De data asta, singur, am nimerit exact in perioada sarbatorilor de Craciun. Stiti cand incepeau pregatirile pentru acest deosebit eveniment? Cred ca foarte putini stiu. Notati!… pe unsprezece a unsprezecea la orele unsprezece si unsprezece minute. Nu-i asa ca nu stiati? Asta inseamna : Pe 11 noiembrie (luna XI-a), la ora 11 si 11 minute.
Chestie pur nemteasca! Intr-una din zile, dupa ce am consultat – n-o sa credeti – mersul tramvaielor !!!!- afisat in fiecare statie, si dupa ce am memorat exact momentul cand va intra in statie tramvaiul “meu”, am continuat sa privesc peisajul.
Se aude un tramvai venind, ma uit la ceas si constat ca este timpul ca tramvaiul asteptat sa soseasca si fara a ma mai asigura, urc. Era chiar tramvaiul meu ! Va vine a crede ? Cum Dumnezeu la unii se poate ?
Category: Personal
Dresda. Surprize.
Cu o delegatie de cineasti am avut ocazia sa vizitez un oras cu o istorie dramatica dar care asemeni pasarii Phoenix, a reinviat din propria suferinta si cenusa. Schimbarile erau surprinzatoare iar opera Zemper, care fusese distrusa complet de bombardamentele aliatilor, statea marturie eforturilor depuse de nemti pentru recuperarea valorilor culturale nimicite de razboi. In Dresda locuia si o redactora de la Studioul de animatie din acest oras, indragostita patimas de cultura noastra dar si de valorile germane.
Am avut, cu acest prilej, posibilitatea de a admira colectia uimitoare a portelanurilor originale de Meisen, detinuta de Catherine (cu o valoare inestimabila) pe de o parte iar pe de alta, in apartamentul sau, avea o camera romaneasca, care avea tavanul placat cu scanduri iar peretii spoiti cu var si din care nu lipseau, cergile, vasele de lut, lingurile de lemn, icoanele, scoartele, stergarele si piese de imbracaminte specifice moldovei. Intr-un blid, oua de Bucovina incondeiate cu maestrie (originale) iar la pranz ne-a servit muraturile cele mai romanesti cu putinta iar mamaliguta avea acelasi gust cu cea de acasa.
Bucuresti – Berlin – Leipzig si retur
Prin anii ’50 am participat la o “dinamoviada” care avea loc la Leipzig. Dupa un zbor linistit, aterizam la Berlin… Pana aici nimic anormal dar dupa ce luam autocarul (era mai mic ca un autobuz de calatori, dar mai mare ca un microbuz obisnuit) si care urma sa ne poarte de la Berlin la Leipzig incep ciudateniile… cel putin pentru noi. Kurt, asa se numea soferul nostru, ne scoate din Berlin si dupa ce se inscrie pe autostrada, il vad ca lasa volanul, ia dintr-o naveta niste sandvisuri si incape sa ne serveasca, in timp ce masina mergea singura!!!! Din cand in cand se uita peste umar, apoi isi continua servitul.
Autostrada, dreapta ca-n palma, cum se spune, nu-i creau motive de ingrijorare lui Kurt care se comporta ca o gazda grijulie cu noi. Delegatul german ne-a explicat ca autostrada respectiva a fost construita inainte de al doilea razboi mondial si ca nu prezinta niciun risc pentru cei aflati in trafic, datorita planeitatii suprafetei. Sa inebunesti si mai multe nu !
Dupa mai bine de 60 de ani, autostrazile noastre sunt pur si simplu o gluma proasta. In sfarsit Leipzig! Suntem cazati la hotel International si asa cum ne-am obisnuit, imediat ne aventuram in necunoscut.
Vizitam haotic un oras istoric si cu greu putem face schimb de informatii pertinente intre noi, la intoarcerea la hotel.
Ce m-a impresionat atunci, a fost : absenta aproape totala a barbatilor in Hausebier (bodegi, carciumi) in schimb, pline de reprezentante ale sexului slab. Mi s-a explicat, ca razboiul a decimat, majoritatea barbatilor si refacerea echilibrului va dura ceva timp. Incredibil !
Intr-un din zile, gazdele ne invita intr-un parc de distractii, situat la periferia orasului. Ne oprim la standul de tir cu aer comprimat, unde regulile prevedeau ca pentru obtinerea unui trofeu, trebuia ca tragatorul, sa “curete” niste cuie, de niste mici macaroane din ceramica ce le acopereau. Valorii unui obiect ii erau repartizate un anumit numar de cuie ce trebuiau curatate. Cu cat era mai mare valoarea, cu atat trebuia sa cureti mai multe cuie. Si incepem!
