Diverse - Blogul regizorului Victor Antonescu

Similar

In sectia de diafilm-diapozitive a studioului Animafilm, printre multe materiale folosite de catre fotografii sectiei era si hartia fotografica (alb/negru sau color). Intr-una din zile unul dintre fotografi, solicita cu imprumut de la un alt redactor, decat cel cu care lucra obisnuit, o cantitate de hartie – specificand toti parametrii -dimensiune, sensibilitate, etc.
Dupa un timp returneaza redactorului o cutie in care se afla hartia:

– Ti-am adus cele 150 de coli de hartie si …mersi !
Un coleg vazand ce se intampla, arunca o intrebare redactorului: Sigur sunt 150 de coli ?
Primitorul, nici una nici doua, desface plicurile din cutie si incepe sa numere colile.
– Da ! Sunt exact 150 !
– In regula! Acum poti sa le arunci pe toate !
– ! ! ! !

Obiceiuri

negativ Operatorii studioului stiau ca pentru a incarca o caseta a aparatului de filmare, la un numar de rotatii pe derulator ii corespundea un anumit metraj. La truca de probe de miscare il aveam pe Mihai Falcas, un om foarte muncitor si foarte atent la indatoririle sale. Intr-una din zilele in care facea operatiunea de incarcare a casetei aparatului, si atent la numararea turelor (invartirilor manivelei de actionare a noaieului infasurator) in clipa in care un alt operator a deschis usa camerei obscure si a aprins lumina, nestiind ca este deja cineva acolo, Mihai a inchis ochii si a continuat numaratoarea cu ochii inchisi spre stupefactia celuilalt operator. De unde se vede ca era mai importanta numararea turelor decat voalarea peliculei.

Chartres

chartres

Chartres este un oras în Franta, prefectura departamentului Eure-et-Loir în regiunea Centru.

Catedrala Notre Dame din Chartres a fost înscrisa în anul 1979 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.(wikipedia).

Aproape de catedrala de Chartres exista o constructie foarte ciudata a carei curiozitate consta in faptul ca peretii, curtea cu pavajul aferent, ghivecele de flori, zidul imprejmuitor s.a.m.d., sunt realizate in intregime din cioburi de portelan rezultate din spargerea a o multime de farfurii, farfurioare, cesti si cani din acest material. Constructia este vizitata anual de o multime de curiosi, care dupa ce parasesc, impresionati, catedrala de Chartres, se opresc la aceasta ciudatenie pentru a se deconecta.

(Aici puteti gasi mai multe explicatii despre “La Maison Picassiette” )

