Primul film de animatie pe care l-am vazut era unul alb-negru despre niste niste furnici a caror viata fusese perturbata de un intrus. Un paianjen. In finalul filmului acesta este pedepsit pentru toate rautatile facute, sanctiunea fiind inchiderea sa intr-o cusca circulara ce se rotea pe un ax central asemeni celor folosite
ca “amuzament” pentru hamsteri, numai ca acest dispozitiv avea rolul de a aduce apa necesara comunitatii si de care aceasta fusese privata prin una din multele stricaciuni create de nepoftit.
Scenariul era simplu. Linistea unei comunitati este tulburata la un moment dat de un personaj negativ, care fara motiv se amesteca brutal in viata acesteia. Eroii pozitivi fac front comun impotriva elementului negativ si finalul asigura micul spectator ca intr-un asemenea conflict rezultatul va fi intotdeauna acelasi, binele va iesi invingator in lupta cu raul.
99,99% din filmele de animatie, si nu numai, isi bazau scenariile pe conflictul etern declansat inca de la
facerea lumii intre BINE si RAU. Nu intentionez sa citez toate filmele de animatie vazute si nici pe cele cu actori dar va asigur ca nu au fost putine. Atunci nu exista televiziune iar reactia spectatorilor in salile sau gradinile cinematograf aveau puterea de a influenta extraordinar chiar si pe cel mai recalcitrant spectator.
Uralele, hohotele de ras, la reusitele eroilor pozitivi sau fluieraturile si batutul din picioare cand eroul negativ intra in actiune erau nelipsite. Era un mod de a crea un punct de vedere asupra fenomenului si in acelasi timp facea educatie. Oricat de violente ar fi filmele, numai un “spectator” coborat din pom de putin timp nu ar intelege ca pana la urma faradelegile vor fi pedepsite si ca a pactiza cu raul este o cale complet gresita.
Dar traim niste vremuri pline de violenta, in care legile facute pentru a proteja societatea impotriva acesteia sunt luate in deradere de nelegiuiti, uneori si cu acordul tacit sau direct al oamenilor legii. Atunci nu este deloc surprinzator ca o categorie de spectatori se inspira din conflictele de pe ecran alegand exact tabara negativa si procedand ca atare in viata de zi cu zi. Cantitatea masiva de filme prezente pe ecran creaza modele de urmat si cei lipsiti de abc-ul elementar de educatie, debusolatii, vor fi intotdeauna o prada usor de manipulat.
Recent am luat la cunostinta ca un grup de sociologi americani au conchis ca filmele cu Popey marinarul – sunt filme violente ! Sa fim seriosi! Daca intre relatia sa cu Olive nu ar fi intervenit de fiecare data namila de Bluto cu tot arsenalul sau de rautati, ce s-ar fi ales de conflictul filmului? Praful, desigur. Chiar suntem dispusi sa toleram violenta fara a reactiona in vreun fel? Nu trebuie sa devenim justitiari dar legea talionului a functionat la un moment dat si delictele se redusesera. Apropos! Va mai amintiti cum arata Bluto? O namila plina de muschi dar cu un cap extrem de mic deci si un creier pe masura. Mare si prost cum spune romanul.
Buturuga mare pe care o rastoarna buturuga mai mica. Asociind marimea personajului cu rautatile pe care acesta le comitea se transmitea spectatorilor si un altfel de mesaj. In societatea in care traiau, trebuiau sa ia pozitie impotriva celor puternici care ii supuneau la tot felul de impilari si umilinte.
Care or mai fi astazi jocurile copiilor in afara celor pe calculator?
Va mai amintiti de – “hotii si vardistii”, “ulii si porumbeii” si multe altele? Observati ca si jocurile apelau la antagonismul dintre bine si rau si mai aveau o parte benefica: se desfasurau in aer liber si presupunea participarea mai multor copii cu rezultate excelente pentru comunicare. Din joaca, incet, incet se detasau si viitorii lideri.
Jocul pe calculator, nu-ti ofera optiuni. Opteaza el pentru tine.
