– La inceput, fara sa-mi dau seama, mai mult ca o joaca, am inceput sa inlocuiesc scrisul – ca mod de exprimare cu o noua scriere, desenul. Eram prin clasa IX sau a Xa cand la ora de matematica, eminentul profesor Octavian Halunga, Dumnezeu sa-l odihneasca, m-a surprins, in timp ce facea ocolu-i obisnuit prin clasa, ca in timp ce colegii mei scrisesera constiinciosi teorema lui Pitagora * Intr-un triunghi dreptunghic, suma patratelor catetelor este egala cu patratul ipotenuzei * eu desenasem pe maculator…(vezi imagine).
Se opreste in dreptul meu si dupa cum ii era obiceiul cand unul dintre noi elevii ne ocupam cu altceva decat sa fim atenti la ora sa, mi-a tras cu creta o dunga de pe frunte pana in varful nasului blagoslovindu-ma in cunoscutu-i stil…. Batu-te-ar mama lui Peticuta de pezevenghi, ai luat-o ca rata prin apa, asa cum nu se lipeste apa de rata asa nu se lipeste cartea de tine…. eu ma stradui sa va invat carte si tu…
– Dom’ Profesor,da’ eu am scris exact ce ne-ati spus! Uitati!… Intr-un triunghi….. si-i arat semnele facute de mine.
Cred ca era pentru prima data in cariera sa de profesor, cand un neispravit de elev ii arata si un alt mod de exprimare, cel al desenelor in loc de cuvintele obisnuite. Il priveam si-i vedeam ochii deosebit de vii cum ii jucau intr-un neastampar necunoscut pana atunci. Si tot atunci mi-a harazit viitorul. Tu sa dai la arhitectura!… nestiind ca eu visam deja la altceva.
La absolvirea liceului am incercat sa-i fiu pe plac dar saracul nu stia si nici eu de altfel ca acolo aveam nevoie de echer, compas, rigla si nu mai stiu ce, in timp ce eu desenam totul cu mana libera.
Mai tarziu mi-am dat seama ca desenul animat ma va ajuta sa ma exprim fara cuvinte, dar asta presupunea invatarea unui nou limbaj cu larga accesibilitate tuturor varstelor, ceva intre semantica si semiologie, in care gestul este hotarator intr-un dialog mimat cu interlocutorul.Toate filmele mele de mai tarziu au fost realizate sub acest deziderat, folosind expresivitatea gestica a personajelor mele si a ma face inteles, intr-un dialog universal. Dar despre acest lucru cu alt prilej.
Category: Personal
Cum ati reactiona ?
Era intr-o sambata din vara anului 1972 si tocmai pregateam masina pentru a ma duce la socri cand langa mine se opreste un tanar, ras in cap, imbracat cu doua camasi, una cu maneca lunga pe dedesubt si alta cu maneca scurta pe deasupra, cu un pachet sub brat care mi se adreseaza: – Buna ziua domnule Antonescu! Ii raspund la salut continuand sa asez lucrurile in portbagaj.Figura lui mi se parea cunoscuta dar nu reuseam sa o asociez cu cineva anume.
– Unde mergeti?
– Spre Pitesti!
– Si eu merg intr-acolo,nu ma luati si pe mine?
Neavand nicio obiectie, ma invoiesc cu speranta ca voi avea cu cine sa mai schimb doua vorbe pe drum.
Pornesc masina si realizez ca cel de langa mine, locuise candva in bloc cu mine, ca era un tanar respectuos, un atlet de seama, membru al lotului national si mereu imbracat dupa ultimul jurnal.
– Nu te-am mai vazut de mult, pe unde-ai umblat?-incerc sa aflu motivul schimbarii sale.
– Am fost la Dumnezeu!
Inghit in sec, dandu-mi seama ca am intrat intr-o incurcatura din care trebuia sa ies cumva.
– Si ce-ai facut acolo? Conduceam cu viteza mica in timp ce cautam o solutie salvatoare, convins fiind ca intr-o asemenea situatie trebuie sa joc dupa logica lui.
– Am descoperit cum se fabrica aurul, si bagand mana in buzunarul de la camasa, scoate un creion vopsit in doua culori, galben si cu un capat rosu… vedeti? aur galben si aur rosu!
– Cum ai reusit?
