Baia

Parcul CarolDe Sfintele Sarbatori ale anului 1947, Mos Craciun, in care care credeam fara rezerve, mi-a adus printre multe daruri si o pereche de patine marca Polar Tutti Kunst care se fixau de ghete cu cheie. “Experienta” in ale patinajului o capatasem cu ceva timp in urma cu niste “patine” confectionate din niste picioare de soba facute din cornier pe care un prieten de joaca le confectionase de unul singur si cu care ne “dadeam” cu randul pe zapada batatorita..
Cu noile patine si impreuna cu cativa colegi de liceu ne intalneam de cate ori era ger, in parcul Carol, singurul patinoar natural situat mai aproape de drumul nostru catre scoala.

Patinam pana aproape de ora de incepere a cursurilor iar la semnalul sonor dat de catre sirena uzinei Wolf, din apropierea garii Filaret,abandonam patinajul si o luam spre liceu.
Parcul Carol1Totul pana intr-o zi. Patinam in preajma debarcaderului cand deodata gheata incepe sa paraie si sa se dezmembreze sub picioarele noastre si iata-ne in apa pana aproape de talie. Reusim cu chiu cu vai sa iesim pe mal, ne scoatem patinele si inhatandu-ne ghiozdanele o pornim rapid catre scoala. In cele circa 15 minute pana am ajuns la Sincai, pantalonii nostri se facusera scoarta de la frigul de-afara. Cu ajutorul colegilor de le internat, ne-am imbracat cu tot felul obiecte dar in picioare aveam papuci, tarlici sau ciorapi crosetati din lana. Caloriferele abia se mai vedeau de puzderia de haine si lenjerie intinsa la uscat. Despre patania noastra a vorbit tot liceul, mai bine de o luna de zile.
In ziua cu pricina, profesorii cu care aveam ore, ne scoteau la tabla, nu atat pentru a ne asculta cat pentru a ne expune ca pe niste paparude nefericite ce eram, in fata colegilor si spre hazul acestora.

Directorul Magda

cluj

In acel an Ziua Minerului ne-a prins la un motel langa Cluj. Vremea ploioasa ne-a taiat elanul de a porni mai departe.
Serveam pranzul cu familia intr-un salon rezervat protocolului. In mijlocul salonului, o masa festiva isi astepta oaspetii. Nu dupa mult timp o multime zgomotoasa isi face aparitia si ocupa intreaga masa. In capul mesei se asezase un domn de vreo 45-50 de ani, (SEFUL gandeam) care ciocnea paharul cu toti mesenii nelipsind pupaturile,imbratisarile si urarile de rigoare. Vazandu-i atat de bine dispusi si nevrand sa-mi scape evenimentul, ridic paharul in semn de omagiere al adunarii si-i salut. Cel din capul mesei ma vede, imi raspunde la salut si-mi face semn sa ma apropii.
Facem cunostinta si astfel aflu ca se numeste Magda si ca este directorul tuturor carierelor de nisip din judetul Cluj.
nisipDupa ce a declansat “ostilitatile” mesei colegiale isi lasa ortacii sa continue si luandu-ma de brat ma intreaba daca nu vreau sa-l insotesc intr-un tur pe la cariere unde era asteptat de toata suflarea ce activa in domeniu. Ne urcam intr-o masina de teren si pornim. Am vizitat inca vreo patru puncte de lucru si peste tot a avut timp sa dea mana cu toti muncitorii, sa schimbe impresii sau sa se intereseze de unele probleme de viata ale unora dintre ei. Ii cunostea pe toti si problemele lor erau si ale sale. La una din cariere, m-a dus intr-un tur de forta in interiorul unei statii de sortare si filtrare a nisipurilor necesare turnatoriilor din toata tara.Urcam si coboram scari de acces catre pasarele ce traversau diferitele zone de lucru, explicandu-mi din mers ce operatiune se desfasoara in cutare sau cutare loc. Stia absolut tot si am fost impresionat de inepuizabila sa energie. Se vedea ca era pasionat de munca lui si-mi povestea cu o nota de mandrie despre ce infaptuiau ei acolo si cat de importanta era activitatea lor. Cand am ajuns la motel se intunecase dar lumina din privirile oamenilor care si-au intampinat SEFUL cu prilejul zilei lor m-a urmarit pana tarziu.