Poveste de linistit copiii

(absolut reala) – REZUMAT

Era prin vara anului 1970. Incepusem pregatirile pentru Robinson Crusoe si intr-una din zile mi-am luat de lucru acasa.
Odrasla mea care avea vreo cinci anisori, vazand desenele rasfirate pe masa, si-a luat si ea ceva de lucru si asezandu-se langa mine a inceput incet, incet sa ocupe tot mai mult spatiul de lucru pana cand a trebuit sa renunt sa mai desenez. Vazand ca am incetat sa lucrez a gandit ca e timpul sa se opreasca si ea si dupa ce si-a pus creioanele si caietul de desen pe o noptiera a venit cu o propunere mai mult decat constructiva: – Spune-mi te rog o poveste !
Daca nu-i spuneam, era in stare sa se apuce de orice activitate care ar fi avut acelasi final – o harababura totala – iar pentru a nu intoarce casa pe dos, am fost de acord imediat si am inceput : – Acum doua zile, in drum spre studiou, m-am intalnit cu directorul Paraianu,.. – tu il stii pe directorul Paraianu, nu-i asa ?… dupa ce primesc confirmarea ei prin inclinarea capului, continui,…. tocmai atunci doi muncitori, cu casti albe pe cap, ieseau dintr-un sant sapat in fata studioului iar o locatara de peste drum, cu o craticioara cu lapte fiert, ca la ei se oprise apa, traversa strada cand deodata de pe acoperisul casei cade chiar in laptele femeii, uite-asa o caramida. Paraianu s-a suparat atunci si le-a spus : -Sa vina la mine in birou sa vedem ce putem face dar pisica ar fi bine sa o duca cineva acasa pana nu pateste ceva. Avea camasa rupta
si o zgarietura adanca pe fata iar troleibuzul nu a putut sa opreasca in statie din cauza unei masini de pompieri din care sareau tot felul de suruburi, tevi si cutii de conserve care mai de care mai colorate ca intr-un film de animatie.
– In timp ce-i vorbeam, era cu ochii atenti la mine incercand sa faca conexiuni – (inexistente) – din povestirea mea.
Continui. Cand l-am vazut in halul in care era, desi ii spusese si Laurentiu,…- tu il stii pe Laurentiu colegul meu …. iar primesc confirmarea ca il stie si pe acesta si continui…. sa nu se mai duca acolo, n-a vrut sa inteleaga si dupa ce ca si-a rupt piciorul, a mai cazut si intr-o groapa plina cu var de i-a stropit pe toti cu vopsea rosie din cap si pana-n picioare de aratau ca niste papagali. Unul, incaltat doar cu un papuc, tipa la un gunoier sa-i dea inapoi catelul care tocmai se cocotase pe gard si latra in disperare. Nu te baga tinere!Da’ matale de ce te uiti ? Iesisera oamenii la ferestre, dar pana sa vina militia, barbatul deja se urcase in pom si incepuse sa cante. Imediat a trebuit sa cobor cu toata echipa in strada sa dam zapada de pe
trotuar, ca sa poata intra in curtea studioului masina de la Buftea. Se umpluse curtea de oameni care se uitau in sus, doar, doar o trece vreun avion. Un cetatean cu o galeata intr-o mana in care avea un aspirator iar in cealalta un pian cu doua picioare l-a oprit pe mecanicul care venise sa repare una din mesele noastre de montaj si pana sa opreasca tramvaiul a cazut si s-a rostogolit chiar la picioarele femeii de serviciu care a si inceput sa spele geamurile de la sala sala de proectie pana le-a albit complet de rotunde ce erau.
Pe intreaga durata a povestirii presaram cu gesturi convingatoare si zgomotele inerente actiunii. Din cand in cand o implicam asteptand confirmarea ei ca recunoaste personajele naratiunii. O tineam in priza directa si faptul ca nu-si lua ochii de la mine, participand parca si ea la intamplarile extraordinare cu oameni pe care ii cunostea imi garanta linistea necesara. Imaginati-va povestea de mai sus durand aproape doua ore !!!
Cum vi se pare ?

Gopo

Stiam ca lui Gopo nu-i plac lucrurile obisnuite asa ca de ziua lui, pe care o serbam totdeauna impreuna cu toti cei ce respiram aer amestecat cu animatie, m-am gandit sa-i ofer ceva inedit.

Zis si facut. Cumpar din oras un set de tacamuri, le tai, le gauresc, apoi le “reansamblez” cu ajutorul unor inele si dupa ce le-am botezat -tacamuri pentru invitati – i le-am oferit ambalate intr-o cutie drapata cu catifea albastra. Surpriza totala ! Orice incercare de a le folosi era sortita esecului, fiecare piesa flencanind in toate directiile ca mai bine te lipseai si mancai servindu-te de maini.
Gopo era cel mai incantat. Scapase de un musafir nepoftit.

Primavara 1988 – decembrie 1989

Inceputul si sfarsitul unui vis frumos!
Incep pregatirile pentru un serial comandat de producatorul american Ron Merk . Episodul pentru care am optat era rezervat vietii si operei lui Wolfgang Amadeus Mozart. Celelalte episoade urmau sa fie realizate in alte tari si erau dedicate altor mari personalitati ale lumii muzicale.
Cum de ne-a ales pe noi ?
La studioul lui Ron Merk , in acea perioada lucra reputatul regizor de filme de animatie Ken O’Connor, care a lucrat pentru Walt Disney prin anii ’35 si care vazand “cei trei muschetari” i-a impartasit lui Ron impresiile sale.
Acest lucru lucru a cantarit greu in alegerea echipei mele pentru a realiza episodul.
Pentru a afla cat mai multe despre Romania si despre filmul de animatie romanesc, Ron si-a pus colaboratorii sa caute materialele necesare informarii sale si abia dupa aceea a contactat studioul si ne-a vizitat.
In fata exigentelor impuse de o asemenea intreprindere am avut grija sa intaresc echipa cu tot ce era mai de calitate in studiou. In afara de echipa standard au venit alte doua “piese” grele, Roland Pupaza si Calin Giurgiu.
In decembrie ’89 eram gata sa incepem lucrul efectiv. Incheiasem lucrarile pregatitoare – personajele, story-board-ul, story-reel-ul sincronizat cu fragmente din operele lui Mozart – si asteptam O.K.-ul lui Ron.
In loc de aprobare ne trezim in valtoarea evenimentelor care implicit au determinat partea americana sa renunte pe buna dreptate la proiect. Asa s-a sfarsit un vis frumos.