Ingrozitor.
Cu Aurel Popirad, directorul nostru tehnic, ma cunosteam inca din 1961 cand activa in cadrul laboratorului de prelucrare a peliculei din Buftea. Eram buni amici iar cand peste ani s-a transferat la Animafilm increderea reciproca s-a consolidat. Eram foarte directi si sinceri in toate dialogurile noastre. Niciunul nu a facut caz de prietenia celuilalt si nu ne-am cerut contraservicii care sa atinga aceasta relatie. De altfel, daca de fata erau persoane straine ne vorbeam cu tovarasul director, tovarasul regizor. Cand eram intre noi, vorbeam normal, spunandu-ne pe nume. Intr-o zi,nu stiu cum a venit vorba de raspunderile cadrelor de conducere. Mi-a spus atunci un lucru interesant la care nu ma gandisem dar cu care am fost de acord fara rezerve.
De Sfintele Sarbatori ale anului 1947, Mos Craciun, in care care credeam fara rezerve, mi-a adus printre multe daruri si o pereche de patine marca Polar Tutti Kunst care se fixau de ghete cu cheie. “Experienta” in ale patinajului o capatasem cu ceva timp in urma cu niste “patine” confectionate din niste picioare de soba facute din cornier pe care un prieten de joaca le confectionase de unul singur si cu care ne “dadeam” cu randul pe zapada batatorita..
Totul pana intr-o zi. Patinam in preajma debarcaderului cand deodata gheata incepe sa paraie si sa se dezmembreze sub picioarele noastre si iata-ne in apa pana aproape de talie. Reusim cu chiu cu vai sa iesim pe mal, ne scoatem patinele si inhatandu-ne ghiozdanele o pornim rapid catre scoala. In cele circa 15 minute pana am ajuns la Sincai, pantalonii nostri se facusera scoarta de la frigul de-afara. Cu ajutorul colegilor de le internat, ne-am imbracat cu tot felul obiecte dar in picioare aveam papuci, tarlici sau ciorapi crosetati din lana. Caloriferele abia se mai vedeau de puzderia de haine si lenjerie intinsa la uscat. Despre patania noastra a vorbit tot liceul, mai bine de o luna de zile.
Dupa ce a declansat “ostilitatile” mesei colegiale isi lasa ortacii sa continue si luandu-ma de brat ma intreaba daca nu vreau sa-l insotesc intr-un tur pe la cariere unde era asteptat de toata suflarea ce activa in domeniu. Ne urcam intr-o masina de teren si pornim. Am vizitat inca vreo patru puncte de lucru si peste tot a avut timp sa dea mana cu toti muncitorii, sa schimbe impresii sau sa se intereseze de unele probleme de viata ale unora dintre ei. Ii cunostea pe toti si problemele lor erau si ale sale. La una din cariere, m-a dus intr-un tur de forta in interiorul unei statii de sortare si filtrare a nisipurilor necesare turnatoriilor din toata tara.Urcam si coboram scari de acces catre pasarele ce traversau diferitele zone de lucru, explicandu-mi din mers ce operatiune se desfasoara in cutare sau cutare loc. Stia absolut tot si am fost impresionat de inepuizabila sa energie. Se vedea ca era pasionat de munca lui si-mi povestea cu o nota de mandrie despre ce infaptuiau ei acolo si cat de importanta era activitatea lor. Cand am ajuns la motel se intunecase dar lumina din privirile oamenilor care si-au intampinat SEFUL cu prilejul zilei lor m-a urmarit pana tarziu.
Era o primavara calda cu zile insorite, cand colegul meu Grigore Traian Pop, redactor in studioul Animafilm ma intreaba daca nu sunt amator de o intalnire cu spectatorii in cadrul unei actiuni la casa de cultura a sindicatelor din Campulung-Muscel. Cum eram destul de avansat cu lucrarile la filmul aflat in productie am fost de acord cu atat mai mult cu cat doream sa am o intalnire si cu spectatorii din aceasta zona a tarii pe care din nefericire nu o vizitasem pana atunci.
