efecte pe care o solicitam la fiecare episod realizat si prin dorinta de schimbare permanenta a zgomotelor. Daca in filmul anterior, de exemplu, o usa se deschidea cu un scartait anume in filmul urmator, daca aveam o actiune similara, usa trebuia sa fie “insotita”de un alt fel de scartait. Am fost pasionat de “bucataria” sonora si in toate vizitele facute in diferite studiouri cel mai mult timp l-am afectat acestei zone.

La Cinecita, am fost impresionat de modul in care actorii italieni dublau filmele straine. Sincroanele erau atat de perfecte incat daca nu stiam asi fi zis ca eroii filmului au fost filmati in priza directa si ca vocile erau ale lor 100 %.
La Mosfilm, am gasit un impatimit in ale zgomotelor ca si mine si care mi-a deschis cateva dulapuri ticsite
cu incaltaminte de toate felurile si o multime de dracii cu care se putea face zgomote, (spre exemplu – o cutie din metal cu un bulon mare pe fundul ei scotea un zgomot asemanator manipularii unui inchizator la o arma militara in momentul in care se trecea peste capatul rotunjit al bulonului, cu un banal rulment).
Zgomotul talazurilor, putea fi reprodus de o cutie din lemn cu fundul din placaj lata de 40 cm si lunga de circa 2,5 metri, suspendata la mijloc pe o axa transversala. In cutie se gaseau – bucatele de hartie, nisip, orez, grau, pietris, boabe de porumb, balast si bolovani (de piatra si pamant).
Cutia era ridicata de un capat si toata incarcatura o pornea la vale catre celalalt capat. Intai bolovanii, balastul, pietrisul apoi celelalte terminandu-se cu bucatelele de hartie intr-un fasait usor. Zgomotul produs era aidoma unui talaz care se sparge de tarm. Dorim sa viscoleasca? Simplu! Dispozitivul semana foarte bine cu o roata cu zbaturi, doar ca zbaturile erau o multime de rigle de desen din lemn iar peste ele o chinga dintr-un material ce semana cu rejansa era trasa de un rumorist (specialist in zgomote) care in timp ce roata se invartea, actionata de o manivela, tragea de un capat al chingii presand-o mai puternic sau mai usor de riglele ce se roteau. Cand presa mai tare, zgomotul era mai ascutit si invers cand slabea chinga. Jocul rumoristului cu chinga facea ca dispozitivul sa scoata zgomote identice cu ale viscolului. Avea nevoie de zgomotul focului? Nimic mai simplu! Foarte aproape de microfon mototolea usor o hartie de calc si gata focul. Tot cu o coala de calc apucata cu o mana de o parte si cu cealalta mana de partea opusa si frecand mainile care tineau calcul in ritmul dorit se obtine zgomotul produs de o companie militara ce merge in cadenta si chiar oprirea acesteia. Pentru a sugera mersul prin zapada, rumoristii cu ochii la ecran, calcau pe niste saculeti cu naftalina in acelasi ritm cu personajul animat. In Greierele si furnica am apelat la acest efect iar rezultatul a fost cel dorit. Ca sa faci toate astea, iti trebuie pasiune, inventivitate si un pic de nebunie. Azi tehnica a pus la dispozitia realizatorilor aparatura si programe care mai de care mai sofisticate usurand (oare ?) activitatea celor ce adauga filmului ingredientele “galagioase”. Dar despre alte ingrediente, data viitoare.