Cei ” trei muschetari ” ( II ) – Uimitoarele aventuri ale muschetarilor

soricel

A fost cel mai vechi proiect al meu dar pe care l-am putut realiza abia in anii ’80. Romanul lui Dumas a fost doar un pretext de aventuri in care, dincolo de conflictul ancestral dintre pisici si soareci, am introdus cateva din intrigile cartii si bineinteles eroii cunoscuti: muschetarii, cardinalul Michellieu, Miau-lady, Rockfort s.a.m.d.

muschetari1

Din motive de vandabilitate,filmele romanesti au fost realizate in proportie de peste 90% fara dialog, serialul “muschetarii” respectand acest deziderat, cuvintele fiind inlocuite cu expresivitatea personajelor dar acest lucru a trebuit sa fie reconsiderat in cazul lung metrajului. Avand deja experienta de la filmul “Robinson Crusoe”, dupa ce am scris dialogurile, am purces la cautarea de actori al caror voci sa puna in valoare, intr-o maniera personala si cu umor, starile conflictuale al eroilor. Am fost un norocos deoarece am beneficiat de o alta echipa de aur iar simpla enumerare a acestor actori sta marturie prizei la public a filmului : Dem Radulescu, Alexandru Arsinel, Anda Calugareanu, Mariana Mihut, Rodica Tapalaga, Mihai Malaimare, Valeria si Virgil Ogasanu, Alexandrina Halic, Brandusa Zaita Silvestru, Genoveva Preda.

pisici

Ca si la inregistrarile precedente, am lasat libertate actorilor in a spune replicile cu cuvintele lor, textul fiind mai mult orientativ iar rezultatul s-a vazut pe masura ce se “incalzeau” si se familiarizau cu personajele. Am putut utiliza astfel chiar si unele comentarii, aparent pe dinafara filmului, actorii traind cu voce tare actiunile eroilor, dand astfel mai multa savoare umorului.

Hohotele de ras din timpul vizionarilor de mai tarziu mi-au confirmat inca odata ca antrenand actorii in jocul personajelor animate, acestia au intrat cu tot sufletul in lumea copiilor de la 7 la 77 de ani. Asta si urmaream.

Cei ” trei muschetari ” ( I ) – Uimitoarele aventuri ale muschetarilor

La acest film am beneficiat de un colectiv de animatori de cea mai inalta clasa. Cu exceptia lui Valentin Baciu, veteran al animatiei romanesti si decan de varsta, ceilalti, mult mai tineri, au fost pregatiti de mine de-a-lungul timpului si rodati la toate filmele realizate inainte de ” muschetari “.Nume de rezonanta ca ; Valentin Eliseu, Anca Dumitru – Chirulescu, Virgil Toader, Florin Saceanu si Mihai Surubaru, au dus greul animatiei la acest film iar aportul lor nu a fost trecut cu vederea de oamenii de specialitate din domeniu. Presa a avut numai cuvinte de lauda pentru calitatea interpretarii artistice a miscarii. Genericul ar fi incomplet daca nu as aminti si alte nume de referinta ce au contribuit la realizarea “celor trei muschetari”. Muzica scrisa de Octav Firulescu, un tanar compozitor, a fost ca un liant organic al intregului film. Imaginea semnata de Mariana Iordan, montajul Soniei Georgescu impreuna cu ing. Erica Nemescu care a realizat coloana sonora si nu in ultimul rand a asistentei de regie Elisabeta Antonescu, “capul limpede” al activitatii echipei sunt doar o parte dintr-un colectiv de entuziasti care au facut “posibil” filmul.