Scoate cartea invelita in ziar si mi-o arata..- Aici e scris totul!
– Se fabrica greu?
– Foarte greu…Tace. Isi fixeaza apoi ochii cu furie intinzand mainile inainte spre parbriz cu un gest ce sugera sugrumarea cu sadism a cuiva. Apoi parca dandu-si seama de ce facuse, tresare si-si retrage mainile rapid apoi se uita spre mine. Eu priveam inainte ca si cum nu observasem nimic, dar beculetele incepusera sa clipeasca alertandu-ma si mai serios. In timp ce traversam Bd.Nicolae Grigorescu, mergand pe Liviu Rebreanu catre catre lacul IOR si dupa traversarea podului, incetinesc, trag pe dreapta si-i spun: – Domnu’ Iliescu, eu o fac la dreapta in satele astea, dumneavoastra coborati aici si luati o ocazie care merge inainte spre Pitesti. Ma gandeam cu groaza ce se va intampla daca intru cu el in circulatia din centru.
– Pai, opriti mai incolo!
– Degeaba opresc mai incolo pentruca nicio alta masina spre Pitesti nu va opri din cauza tramvaiului. Dar aici,pana vine masina, stati pe malul lacului si priviti la pescarii care se intrec in maestria unditului.
Coboara. Eu asigur rapid usa si ridic geamul, de pe partea lui, mai sus. Se apleaca si prin deschizatura:
– Domnule Antonescu, va multumesc mult, sunteti singurul care m-ati inteles!
Ne facem cu mana si plec. Mi-au trebuit cateva ore bune ca sa-mi revin complet dupa aceasta intamplare.
De atunci nu l-am mai intalnit, dar fostii lui socri mi-au cofirmat printr-un – Iar a scapat !, ca situatia tanarului era cunoscuta si din nefericire fara leac. Pacat !
Roma
De la Milano cobor “cizma” si ma opresc la Roma, unde Alberto Chimenz, patronul firmei IFE Roma, ma astepta pentru a incepe lucrarile la story-board-ul primului lung metraj de animatie realizat de noi.
In perioada cat am lucrat in Roma, alaturi de colaboratorul din partea italiana(in fotografie), Francesco Maurizio Guido(alias Gibba), nu ma pot lauda ca am vazut prea multe datorita programului incarcat pe care l-am avut dar tot am reusit sa-mi sa-mi clatesc ochii cu o parte din capodoperele orasului celor sapte coline.
Catedrala San Pietro, Pieta (care nu fusese vandalizata), statuia lui Moise (care mi-a reamintit de una din probele de la arhitectura), piete si fantani pe care nu le mai enumar dar pe care le voi revedea cu alte prilejuri mai pe indelete.
Intr-o vineri, Alberto impreuna cu Marco de 6 ani si Maria Grazia de 4, cei doi copii ai sai, pornim catre Lido dei Pini o mica asezare pe tarmul marii Tireniene unde urma sa petrecem trei zile in vila aflata in constructie. Cand am ajuns, camerele spatioase, luminoase si mirosind inca a vopsea erau goale. In timp ce vizitam vila, opreste la poarta o masina cu al carei sofer, Alberto se intretine cateva minute, apoi masina pleaca. Noi coboram pe plaja destinzandu-ne, jucand fotbal, inotand in apa de un albastru incredibil. In timp ce ne zbenguiam in valuri, Marco isi face mainile caus si-mi arunca in fata un jet de apa. Luat prin surprindere, iau o inghititura si trag si pe nas cativa stropi. Nenorocire !
Apa era atat de sarata incat si nasul si gatul mi-au “ars” cateva ore bune. Spre seara, ne intoarcem la vila si …. surpriza !!!! Trei camere erau deja mobilate cu strictul necesar, iar in bucatarie, aragazul si frigiderul plin completau interiorul. Dupa atatia ani, nu am auzit inca de o asemenea operatiune si la noi si atat de rapid efectuata.
Milano
Dupa trei nopti si trei zile in care nu am inchis un ochi, in trenul care ma purta spre Milano, oboseala si-a spus cuvantul si am adormit. Dimineata in jurul orei 5 cobor in gara din Milano, ies in strada, caut un taxi, ii dau adresa hotelului unde aveam rezervare si dupa aproape o jumatate de ora ajung. Platesc, cobor dar la receptie sunt informat ca abia la ora 12 pot primi camera. Ma asez comod intr-un fotoliu plasat mai discret si adorm din nou pana spre pranz cand receptionerul ma trezeste si-mi inmaneaza cheia camerei. Urc, fac un dus si mai dorm inca vreo doua ore.