O componenta importanta a filmului de animatie ca si a celorlalte genuri cinematografice este muzica. Filmul de animatie cu o durata medie de 8-10 minute(ma refer la cele de scurt metraj) necesita, dat fiind conciziunea sa, la o muzica pe masura. Pentru cei neavizati, scenele, secventele filmului jucat se masoara in metri in timp ce in filmul de animatie unitatea de masura este secunda. In 10 minute de film de animatie se perinda prin fata ochilor intre 100 si 200 de scene intr-o derulare naucitoare. Pentru asta compozitorul, cronometreaza foarte exact durata scenelor, a secventelor, astfel el are posibilitate de a puncta sonor accentele din imagine si a raliza in acelasi timp si atmosfera sonora ceruta.
Primul compozitor cu care am colaborat a fost regretatul Radu Serban. Nu avea o experienta vasta in domeniul filmului de animatie, de altfel nici eu,dar avea un simt al ritmului miscarii ceva de neimaginat. Fara sa dispuna de bucle de sincron(clic-loop), liste de expunere cu ritmuri prestabilite(la marile studiouri se compunea si inregistra muzica inainte de realizarea animatiei) si in baza acestora animatorii realizau odata cu actiunea si sincroanele pe accentele muzicale, nea Radu, lipsit de toate acestea dar cu marele sau talent a reusit sa adauge un plus de culoare filmului. Este vorba de filmul Greierele si furnica, distins la Milano un an mai tarziu cu Perla Televiziunii Italiene.
Cu Francesco de Masi, un reputat compozitor italian, am colaborat la primul lung metraj de animatie realizat in Romania, Robinson Crusoe. De Masi nu era la primul sau film de animatie la care a scris muzica iar faptul ca a apelat la tot ce era mai nou in materie de sincronizare a usurat mult munca montarii filmului. Asta se intampla prin 1973. Unul din motivele principale, pentru care cele mai multe filme de animatie romanesti au folosit aranjamentul muzical in locul compozitiei originale a fost saracia. Filmul de animatie a fost totdeauna ” Cenusareasa ” cinematografiei si devizele foarte mici nu ne-au permis sa apelam dupa cum am fi dorit la talentul compozitorilor.
Ultimul meu film care a beneficiat de talentul de exceptie al unui tanar compozitor a fost lung metrajul “Uimitoarele aventuri ale muschetarilor” iar cel “vinovat” de muzica antrenanta a filmului este Octav Firulescu. Cu Octav am colaborat relativ comod.Nici nu apucam sa-i spun ce simteam necesar pentru cutare moment, sau cutare secventa ca imi lua cuvantul din gura si-mi spunea exact acelasi lucru de parca mi-ar fi citit gandurile. Asemenea colaborari sunt rarisime iar colaborarea mea cu Octav a fost una dintre ele. Filmele lui Gopo poarta semnatura unui alt compozitor de exceptie, Dumitru Capoianu care nu cred a lipsit vreodata de pe genericele peliculelor cu Omuletul. Theodor Dragulescu (cu care am colaborat la cateva fabule din ciclul Fablio le magician), Octav Nemescu, Ion Cristinoiu, Jolt Kerestely, Corneliu Cezar, Stefan Elefteriu sunt doar o parte din compozitorii ce au colaborat mai constant cu filmul de animatie.

Nascuta ca o miscare fireasca a fanilor celei de a 7 – a arte, nevoia de indrumare a devenit un imperativ absolut necesar procesului de instruire a unei categorii eterogene de oameni care dincolo de diversitatea de profesii si pregatire aveau ceva comun, dorinta nebuna de a face film. Au avut un noroc formidabil datorita a doua figuri marcante, ce vor ramane in istoria cineamatorismului din Romania, regizorul si pedagogul de exceptie GEO SAIZESCU si un mare indragostit de cineclubisti, CONSTANTIN CRACIUN , care prin pozitia sa in cadrul UGSR-ului a dotat tehnic absolut toate cinecluburile din tara.
Geo, cu umoru-i cunoscut, a stiut sa imbine, in procesul de instruire, sfatul pertinent al profesionistului cu gluma, in asa fel incat intalnirile sale cu cineamatorii sa fie asteptate de acestia cu tot mai sporit interes.