“Aventuri” pe motocicleta

1955 – Campionatele Europene de Tir , primul meu ceas si accidentul de motocicleta de sub podul de cale ferata de langa fantana Miorita.
Alaturi de cei mai buni tragatori juniori din tara, am fost selectat in lotul Romaniei pentru Europenele de Tir in toate probele de arma libera calibru redus. Dupa un cantonament prelungit la Predeal, unde pregatirea fizica era pe prim plan loturile de seniori si juniori au inceput pregatirile la poligonul Tunari. Sunt poate unii care se intreaba, de ce este necesara pregatirea fizica la tir? O arma libera de calibru redus are in jur de 9 kilograme iar aceasta trebuie ridicata intr-un concurs de 3 x 40 focuri (3 insemnand trei pozitii, culcat, genunchi si picioare), plus cate 10 de reglaj,de circa 150 de ori, fara sa mai pun la socoteala epolarile fara declansarea focului, cand arma nu sta fixa pe tinta si la un calcul simplu, intr-o proba ridicam in jur de 2 tone!!! Febra campionatelor ne cuprinsese pe toti. Am fost cantonati la hotelul Ambasador si zilnic faceam naveta la Tunari cu autobuzele lotului. De la un junior ungur mi-am procurat primul meu ceas printr-un troc in care amandoi am fost incantati de afacere eu dandu-i pe ceas 5 plicuri de piper boabe!!!!
Nu stiam ca in Ungaria, in acea perioada, piperul avea o asemenea valoare. Intr-un din zile, dupa terminarea antrenamentelor la Tunari, colegul meu de club si de lot, Aurel Neagu (peste ani ) un reputat fotoreporter la ziarul Sportul, ma intreaba daca nu vreau sa merg cu el la Bucuresti inainte de venirea autobuzelor.
Avea Aurel un IJ de 350 de care era foarte mandru. Pornim. Eu in spate, imbracat cu haina de piele a clubului si cu tintele trase in acea zi la 50 si 100 metri sub un brat, ma tineam cu celalalt brat de manerul seii.
Nori negrii de furtuna se adunau deja de ceva timp iar vantul incepuse sa-si faca simtita prezenta din ce in ce cu mai multa putere. Lui Aurel ii placea sa goneasca si ma uitam cu oarecare teama ca in dreptul aeroportului Baneasa, unde vantul sufla nestingherit peste sosea, motocicleta se inclinase pe o parte desi mergeam in linie dreapta.Trecem podul de peste lacuri si deodata ploaia cade ca o draperie. Tocmai atunci Aurel face o manevra brusca de evitare a unei denivelari din pavaj si…. Zvrrrjjj… motocicleta intra intr-un derapaj nebun.
Eu dau dracului tintele si ma apuc cu ambele brate de maner de parca asa puteam opri rasucirea haotica in care eram antrenati. Din scara din dreapta sarea o jerba de scantei lunga de peste doi metri. Motocicleta se culca pe o parte prinzandu-i piciorul lui Aurel si-l taraste pe pietrele lustruite si udate de ploaia torentiala.
Eu imi pun mainile in cap si-mi dau drumul intr-o rostogolire de peste 20 de metri pana sub podul de cale ferata a liniei spre Constanta, sub care se adapostisera doua femei care vazandu-ne zburand nu mai pridideau facandu-si cruci de uimire.
Aurel, dupa ce s-a ridicat, primul lucru pe care l-a facut a fost un control tehnic al motocicletei, care in afara de ghidonul stramb, rezervorul infundat si zgariat zdravan, aripa din fata sifonata, o scara lipsa si farul spart nu avea nimic.
Eu am inceput sa-mi fac un inventar, lucru pe care i l-am recomandat si lui, stiind ca dupa un asemenea eveniment pot exista traumatisme despre care sa nu ai habar. Datorita hainei groase de piele si a cotierelor
duble dar mai ales rostogolirii nu am suferit raniri severe. Singura rana notabila si care avea sa-mi creeze dificultati, era o taietura adanca in palma stanga, palma in care se sprijinea arma in timpul tragerilor.
Pana la urma am ajuns la hotel tot cu autobuzul lotului iar Aurel calare pe IJ ul sifonat.

De atunci nu am mai avut ocazia sa mai merg cu Aurel cu motocicleta. Gonea prea tare.

Iarna

schior In iarna anului 1952 am pus pentru prima data schiurile in picioare. Le-am imprumutat de la o prietena a surorii mele. Erau niste schiuri grozave, Hyckori, sau cam asa ceva, cu canturi de otel si bete de aluminiu. Ciudat ca in primele zile nu am luat nici macar o cazatura pe panta de pe cocioc(azi parcul Tineretului) , dar pe masura ce invatam au aparut si busiturile. Perseveram si pot spune ca ma descurcam destul de bine cu cristianele pe care le perfectionam in fiecare sezon. Mersul in buiestru avea sa ma ajute in cumplita iarna din 1954, cand zapada cazuta paralizase Bucurestiul. Va puteti imgina troiene de zapada cat casa de mari din care apareau si dispareau sarmele de la tramvai cat era strada de lunga. Armata si toti sportivii care stiau sa se tina pe schiuri au fost mobilizati la transportarea in ranite a painii de la fabrici catre centrele de distribuire facand zilnic kilometri buni. Tancurile, singurele vehicule care se incumetau sa dea piept cu nametii, transportau saci de faina catre fabricile de paine si acest lucru zi si noapte mai bine de doua saptamani. Am mai vazut ierni cu ninsori masive dar ca aceea nu am mai intalnit in Bucuresti.