” MUZICA, FILM, POEZIE “

muscel3Era o primavara calda cu zile insorite, cand colegul meu Grigore Traian Pop, redactor in studioul Animafilm ma intreaba daca nu sunt amator de o intalnire cu spectatorii in cadrul unei actiuni la casa de cultura a sindicatelor din Campulung-Muscel. Cum eram destul de avansat cu lucrarile la filmul aflat in productie am fost de acord cu atat mai mult cu cat doream sa am o intalnire si cu spectatorii din aceasta zona a tarii pe care din nefericire nu o vizitasem pana atunci.
Grig imi spune ca a discutat cu directorul casei de cultura, cel care ne invitase la aceasta actiune, si ca totul este OK.
Ne asiguram de un pachet de patru filme cu pondere pentru adulti(era o actiune la care veneau spectatori maturi si filmele selectate erau intr-o nota mai sobra nu de divertisment, filme cu o grafica mai speciala si cu mesaje pe intelesul unui spectator mai avizat). Directorul ne comunica telefonic ziua si ora desfasurarii actiunii si chiar ne sugereaza si niste trenuri cu care sa ajungem in Campulung la timp. Ziua actiunii. Grig imi comunica ora plecarii si stabilim ora si locul intalnirii. Eu ma inham cu cutiile de film(circa 12 kg) si cu o valijoara in cealalta mana pornesc optimist spre ceeace se va dovedi….dar mai bine sa va relatez ce s-a intamplat.
Campulung-Muscel. Iesim pe peron, si dupa ce ne-am linistit ca nu ne astepta nimeni o luam pe jos spre casa de cultura care nici nu era prea departe, cam la 1,5 – 2 Km. In drumul nostru, un hotel. Intram si ne interesam daca avem vreo camera rezervata pe numele…. -Nu! Nu este nicio camera rezervata pe numele dumneavoastra!
– Mai exista alt hotel? Ne gandeam ca poate aveam rezervari in alta parte.
– Nu! E singurul hotel!
– Dar camere libere aveti?
– Sigur ca da!
Luam camera, las cutiile cu filme si iesim. Casa de cultura la nici o suta de metri. Ne uitam sa vedem oarece afise, panouri, aviziere, ma rog ceva care sa anunte evenimentul dar NIMIC ! Ba nu ! Erau cateva afise ce anuntau un concert extraordinar cu participarea unor personalitati al muzicii populare. Despre “muzica, film, poezie” neam!
muscel2Intram in casa de cultura, cuprinsa de o nefireasca liniste, si ne indreptam pasii, urmarind cu privirile indicatiile de pe usi. In sfarsit! DIRECTOR. Batem la usa. Auzind ceva mormait, deschidem si intram. Intr-n fotoliu o cetateanca pe care cred ca am trezit-o din somn ne intreaba cine suntem si ce cautam acolo. Grig ii spune cine suntem si cu ce treaba prin Campulung. Instructoarea(ne-a spus totusi functia ce-i permitea sa doarma in fotoliul directorului), ne aduce la cunostinta ca seful ei, directorul, este plecat la Bucuresti in cautare de actori pentru nu stia care actiune si nu stia cum sa ia legatura cu el in caz de nevoie. Despre actiunea noastra habar n-avea. Era o instructoare perfecta. Nu stia nimic