Patronii standului, isi frecau mainile de multumire cand au vazut o sumedenie de “fraieri” care s-au oprit la standul lor. Dupa primele focuri, ne-am dat seama ca pentru a avea mai mult spor la curatarea cuielor de “macaroane”, trebuia sa tragem la baza cuiului si atunci macaroana era zburata in sus, cuiul ramanand gol dupa un singur foc.
Inca o gaselnita a noastra, a fost aceea de a trage intr-un unghi cat mai mic, avand astfel sansa de a goli doua cuie dintr-un foc. Si am inceput sa tragem, cei din partea stanga a standului spre tintele din dreapta si invers.
Dupa zece minute, standul era gol si patronii incheiau, probabil, prima lor zi cu deficit daca nu chiar falimentari!
La intoarcerea spre casa, avionul care ne-a fost pus la dispozitie de gazde, era un IL-14 si am avut extraordinara sansa de a sta intre piloti pe tot parcursul zborului. Pe vremea aceea nu se punea problema deturnarilor sau a actelor de terorism. Cum eu eram blond si o rupeam putin pe nemteste, pilotii n-au avut nimic impotriva sa-i privesc de aproape cum isi fac meseria. Eram deasupra Ungariei si avionul era scuturat ce toti dracii din cauza a doua fronturi atmosferice ce se intalnisera chiar deasupra teritoriului pe care il survolam.
In spatiul rezervat navigatorului, si care se afla inapoia pilotilor, era in stanga sus, o caseta din plexiglas, ca si cupola meteo de deasupra avionului, in care, intre doua borne, cu niste paraituri ingrozitoare, aveau loc descarcari electrice cu niste flame albastre. In fata noastra, un culoar laptos de nori iar pe stanga si pe dreapta avionului, doua mase de nori intunecati ce se pierdeau undeva departe in fata. Am inteles din dialogul pilotilor ca au reusit, dupa mai multe incercari sa ia legatura cu solul, cu ajutorul unui avion ce se afla deasupra Suediei si, sa primeasca instructiuni privind noile coordonate de zbor. Din moment ce va pot scrie aceste randuri, inseamna ca am ajuns cu bine.
Cum era sa-mi ratez vocatia din cauza teatrului
In clasa treia primara am jucat rolul magului Melchior – in “Trei crai de la rasarit”. Succes deplin cu sala plina si cu observatiile de rigoare privind recuzita hartanita. Mi-am sfasiat mantia din hartie creponata care atarna si-n care m-am impiedicat de era sa ma duc gramada peste privitori. Noroc ca m-am sprijinit de Balthazar si asa am cazut amandoi.
Al doilea rol, l-am primit in clasa VII -a in piesa “Tanara Garda”. Jucam rolul maiorului Bruckner care o ancheta pe Liuba, o partizana in rolul careia trebuia sa joace o fata de la scoala elementara de alaturi. In ziua de repetitie la care ma refer, colega noastra nu a putut veni si atunci diriginta, care era si regizor a hotarat sa joace ea rolul revolutionarei. Intre mine si “partenera” era un grilaj facut din sipculite subtiri de lemn – vopsite cu negru – gratiile celulei. Diriginta, cu ochii in scenariu, imi da cateva replici apoi trebuind sa ma “loveasca” (asa prevedea scenariul ) isi arunca in fata mana libera facuta pumn. Lovitura rupe o “gratie” si ma pocneste drept in barbie, antrenand si celelalte gratii care au cazut gramada peste mine. Eram prea ocupat sa numar stelele verzi si efectele de lumina ca sa-mi dau seama ce s-a intamplat.
In clasa X-a, al treilea rol, Spiridon, din “O noapte furtunoasa”. Regia era asigurata de un instructor de la casa de cultura a raionului, care pentru a da o nota personala eroului interpretat de mine, imi cere ca in timp ce ma vaitam, cat de al dracului era jupan Dumitrache, sa-mi aprind o tigara din care sa trag doua fumuri, recuzita(tigara) urmand sa mi-o asigure el.
Ma descurc cu replicile pana in momentul in care imi aprind tigara si trag din ea un fum. Nimic! Trag al doilea si ma trezesc ca-mi iau foc plamanii de era sa ies de pe scena. Cu ochii in lacrimi, termin monologul si o termin si cu teatrul. Era prea riscant si eu voiam totusi altceva. Nu stiam ca tigarile ZB, cum li se spunea tigarilor fumate in armata, erau atat de tari.
Copilarie
In absolut toate intalnirile mele cu copiii, provocam o confruntare intre ce credeam eu ca stiu despre spectatorii de aceasta varsta si cei de alte varste si am descoperit un lucru formidabil. Si unii si altii aveau o sorginte comuna.