Dupa amiaza, reconfortat il anunt pe reprezentantul francez al firmei EDIC, care inscrisese filmul in festival, ca am ajuns la Milano apoi ies in strada pentru a face ca de obicei o scurta recunoastere a locului si imprejurimilor pentru a ma orienta la intoarcere si dupa ce ajung in coltul strazii vad la nici 500 de metri GARA !!!. Si escrocul ala de sofer m-a plimbat o jumatate de ora…..
A doua zi, Jaques Arnoul de la EDIC Films, ma ia de la hotel si ne infiintam la festival. Il las cu treburile lui si plimbandu-ma prin holurile pavilionului central, vad o boxa cu inscriptia “Televiziunea Romana”. Ma apropii dar in afara de o masina de scris si o multime de pliante si programe, nimeni. Introduc in masina de scris o coala si-l anunt pe locatarul boxei ca regizorul Victor Antonescu se afla la Milano si ca-l rog sa ma contacteze.Trec doua zile si NIMIC !
Ziua urmatoare, vad un tip care isi face de lucru printre hartiile de pe birou. Ma apropii si: – Buna ziua ! Tipul tresare, se uita la mine apoi priveste in jur cu teama si ma-ntreaba: – Cine esti dumneata? Ii spun cine sunt si cu ce ocazie ma aflu la Milano si vad cum capata din nou culoare in obraji. Asa l-am cunoscut pe O.S. trimisul televiziunii noastre la targul – festival de animatie de la Milano. Apoi am aflat dece nu ma contactase.- De unde era sa stiu eu cine esti si cu ce treburi ai venit, daca erai vreun fugit ….
Intr-una din zile, organizatorii ne invita la Campione d’Italia, o statiune italiana in Elvetia, pe malul lacului Lugano.
La granita cu Elvetia am suferit, impreuna cu O.S. prima sfidare adusa noua ca romani.
Toti participantii trecusera deja in Elvetia ,inclusiv delegatiile Rusiei, Bulgariei si alte tari socialiste, numai noi nuaveam dreptul la viza de tranzit.
Dupa mai bine de o ora de discutii intre oficialii italieni si granicerii elvetieni si dupa achitarea unei sume deloc modeste, ni s-a permis accesul pe teritoriul elvetian. Modul in care am fost tratati mi-a lasat un gust amar pe care-l mai simt si azi, deja trecand de atunci aproape 40 de ani.
A doua sfidare, am primit-o la decernarea premiului a carui titulatura era “PERLA TELEVIZIUNII ITALIENE ” si consta chiar dintr-o perla de cam 7 milimetri in diametru, pe care am si vazut-o expusa intr-o vitrina, dar care nu mi-a fost inmanata datorita “situatiei economice precare” a Italiei in acel moment !!??
Uimitoare explicatie dar si mai uimitor este faptul ca ma pot considera un salvator al economiei lor in acele vremuri amarate.
Ma intreb, ce s-ar fi intamplat daca un italian, sau altcineva ar fi obtinut premiul? NO COMMENT !
Sudul Frantei
In anul in care urma sa primesc premiul pentru filmul “greierele si furnica” la Milano, ma aflam pentru ultima oara la Paris si imi amintesc despartirea de prietenii mei francezi care m-au condus la gara. Urc in vagonul de dormit in care aveam rezervare, imi pun valiza pe patul “meu” si cobor pentru ultimele momente dinaintea plecarii trenului.
In sfarsit este anuntata plecarea, ne imbratisam, urc in vagon si de la o fereastra de pe culoar agit bratul cu batista pana ce gara a ramas undeva in intuneric. Era ora 22 si 30 de minute! Intru in cuseta mea si intepenesc. In doua, din cele patru paturi, se instalasera doua tinere care dormeau deja.
Eram prima data pus intr-o asemenea situatie. Eu nu puteam dormi nici cu un barbat strain in aceeasi camera, dar cu niste femei. Asa ca am stat toata noaptea pe culoar fumand tigara de la tigara si zgaindu-ma in noapte pana in zorii zilei. Era aproape 6 dimineata cand una din tinere iese pe culoar si-mi cere un foc, apoi ma intreaba:
– Am vazut patul nedesfacut, nu v-a fost somn?