Cum pana la ora la care era planificata actiunea mai era suficient timp, Grig imi propune sa dam o raita prin oras si sa trecem si pe la Comitetul orasenesc de partid. Orasul frumos, curat, cu peluzele pline de lalele inflorite. Comitetul de… intram. Un cetatean ne intreaba ce cautam pe-acolo. Grig ii spune ca vrem sa discutam cu primul secretar o chestiune… nu mai intru in amanunte. Omul dispare si dupa cateva minute bune vine insotit de un tip care ne spune ca este secretarul cu propaganda si ne roaga sa mergem la casa de cultura ca imediat ce se termina sedinta cu “Primul” vine si el. Dupa aproape doua ore, apare. Se aseaza la biroul directorului si dupa ce-si incruciseaza bratele ne intreaba:
– Si acum ce facem ?
Grig ii spune ca nu e treaba noastra sa organizam actiunea. – Am fost invitati! Am venit!
Secretarul cu propaganda ridica telefonul si dupa ce vorbeste in cateva locuri ne spune ca a rezolvat si ca vom avea spectatori la actiunea cu filmul. De muzica si poezie nici vorba. Culmea este ca nici el nu stia de programul casei de cultura si habar nu avea de deplasarile in teritoriu ale directorului. Tamaie!
Intram la ora stabilita in sala de spectacol a casei de cultura. Sala de circa 600-700 de locuri. Sus in ultimul rand,circa 10-15 elevi la o scoala profesionala mobilizati anume pentru aceasta actiune. In afara de secretarul cu propaganda, instructoarea cu pricina, care se trezise intre timp, un cineclubist care ma stia din tabara de la Bacau si inca doua-trei persoane nu mai era nimeni !
Va puteti imagina 20 de spectatori intr-o sala de 600 de locuri cum arata?
La un moment dat tresarim surprinsi. Desi nu incepuse proectia, dinspre ecran ajungeau la noi acordurile unui cantec patriotic interpretat de un cor mixt. Secretarul ne explica cu calm ca locul de repetitii al corului se afla situat chiar in spatele ecranului. Incepe proectia. In stanga si-n dreapta ecranului boxele uriase incep sa reverse muzica primului film. Corul nu mai poate face fata concurentei decibelilor si dupa mai multe incercari renunta. Coristii incep sa se reverse catre sala. Pe unde credeti? Chiar pe scena, venind din stanga si din dreapta ecranului si oprindu-se sa priveasca umbrele uriase ce se miscau in spatele lor. Incet coristii au parasit sala.
– Ha, ha, ha,… uite ba un cal !
Vocea sparta a unuia dintre spectatorii mobilizati de catre secretarul cu propaganda, sparge echilibrul precar in care ne aflam si mormaind cuvinte “magulitoare” la adresa organizatorilor, l-am luat pe Grig de o aripa si ne-am luat zborul catre hotel.
Cu directorul, ne-am vazut totusi in aceeasi seara in timp ce luam masa cu Grig la restaurantul hotelului.
N-am inteles nimic din lamentarile sale. Era facut cui.
– Hai Grig. Ura si la gara!