Copilaria ! Joaca ! Acest lucru nu putea fi trecut cu vederea,mai ales cand faceai filme pentru toate varstele asa cum am facut eu. Marja de accesibilitate, in ceeace ma priveste, era intre 7 si 77 de ani, practic fara limita ! Si atunci ?
Pentru cine fac film? Copilaria, despre care noi adultii credem ca stim, daca nu chiar totul, dar macar o parte din “adevarul absolut” s-a dovedit o piatra de incercare prea mare pentru unii dintre noi. Copii, nu sunt o lume abstracta in geneza, ci samburii viitoarei generatii si trebuiesc tratati cu tot respectul ce li se cuvine. Trebuie sa cobori la lumea lor fantastica si cu FOARTE mare grija sa ti-i apropii, sa-i determini sa creasca in ochii lor, sa se autoevalueze, fara a trece in infatuare, pericolul permanent al prabusirii in derizoriu. Trebuie sa te joci cu ei ! Dar pentru asta, tu ca cineast, trebuie sa-ti mentii vie COPILARIA ! Sa ta joci si tu! Va spune ceva numele unor regizori, ai filmului jucat, ca ELISABETA BOSTAN, GHEORGHE NOGHI sau ai filmului de animatie ca: LAURENTIU SARBU, BUZEA ZAHARIA, ARTIN BADEA, LUMINITA CAZACU, IZABELA PETRASINCU si lista ar putea continua cu multe alte nume de creatori ale caror productii au fost dedicate acestei generatii. Am invatat cateva lucruri importante din dialogurile cu copii (lista e mult mai mare) :
1 – Daca te prefaci ca ii intelegi, te-ai ars! Te taxeaza imediat si fara menajamente !
2 – Nu-i minti ! Vei primi acelasi tratament ca mai sus !
3 – Coboara-te la varsta lor si trage-i apoi, cu grija, catre pozitia ta. Vei gasi niste interlocutori extraordinari !
4 – Joaca-te cu ei, intra in conventia lor si vei afla multe lucruri inedite !
5 – Fii fratele lor sau sora lor mai mare si vei fi uimit cum te vor urma fara rezerve !
6 – Copilaria este o lume fantastica si neexplorata, nici pe departe asa cum ne place sa ne laudam noi adultii ca o stim .
Si daca suntem adulti ce ? Dar daca nu suntem chiar atat de adulti pe cat incercam sa-i facem pe altii sa creada ?
Hai sa fim macar o clipa copii !Zau ca merita !
***
Extras dintr-un dialog intre un adult si un copil !
Adultul: – Taicatu-i un urat !
Copilul: – Ba tu esti prost !
Nota:
Adultul, un coleg iar copilul, fi-mea in varsta de 3 ani !
Nu-i asa ca sunt nemaipomeniti copii ?
Confesiune
Unul din elementele definitorii pentru structura mea ca om, a fost aceea ca am crezut (si mai cred) ca daca un lucru este facut de om, il pot face si eu ! Singura conditie este sa detii toate informatiile necesare, abilitatea, utilitatile si dorinta ARZATOARE de a infaptui acel lucru. Am mostenit, cred, de la tata, abilitatea de a ma adapta usor si de a traduce in fapt teorii si idei, uneori greu de infaptuit, dar cu convingerea sincera ca daca vrei – POTI – indiferent de greutati.
Eram un curios, iar jucariile mele, imi ofereau posibilitatea de a-i cerceta mecanismul, si cred ca nu a existat una pe care sa nu o desmembrez si sa o refac din nou, pentru a afla care este principiul de functionare, curiozitate pe care cred ca o mostenesc de la mama. Nascuta Trestioreanu, sora tatalui profesorului Alexandru Trestioreanu – eminent chirurg oncolog – mi-a transmis simtul cercetarii profunde, motiv pentru care manifestarile mele artistice nu s-au datorat intamplarii ci unei analize atente a fenomenelor cu care intram in contact. Filmele mele s-au adresat tuturor varstelor si in tot timpul realizariilor, nu m-am gandit decat la cel mai bun “tratament” impotriva supararilor, necazurilor si neimplinirilor si anume – UMORUL -ca terapie sigura pentru a recupera pentru maine un suflet aflat la rascruce . Pentru asta si nu numai, le voi ramane vesnic dator parintilor mei.
Intrebari la care nu am inca raspunsuri:
In perioada in care a aparut cuvantul STRES pentru prima data in limba romana, o reportera a pus cu condescendenta intrebarea unui truditor al pamantului: – Ce este stresul ? Daca operatorul nu ar fi adus in prim plan mainile muncite ale acestuia, poate ca nu reuseam sa remarc hidosenia intrebarii. Sarmanul om a raspuns : – Cred ca este o floare !