Si incearca Victore sa-i explici frantuzoaicei cum e chestia asta cu dormitul cu o persoana necunoscuta si mai ales sex opus. Se uita la mine ca la felul 7 si nu pricepea deloc. In Marsilia ne-am despartit, ele coborand, eu continuandu-mi drumul spre Milano.
Nu stiam daca am sa mai vad vreodata Coasta de Azur (si asa a si fost), motiv pentru care
in fiecare gara importanta in care trenul oprea, coboram, lasam valiza la biroul de bagaje, apoi dupa ce ma interesam de un alt tren porneam sa vizitez, si asta zi si noapte, statiunile de pe litoralul francez.
Asa am vazut Monaco, Monte Carlo, Nisa si altele pana la granita cu Italia de unde am pornit spre Milano.
Daca ar fi sa optez pentru o vizita in Normandia sau pe Coasta de Azur, fara nicio ezitare as alege-o pe prima.
Nordul Frantei
La a doua deplasare la Paris am fost singur si mi-a lipsit compania lui Badea cu care m-am inteles de minune.
Am colindat prin Paris mai cu amanuntime beneficiind de compania catorva angajati ai firmei EDIC, dar de cele mai multe ori singur. Am revazut Sacre Queur-ul, muzeul Luvre, Chateau de Thoiry, Trianonul, Versaille-ul iar in Paris in Place du Thertre am admirat picturile expuse de multimea pestrita de artisti.
Cu familia Challeau am purces apoi in cea mai fascinanta excursie.Timp de patru zile am colindat Normandia, pe un traseu pe care nu pot sa nu-l indic cu precizie din respect pentru frumusetea sa. Deci, primul oras intalnit pe traseul nostru – Rouen, urmeaza, Barentin, Ste Marie des Champs, Ypreville, Fecamp si Etretat in prima zi. A doua zi pornim spre Cap de la Heve, Le Havre si poposim la Tancarville. In a treia etapa, trecem prin Honfleur, Notre Dame de Grace, Cricqueboeuf, Trouville, Deauville, Cabourg, Arromanches, unde vizitam muzeul debarcarii,urmeaza Granville si ne oprim la Mont St Michel pentru a vizita edificiul urias.
O fortareata impresionanta, construita pe o stanca si inconjurata de o plaja absolut pustie. De ce pustie? Nisipurile miscatoare nu prezentau siguranta pentru oameni dar nici pasarile nu se inghesuiau sa coboare pe nisipul nesigur.
Mi s-a spus ca mai exista si alt fenomen care tine lumea departe de plaja si anume ca in anumite perioade ale anului in timpul fluxului, apa se infiltreaza sub crusta nisipoasa fara a se observa inaintarea ei catre uscat, creindu-se niste tensiuni fantastice care la un moment dat explodau pur si simplu, apa navalind cu viteza inimaginabila, maturand totul in cale ( probabil ceva asemanator unui Tsunami ).
Normandia, vazuta atunci toamna, mi-a ramas puternic intiparita in suflet.
Director de banca
In parcul Carol, foarte aproape de aleea ce ducea la geamie era o banca. 
Nu era o banca oarecare, desi semana cu celelalte din parc, avea totusi ceva special. In drumul nostru catre liceul Gh.Sincai unde invatam, majoritatea fiind din zona, treceam prin parc, ieseam in Lanariei si la circa o suta de metri era intrarea elevilor. Numai ca cel care ajungea
primul la “banca” devenea pentru acea zi Directorul bancii. Care erau atributiile directorului si ce ne motiva sa fim intr-o permanenta competitie? Intai, directorul aproba absentii pe ziua respectiva sau numai de la anumite ore si numai celor ce treceau pe la banca pentru a comunica acest lucru (fie personal, fie printr-un alt coleg). Apoi facea o lista cu cei inscrisi, lista pe care toata clasa o sustinea in momentul in care era strigat catalogul, cei de pe lista avand toti motivare pentru absenta. Fereasca Dumnezeu ca unul sa ignore aceasta hotarare a clasei si sa lipseasca sau sa chiuleasca la vreo ora, ca imediat clasa intreaga sarea cu gura: -ba ca a fost vazut pe bulevard, ba ca pana atunci fusese pe sala si cate si mai cate de era nevoit sa vina cu scutire medicala sau cu unul din parinti pentru a i se motiva absenta. Odata am fost si eu Director de Banca si asta doar dupa ce m-am dus cu noaptea-n cap pentru a fi sigur ca sunt primul.