Cineamatori la ocna

turda1Intr-un an, profesorul Hadarean, conducatorul cineclubului pionierilor din Turda, a organizat, in linistitul oras ardelean o tabara de pregatire a celor mai tineri cineamatori, pionierii.

Nu au lipsit de la aceasta tabara specialisti ai filmului ca Geo Saizascu, Gheorghe Vitanidis, prof. Radu Aneste Petrescu, Ion Popescu Gopo si subsemnatul.

 

diploma excelentaApropo! Stiti de unde vine pseudonimul Gopo? Numele de familie al mamei lui Gopo era Gorenco iar al tatalui sau, Popescu. De aici GO si PO .
Nu despre instruirea pionierilor vreau sa vorbesc ci despre salina din Turda. La vremea la care am vizitat salina, sute de putini cu branza de oaie, stivuite pe langa peretii galeriei de acces catre interiorul salinei asteptau sa ia drumul exportului. Dupa ce am patruns adanc in interiorul negru la propriu si la figurat(intunecimea era completata de peretii negrii – ni s-a spus ca erau inegriti de fumul tortelor folosite atat pe vremea in care se lucra in salina cat si din timpul ultimului razboi cand locuitorii orasului isi cautasera refugiul in interiorul ocnei). Dotati cu lanterne puternice ne-am avantat tot mai adanc in salina dar fara ajutorul ghidului experimentat care ne conducea am fi riscat sa ne ratacim in labirintul intunecos si rece cu consecinte dintre cele mai grave.
Ne oprim in sala troliului, acolo unde sute de ani, niste cai sacrificati se invarteau continuu, in bezna continua, intr-un cerc larg cu un diametru de circa 8 metri actionand scripetii ce ridicau pe platforme de lemn sarea extrasa din maruntaiele salinei. Locul pe care calcasera sarmanele animale se transformase intr-un sant circular adanc de peste 10 centimetri si acest lucru in conditiile unui sol extrem de dur. Dupa ani si ani de “serviciu” cand erau batrani sau bolnavi si trebuiau inlocuiti cu alti cai mai tineri si vigurosi, absolut toti cai pensionati erau orbi. Ingrozitor!
salinaAm fost condusi intr-o capela cioplita in sare din care nu lipsea crucea. Din nefericire cei doi ingeri sculptati in sare cu multa maestrie de artistul anonim si care incadrau altarul, fusesera mutilati cu barbarie, de nu se stie cine si nici cand.
Sare si lemn. Lemn si sare. Nimic nu rezista umezelii si actiunii sarii. Doar lemnul. Pasarele din lemn, scari din lemn imbinate cu dopuri din lemn in loc de cuie. Scarile aveau depusa sare pe absolut toate treptele de parca fusesera ninse din belsug iar senzatia pe care am avut-o coborand sau urcand a fost aceea ca in orice clipa pot aluneca in haul de sub mine pe “zapada” depusa. Marea sala era cu adevarat impunatoare. Cu lanternele puternice pe care le aveam abia puteam zari peretele opus iar daca incercam sa privim in jos bezna era totala. Sus in plafon era o deschidere prin care patrundea un pic de lumina si care pe vremuri era folosita pentru ridicarea sarii la suprafata. Aceeasi deschidere era folosita si pentru coborarea sau ridicarea ocnasilor. Era de fapt singura poarta de acces intre cer si infern.