Geo a mai facut insa ceva demn de retinut. A cautat (si a gasit) colegi de breasla care, impreuna, sa se implice in acest proces delicat si incitant in acelasi timp, de a-i invata alfabetul filmului, iar mai tarziu, calea spre perfectiune pe acesti indragostiti pana la fanatism de tot ceeace inseamna film.
Dintre cei care au raspuns prezent solicitarilor si s-au alaturat lui Geo in aceasta intreprindere, au fost regizori de film jucat, documentar si de animatie, dar si specialisti in probleme de estetica, tehnica cinematografica si chiar laborator (pentru cei ce nu stiu, un cineamator avea de realizat urmatoarele etape, pana la un punct identice fiecarui gen cinematografic: scenariul, decupajul, filmarea, developarea materialului -alb negru sau color – montarea imaginii si in sfarsit sonorizarea) printre ei numarandu-se regizori ca : Andrei Blaier, Alecu Croitoru, Nicolae Corjos, George Cornea (in dublu rol – operator si regizor), Nicolae Cabel, Alexandru Szatmary, Virgil Calotescu, Mihai Dimitriu sau din lumea animatiei ca regizorul George Sibianu, Calin Giurgiu si altii printre care si subsemnatul, sau profesorul Radu Aneste Petrescu, inginerul de sunet Aurel Masca, pentru a cita doar cateva nume dintre cei implicati efectiv si afectiv in pregatirea cineamatorilor.

Intalnirile dintre cineamatori si profesionisti, fie ca erau festivaluri, tabere de instruire, ca cea de la Bacau in fieful lui Vladimir Lucavetchi – unde cineamatorii au descoperit tainele filmului de animatie, sau concursuri de selectie pentru diferite evenimente – Cantarea Romaniei, de exemplu – erau tot atatea prilejuri de dialog asteptate totdeauna cu interes de ambele parti.

Din nefericire miscarea de cineamatori traieste momente nemeritate si doar nebunia frumoasa a unor impatimiti precum Victor Colonelu si Nina Colonelu de la fostul cineclub Faur (pentru a da un singur exemplu) mai mentin aprinsa o flama ce altadata era o vapaie dogoritoare. Pacat !

Pe Gopo l-am auzit pentru prima data spunand ca – PROSTILOR SA NU LE ARATI LUCRUL FACUT PE JUMATATE –
La inceput nu am inteles cum vine treaba asta dar pe masura ce am inceput sa ma definesc ca realizator de film, a trebuit sa-mi infranez dorinta de a arata filmul in fazele sale brute tuturor colegilor. Actul de creatie fiind un proces intim in care doar autorul vizualizeaza mental cum va arata in final produsul imaginatiei sale, orice interventie din afara, parere sau sfat chiar si bine intentionate, te puteau deturna de la imaginea pe care deja ti-o formasesi. Daca as fi prezentat unui consumator, un recipient in care erau puse aleatoriu faina, oua, lapte si alte ingrediente spunandu-i ca de acolo va iesi o prajitura s-ar fi uitat cu neincredere la mine iar daca faceam greseala sa-i mai cer si parerea sigur ar fi iesit altceva. Era o practica veche dar eu nu auzisem inca. Drept urmare am inceput sa respect aceasta lege.
Intr-o zi (ma aflam cu un film in faza de montaj, sonorizare) directorul de atunci al studioului, nu-i dau numele din respect pentru “condeiul” sau, isi propune sa-mi vada filmul in faza de lucru fara sa-mi ceara asentimentul si fara sa-si manifeste in vreun fel aceasta intentie. Era intr-o dupa-amiaza, cand monteuza cu care lucram primeste vizita inopinata a directorului.
– Vreau sa vad filmul lui Antonescu !
– Victor stie ?
– Ce treaba am eu cu el ? Vreau sa-i vad filmul !
– Nu puteti !
– Dece sa nu pot ? Eu sunt directorul studioului….
– Da, dar el este regizorul !
Si nu i l-a aratat !
De atunci nu a mai incercat sa-mi vada vreun film inainte de proiectia obisnuita cu consiliul artistic al studioului.

Operatorii studioului stiau ca pentru a incarca o caseta a aparatului de filmare, la un numar de rotatii pe derulator ii corespundea un anumit metraj. La truca de probe de miscare il aveam pe Mihai Falcas, un om foarte muncitor si foarte atent la indatoririle sale. Intr-una din zilele in care facea operatiunea de incarcare a casetei aparatului, si atent la numararea turelor (invartirilor manivelei de actionare a noaieului infasurator) in clipa in care un alt operator a deschis usa camerei obscure si a aprins lumina, nestiind ca este deja cineva acolo, Mihai a inchis ochii si a continuat numaratoarea cu ochii inchisi spre stupefactia celuilalt operator. De unde se vede ca era mai importanta numararea turelor decat voalarea peliculei.