Am fost sfatuit sa nu trec acest lucru in C.V. asa ca luati-l ca pe un fapt divers.
Cum a inceput totul
Nu am fost un rasfatat in copilarie. Fiind cel mai mic dintre frati, multe din “corvezi” cadeau in sarcina mea si mai de voie-de nevoie, le indeplineam. Cand aveam timp liber desenam. Am desenat de cand ma stiu si cred ca am avut de mic o memorie vizuala buna pe care am imbunatatit-o pe masura ce cresteam. Imi amintesc ca in clasa I de liceu am trait intr-o zi niste emotii deosebite. Liceul Gh.Sincai la care invatam, avea doi pedagogi din care unul era stiut de frica de mai toti elevii, poate mai putin de cei din clasele VII – VIII si cum una din obligatiile lor era aceea ca atunci cand un profesor absenta la ore, sa fie suplinit de unul dintre ei, m-am trezit intr-o zi ca ma surprinde desenand la tabla dupa ce sunase de intrare, tocmai de catre pedagogul cu pricina.
M-a surprins linistea care ma inconjura. Intorc privirea si imi vad colegii aliniati in banci, toti cu mainile la spate, cum erau uzantele, privind catre usa. In usa EL. Cu catalogul intr-o mana iar cu cealalta pe clanta usii privea tabla. Dau sa pun creta jos si sa ma retrag in banca. El face cativa pasi cu ochii nedezlipiti de tabla. Stai!
Am intepenit! Imi imaginam ca voi fi pus in genunchi pe boabe de grau sau de porumb pa care le avea mereu in buzunar sau cine stie ce chelfaneala voi incasa pentru lipsa mea de respect.
Se aseaza pe scaun, face prezenta si astfel afla cum ma cheama, eram al doilea la catalog, inchide catalogul si se intoarce din nou catre tabla.
– Da’ un tanc stii sa desenezi?
Am rasuflat usurat. Eram pe teren sigur. Masini, tancuri, avioane, vapoare, erau printre desenele pe care le repetasem cel mai des. Fac tancul.
– Da’ un cowboy?
Ca toti cei de varsta mea eram nelipsit dela filmele cu ” batai” cum le spuneam din care nu lipseau eroii indragiti de toata pustimea: Tom Mix, Dick Forran, Tonto si altii, asa ca am desenat un cowboy calare alaturi de un indian. Dupa ce am umplut tabla cu desene am vrut sa o sterg.
– Las-o asa, coboar-o pe cealalta.
Ma execut si am continuat sa desenez intreaga ora, clopotelul de iesire surprinzandu-ne pe amandoi.
La plecare tot cu ochii la tabla a iesit din clasa. De atunci de cate ori ma intalnea pe culoarele liceului sau prin curte si era aproape ma batea pe crestet …ANTONESCULE!… apoi pleca mai departe iar eu eram tare mandru ca unul pe care il consideram pana atunci ca fiind de piatra este capabil de astfel de gesturi.
Mai tarziu, prin 1953, eram in clasa Xa, am participat la primul meu concurs de desen, trecand rand pe rand prin fazele: scoala, raion, capitala si finala pe tara unde obtin locul II.
Locul I il obtinuse un elev din Moldova – Valentin Baciu – cu care aveam sa ma intalnesc peste opt ani la sectia de animatie a studioului Bucuresti si unde deja era un nume fiind cotat ca unul dintre cei mai talentati animatori romani ai momentului.
Pana in 1961, anul de referinta al implinirii dorintei mele de a ma implica in realizarea filmelor de animatie am mai avut o serie de experiente si intamplari pe care voi incerca sa le povestesc cat mai pe scurt si intr-o ordine aleatorie. Astfel in 1953 am inceput la clubul Dinamo – sa practic tirul cu arma obtinand in 1957 titlul de maestru al sportului iar performanta mea cea mai notabila este egalarea recordului mondial absolut la pozitia culcat cu 400 puncte din tot atatea posibile.
Va Urma