Despre sefi

Buftea1963Studioul Animfilm isi leaga existenta de un om deosebit, Marin Paraianu. Era un OM in primul rand iar functia i se potrivea ca o manusa. El ne-a preluat din Buftea si a transformat sectia Animatie intr-un studiou. Colectivul de conducere adus cu acest prilej de catre Directorul General era unul de exceptie. Toti, fara nicio exceptie, aveau o experienta vasta in domeniu si nu gresesc daca afirm ca intr-un sens erau “artisti”. Marin Paraianu avea incredere in ei iar modul lor de lucru se armoniza perfect cu un studiou de creatie. Iata spre exemplu modul de conlucrare al Directorului Economic Ion Drughian cu personalul artistic pentru a intelege de ce am tinut sa-l mentionez. Nu a existat niciodata vreo solicitare a unei echipe de film pe care Directorul Economic sa nu o rezolve. Daca se impiedica de formularistica incalcita si restrictiva in multe privinte, el avea o multime de prieteni economisti, juristi sau specialisti in domeniu pe care-i consulta. Totdeauna primea un sfat util cu acoperire legala si echipa de filmare intra in posesia materialului dorit. De exemplu: o echipa solicita tabla sau sarma de cupru pentru confectionarea unor personaje. In referatul de necesitate era scris …..de cupru! Dar cuprul era un material dirijat si se procura cu aprobari aproape imposibil de obtinut. Tot el venea cu solutia. Modificati referatul si solicitati …sarma sau tabla pentru modelat. Pe noul document isi punea semnatura si echipa putea incepe lucrul.
Majoritatea economistilor pe care i-am cunoscut in timp, pentru a nu se complica iti spuneau – Nu se poate ! si gata.
Nu-i asa ca vi se pare cunoscut acest stil de lucru? Dar sa revin la Directorul General.
Din elita DMarin Paraianu avea o incredere deosebita in cadrele de creatie ale studioului iar la vizionarile filmelor in faza de preprezentare la Consiliul Culturii pentru aprobarea finala, daca avea unele observatii el spunea: -scena X, sau secventa Y, dupa parerea mea denatureaza mesajul filmului sau gagul ala cu …..nu mi se pare amuzant datorita efectului sonor dar e numai punctul meu de vedere… tu (regizorul) stii cel mai bine cum trebuie facut. Daca totusi regizorul se crampona in mentinerea cadrelor asa cum au fost prezentate consiliului artistic al studioului, la vizionarea de la Casa Scanteii, in momentul in care se apropiau momentele asupra carora avea unele retineri Marin Paraianu crea o diversiune – Ati auzit povestea cu…
Presedintele intorcea capul pentru o secunda si in acest timp scena cu pricina trecea. Nu acelasi lucru mi s-a intamplat peste ani cand un alt director despre care am mai amintit si care voia sa-mi vada filmul in faza de lucru fara sa-mi fi cerut permisiunea, in timpul vizionarii “Uimitoarelor aventuri ale muschetarilor” simtea imperios nevoia de a-i atrage atentia presedintelui Dulea ca in cutare moment sunt niste lucruri care nu prea merg. Norocul meu a fost ca unul din consilierii presedintelui l-a pus la punct: -Lasati-l tovarase director pe tovarasul presedinte sa vada filmul !
Cata diferenta !
Imi amintesc totdeauna cu placere de discutiile prietenesti cu Marin Paraianu.
Intruna din zile, ma aflam in biroul sau si printre altele imi spune: – Vezi tu Victore ! Toti cred ca daca esti director, neaparat esti plin de bani. Baga mana in buzunarul de la piept si scoate un pachet inceput de Kent.
-Uite vezi, aici tin pachetul de Kent din care ii servesc pe sefi, apoi bagand mana in buzunarul lateral al hainei scoate un pachet de BT, iar din astea fumez eu.
Era imbracat ca totdeauna la costum, cu cravata asortata, ochelari cu rame subtiri aurii, ce mai, director in toata legea.
– Ca sa vezi ca nu te mint, uite !….si ridicandu-se de la birou se rasuceste si dand haina putin deoparte imi arata langa buzunarul de la pantaloni o zona ce fusese stopata.
Dar indiferent de hainele sale, noi l-am iubit si respectat mereu. Era seful nostru si ne-am mandrit totdeauna cu el.

RobinsonP.S.In vara anului 1972, in timp ce eram la Roma pentru ultimele detalii ale coproductiei la ” Robinson Crusoe ” la Bucuresti s-a intamplat o tragedie. Directorul Marin Paraianu a fost inlocuit !
O masura aberanta, lipsita de orice urma de recunoastere a meritelor parintelui de drept al studiolui Animafilm, a fost luata de sus si adusa la cunostiinta salariatilor studioului intr-un mod jignitor si tendentios (dupa cum mi-au spus colegii la intoarcerea in tara) de nimeni altul decat Mircea Santimbreanu -fostul director general al Cinematografiei, vecin si “prieten” cu Marin Paraianu din dispozitia data de catre Dumitru Popescu – dumnezeu -( cu d ) pentru a-i face loc altei persoane care n-avea nicio legatura cu cinematografia in general si cu filmul de animatie in special decat pohta ce-a pohtit. Sunt convins ca daca nu s-ar fi luat aceasta masura descalificanta a factorilor politici care manevrau destinele oamenilor dupa bunul plac, alta ar fi fost soarta primului film de animatie de lung metraj realizat in Romania. Nu trebuia sa astept peste 15 ani ca sa-l pot arata publicului pentru care l-am realizat.