Intram in casa de cultura, cuprinsa de o nefireasca liniste, si ne indreptam pasii, urmarind cu privirile indicatiile de pe usi. In sfarsit! DIRECTOR. Batem la usa. Auzind ceva mormait, deschidem si intram. Intr-n fotoliu o cetateanca pe care cred ca am trezit-o din somn ne intreaba cine suntem si ce cautam acolo. Grig ii spune cine suntem si cu ce treaba prin Campulung. Instructoarea(ne-a spus totusi functia ce-i permitea sa doarma in fotoliul directorului), ne aduce la cunostinta ca seful ei, directorul, este plecat la Bucuresti in cautare de actori pentru nu stia care actiune si nu stia cum sa ia legatura cu el in caz de nevoie. Despre actiunea noastra habar n-avea. Era o instructoare perfecta. Nu stia nimic
Intr-un an, profesorul Hadarean, conducatorul cineclubului pionierilor din Turda, a organizat, in linistitul oras ardelean o tabara de pregatire a celor mai tineri cineamatori, pionierii.
Am fost condusi intr-o capela cioplita in sare din care nu lipsea crucea. Din nefericire cei doi ingeri sculptati in sare cu multa maestrie de artistul anonim si care incadrau altarul, fusesera mutilati cu barbarie, de nu se stie cine si nici cand.
Studioul Animfilm isi leaga existenta de un om deosebit, Marin Paraianu. Era un OM in primul rand iar functia i se potrivea ca o manusa. El ne-a preluat din Buftea si a transformat sectia Animatie intr-un studiou. Colectivul de conducere adus cu acest prilej de catre Directorul General era unul de exceptie. Toti, fara nicio exceptie, aveau o experienta vasta in domeniu si nu gresesc daca afirm ca intr-un sens erau “artisti”. Marin Paraianu avea incredere in ei iar modul lor de lucru se armoniza perfect cu un studiou de creatie. Iata spre exemplu modul de conlucrare al Directorului Economic Ion Drughian cu personalul artistic pentru a intelege de ce am tinut sa-l mentionez. Nu a existat niciodata vreo solicitare a unei echipe de film pe care Directorul Economic sa nu o rezolve. Daca se impiedica de formularistica incalcita si restrictiva in multe privinte, el avea o multime de prieteni economisti, juristi sau specialisti in domeniu pe care-i consulta. Totdeauna primea un sfat util cu acoperire legala si echipa de filmare intra in posesia materialului dorit. De exemplu: o echipa solicita tabla sau sarma de cupru pentru confectionarea unor personaje. In referatul de necesitate era scris …..de cupru! Dar cuprul era un material dirijat si se procura cu aprobari aproape imposibil de obtinut. Tot el venea cu solutia. Modificati referatul si solicitati …sarma sau tabla pentru modelat. Pe noul document isi punea semnatura si echipa putea incepe lucrul.
Marin Paraianu avea o incredere deosebita in cadrele de creatie ale studioului iar la vizionarile filmelor in faza de preprezentare la Consiliul Culturii pentru aprobarea finala, daca avea unele observatii el spunea: -scena X, sau secventa Y, dupa parerea mea denatureaza mesajul filmului sau gagul ala cu …..nu mi se pare amuzant datorita efectului sonor dar e numai punctul meu de vedere… tu (regizorul) stii cel mai bine cum trebuie facut. Daca totusi regizorul se crampona in mentinerea cadrelor asa cum au fost prezentate consiliului artistic al studioului, la vizionarea de la Casa Scanteii, in momentul in care se apropiau momentele asupra carora avea unele retineri Marin Paraianu crea o diversiune – Ati auzit povestea cu…
P.S.In vara anului 1972, in timp ce eram la Roma pentru ultimele detalii ale coproductiei la ” Robinson Crusoe ” la Bucuresti s-a intamplat o tragedie. Directorul Marin Paraianu a fost inlocuit !