Avantaj si dezavantaj

Avantaj si dezavantajCum am mai spus, eram cel mai mic dintre frati si dragostea cu care eram inconjurat de acestia facuse ocolul cartierului. Inca nu ma descurcam cu mersul pe propriile-mi picioare si cum parintii imi cumparasera un landou cu care sa vad viata din miscare am profitat din plin de acest avantaj cu atat mai mult cu cat fratii mei isi facusera un obicei in a ma scoate zilnic la plimbare. Mama saraca zicea merci ca scapa de noi pentru a-si putea vedea de treburi.
Drumul pana la Crematoriul Cenusa vis-a vis de fabrica de ciorapi Adesgo de pe Serban Voda era facut tot intr-o fuga. Aici eram coborat din carucior si asezat pe iarba iar locul meu era luat de cate un frate, care isi dadea drumul pe panta care se termina cam unde este acum intrarea in Parcul Tineretului. Intrecerea dura pana li se facea foame sau pana cand caruciorul isi pierdea vreo roata. Toata lumea era fericita. Eu pentru ca eram scos la plimbare, fratii mei pentru avantajele acestei plimbari iar mama ca avea parte de putina liniste. Singurul dezavantaj era acela ca in repetate randuri “obiectul” distractiei colective avea nevoie de reparatii ce trebuia facute cu discretie pentru a nu deconspira motivele bucuriei generale la iesirile colective in natura.

Nell Cobar

Nell CobarPe Nell Cobar il cunosteam din activitatea sa la Revista Urzica unde o perioada fusese chiar director. Primul sau film de animatie il avea ca personaj principal pe Mitica, cunoscut din caricaturile publicate in ziarele si revistele vremii.
La acest film de doua acte(un act de animatie avea o durata limitata intre 170 metri si 350 metri) am realizat peste 100 metri de animatie depasindu-mi norma de circa patru ori dar nu toate scenele realizate de mine au fost aprobate de Cobar de la prima vizionare si asta din doua motive. Primul motiv era exigenta regizorului in respectarea personajului din punct de vedere grafic si al doilea din vina mea care “furat” de animatie am ignorat obligativitea respectarii canoanelor de construire a eroului denaturand desenul inadmisibil de mult. A trebuit sa inghit observatiile lui Cobar si am corectat toata animatia gresit desenata. Avea dreptate.

Cu timpul fiecare din noi si-a vazut de calea sa dar dupa multi ani cand deja Cobar lansase “Mihaela” drumurile noastre s-au apropiat din nou datorita unei cerinte imperioase a Romania-Film -ului de a face tot mai multe episoade din serialul cu acest personaj intrucat ritmul de doua episoade pe an(atatea putea face un regizor pe an) nu mai era avantajos.

nuduri COBARAsa am ajuns sa realizez 4 episoade din serialul sus amintit. Cobar vazandu-mi filmele a avut numai cuvinte de lauda pentru calitatea lor artistica si cu umoru-i cunoscut… – Ia spune-mi Victore, cum de nu ai mai modificat desenul ???

Tot cu acest prilej mi-a daruit o mapa cu schite care m-a surprins. In afara de caricaturile sale, pe care le cunosteam, noile desene mi-au dezvaluit o alta fata a marelui caricaturist.

A fost un om de o sensibilitate deosebita si de un calm inimaginabil. Chiar si atunci cand isi apara punctul de vedere in consiliul artistic o facea cu glasul coborat, pertinent si hotarat in acelasi timp.

Suporter

Dinamo 57Ca fiecare muritor am simpatii si antipatii dar niciodata impinse pana la irational.
Primele optiuni au avut un criteriu mai simplu de influentare a orientarii mele catre o parte sau alta. In primul rand era familia, apoi rudele, prietenii si colegii. Daca apareau conflicte alegerea era facuta. Ma consumam teribil cand cel in care imi pusesem toate sperantele pierdea. Victoria ca si infrangerea fac parte din regulile jocului iar ignorarea acestora te plaseaza in afara fenomenului. Am facut sport la un club care avea inca de pe atunci rivalitati declarate dar nu-mi amintesc ca pentru a-mi apara sansele corect intr-o competitie trebuia sa-mi urasc de moarte adversarii. Am facut sport de performanta din pasiune si nu pentru avantaje materiale.
Eram prieten cu toti adversarii mei, de la CCA(Steaua), Metalul, Progresul, Olimpia, s.a.m.d iar rivalitatea dintre noi se reflecta in rezultatele obtinute si nu in manifestari ostile sau ireverentioase. Au fost numeroase situatiile in care ne ajutam reciproc fara sa pregetam din cauza culorilor pe care le aparam in competitii.

sarbu Imi amintesc ca odata facand o deplasare la Iasi la un concurs al juniorilor, Iosif Sarbu(foto), stelist prin optiune, m-a rugat sa-l caut pe fratele sau care muncea la o fabrica din Iasi pentru a lua de la el dispozitivul de ochire (dioptru) pe care il executase dupa schitele sale in vederea mutarii liniei de ochire pentru ochiul stang. Sarbu suferise o afectiune care-l punea in imposibilitatea de a mai ochi normal, cu ochiul drept. Azi suporterii ar fi manifestat vehement, daca nu chiar cu violenta. – A adus dioptrul adversarului? -Nenorocire! – Ardeti-l pe rug! – Infierati-l! Aiureli. Nimic din toate acestea iar Sarbu mi-a multumit simplu si peste putin timp ne-am continuat rivalitatea cu tintele in fata. Tinerii cred ca erau mai bine pregatiti fizic si moral-volitiv pentru sportul pe care il practicau. Azi asist cu tot mai mare tristete la ce se intampla in competitii. Ura a invadat arenele de intreceri. Tot mai multi sportivi se preteaza la spectacole jalnice care nu au nimic cu spiritul de Fair-Play. Ma uit la ei, tineri in toata puterea, cum se tavalesc pe gazon la contacte imaginare cu adversarii de crezi ca in clipa urmatoare isi vor da duhul, si ma intreb: Ce s-ar fi intamplat daca ar fi optat pentru box in loc de fotbal? Va dati seama ce vaicareala ar fi fost pe ring? Indiferent de sport, trebuie sa lupti ca un barbat adevarat !
Imi revin in memorie imaginile cu o micuta gimnasta care avea palmele zdrelite pana la sange in lupta cu aparatele.
Pe fata ei, in afara de o suferinta stapanita cu stoicism am descifrat dorinta de a continua confruntarea.
In fata unor asemenea fapte de daruire imi scot palaria. Din cauza cabotinilor ce au invadat gazonul, sportul (chiar de ce i s-o fi zicand rege?) a pierdut un suporter. Pe mine.

Ingrediente2

filmUn “ingredient” important al filmului de animatie este coloana sonora. Rolul ei este acela de a lega cat mai organic intreaga actiune si de a sublinia momentele dramaturgice considerate de catre regizor ca puncte nodale in desfasurarea filmului. Acest lucru se realizeaza cu trei elemente importante: muzica, dialogurile si efectele sonore.
Dat fiind maniera in care s-au realizat marea majoritate a filmelor romanesti de animatie si anume – fara dialog – ne-a obligat sa inlocuim lipsa acestuia prin expresivitatea animatiei in primul rand si in al doilea rand prin efecte sonore.
Nu a fost usor din cel putin un motiv. Foarte multi ingineri de sunet cu care studioul Animafilm a colaborat, aveau experienta in filmul jucat unde puneau efecte de sunet ici – colo si in majoritatea lor fiind zgomote reale, iar cand au dat peste acest gen cinematografic au trebuit sa se confrunte cu o cerinta specifica a genului si anume un alt gen de efecte mai putin reale si de cele mai multe folosite ca un contra punct pentru a reliefa mai puternic un gag iar onomatopeele si interjectiile utilizate pe post de dialog trebuiau prelucrate cu mijloace specifice, filtre, sintetizatoare, tempofoane si multe alte dispozitive. Nume de ingineri de sunet ca: Dan Ionescu (vechi colaborator al lui Gopo), Ion Vartosu, Erica Nemescu (cu acestia am realizat coloanele sonore la toate filmele mele), Aurel Masca, Bogdan Cavadia, Horia Murgu, George Purcarea sunt cei mai des intalniti pe genericele filmelor de animatie. Cred ca am fost cel care le-a dat cel mai mult de furca inginerilor de sunet prin cantitatea mare de efecte pe care o solicitam la fiecare episod realizat si prin dorinta de schimbare permanenta a zgomotelor. Daca in filmul anterior, de exemplu, o usa se deschidea cu un scartait anume in filmul urmator, daca aveam o actiune similara, usa trebuia sa fie “insotita”de un alt fel de scartait. Am fost pasionat de “bucataria” sonora si in toate vizitele facute in diferite studiouri cel mai mult timp l-am afectat acestei zone.

mosfilmLa Cinecita, am fost impresionat de modul in care actorii italieni dublau filmele straine. Sincroanele erau atat de perfecte incat daca nu stiam asi fi zis ca eroii filmului au fost filmati in priza directa si ca vocile erau ale lor 100 %.
La Mosfilm, am gasit un impatimit in ale zgomotelor ca si mine si care mi-a deschis cateva dulapuri ticsite
cu incaltaminte de toate felurile si o multime de dracii cu care se putea face zgomote, (spre exemplu – o cutie din metal cu un bulon mare pe fundul ei scotea un zgomot asemanator manipularii unui inchizator la o arma militara in momentul in care se trecea peste capatul rotunjit al bulonului, cu un banal rulment).
Zgomotul talazurilor, putea fi reprodus de o cutie din lemn cu fundul din placaj lata de 40 cm si lunga de circa 2,5 metri, suspendata la mijloc pe o axa transversala. In cutie se gaseau – bucatele de hartie, nisip, orez, grau, pietris, boabe de porumb, balast si bolovani (de piatra si pamant).
Cutia era ridicata de un capat si toata incarcatura o pornea la vale catre celalalt capat. Intai bolovanii, balastul, pietrisul apoi celelalte terminandu-se cu bucatelele de hartie intr-un fasait usor. Zgomotul produs era aidoma unui talaz care se sparge de tarm. Dorim sa viscoleasca? Simplu! Dispozitivul semana foarte bine cu o roata cu zbaturi, doar ca zbaturile erau o multime de rigle de desen din lemn iar peste ele o chinga dintr-un material ce semana cu rejansa era trasa de un rumorist (specialist in zgomote) care in timp ce roata se invartea, actionata de o manivela, tragea de un capat al chingii presand-o mai puternic sau mai usor de riglele ce se roteau. Cand presa mai tare, zgomotul era mai ascutit si invers cand slabea chinga. Jocul rumoristului cu chinga facea ca dispozitivul sa scoata zgomote identice cu ale viscolului. Avea nevoie de zgomotul focului? Nimic mai simplu! Foarte aproape de microfon mototolea usor o hartie de calc si gata focul. Tot cu o coala de calc apucata cu o mana de o parte si cu cealalta mana de partea opusa si frecand mainile care tineau calcul in ritmul dorit se obtine zgomotul produs de o companie militara ce merge in cadenta si chiar oprirea acesteia. Pentru a sugera mersul prin zapada, rumoristii cu ochii la ecran, calcau pe niste saculeti cu naftalina in acelasi ritm cu personajul animat. In Greierele si furnica am apelat la acest efect iar rezultatul a fost cel dorit. Ca sa faci toate astea, iti trebuie pasiune, inventivitate si un pic de nebunie. Azi tehnica a pus la dispozitia realizatorilor aparatura si programe care mai de care mai sofisticate usurand (oare ?) activitatea celor ce adauga filmului ingredientele “galagioase”. Dar despre alte ingrediente, data viitoare.