Din acel moment “intelectuala” televiziunii a incetat sa mai existe pentru mine. Si daca ar fi fost o floare ?
***
Imi amintesc de o intalnire cu un om legat puternic de pamant .Cand buruienile napadesc recolta de care depinde viata mea si a familiei ma apuc de prasit, imi spunea el, nu ma fac ca nu vad buruienile, pur si simplu le distrug.
Daca nu le distrug eu, ne vor distruge ele. Chiar ca nu inteleg ce a vrut sa spuna cu prasitul !?!?!
***
Ma uit cu uimire la o multime de straini pe care ii primim cu drag printre noi. Ca o necesitate a relatiilor firesti, ei doresc sa comunice cu cei cu care intra in contact zilnic si se straduiesc sa vorbeasca romaneste cat mai corect. Exista la postul de televiziune B1 (pentru a da doar un exemplu) o moderatoare venita tocmai din Africa si care vorbeste limba romana mai bine ca multi dintre noi. Atunci cum se explica inapetenta unora pentru comunicare, preferand sa se refugieze intr-un limbaj pe care cei din jur nu-l inteleg?
Ganduri
In atelierul echipei mele, aveam pe pereti, afisate patru maxime indiene, in care am crezut si cred cu incapatanare.
1) Cel ce stie ca nu stie, este un neinvatat ! Invata-l !
2) Cel ce nu stie ca stie, este un adormit ! Trezeste-l !
3) Cel ce stie ca stie, este un invatat ! Asculta-l !
4) Cel care nu stie ca nu stie, este un inconstient ! Evita-l !
Din nefericire, aceasta ultima maxima axiomatica tinde sa devina dominanta !
1968 – Noi cunostinte.Tbilisi.
In acel an, impreuna cu colegul meu, ing. G.P. faceam parte dintr-o delegatie de cineasti cu destinatia URSS.
Dupa ce vizitam studioul Mosfilm si Soiuzmultfilm (de animatie) o parte din delegatie ramane la Moscova iar noi de la Animafilm pornim spre Tbilisi, capitala Gruziei (cum se numea atunci).
Trebuie sa spun pentru inceput ca anul 1968 a fost anul in care Ceausescu s-a opus Moscovei in invadarea Cehoslovaciei si acest lucru a facut inconjurul lumii. Sentimentele gruzinilor fata de rusi erau cunoscute iar actiunea Romaniei nu a ramas fara ecou. Eram cu colegul meu alaturi de Vakhtang Bakhtadze – regizor de animatie – din Tbilisi si de Anea, translatoarea noastra de peste Prut, intr-un troleibuz si discutam diverse. Un curios il intreaba pe Vakhtangce suntem. – Romani ! Ii raspunde acesta si in clipa urmatoare troleibuzul s-a luminat de zambetele calde ale calatorilor.
Dupa ce am vazut studioul lor de animatie si dupa o scurta vizita in biroul directorului unde portretul lui Stalin era la loc de cinste !!!! (se stie ca Stalin a fost gruzin, dar trecusera deja multi ani de la demolarea cultului personalitatii si ei continuau sa-l venereze cu toata opozitia Moscovei), suntem invitati intr-o mica excursie in imprejurimile orasului.
Vizitam cateva vestigii istorice, dar o manastire ne-a atras atentia in mod deosebit. Un basorelief, reprezentand un brat cerea niste explicatii care ne-au si fost date cu competenta de Vakhtang: Pe vremea unuia din tarii Gruziei (nu i-am retinut din nefericire numele) s-a inceput construirea acestui lacas de cult iar dupa terminarea lui, tarul l-a intrebat pe mesterul zidar, daca poate face altul la fel de frumos. Dupa raspunsul afirmativ al acestuia, tarul a pus sa i se taie mana mesterului pentru a impiedica construirea unei alte manastiri. Vi se pare cunoscuta aceasta legenda ?
Spre pranz ne intalnim cu mai multi regizori, animatori, scenaristi (mai toti cu parul alb), la un local cu specific gruzin unde urma sa luam masa. Din respect pentru cel mai in varsta din cei prezenti la masa, acesta primea titlul de Tamadam(cred ca am scris corect) si acesta tinea un toast, nu inainte de a chema ospatarul si a-i sopti ceva. Ospatarul disparea si dupa putin timp se intorcea cu un fel de amfora din care turna coniac intr-o farfurioara si-i dadea foc. Vumm!
Eram astfel avertizati ce coniac tare vom bea. Apoi ospatarul ne turna in “paharele” din coarne de vita, ce nu puteau sta pe masa decat goale, si trebuia sa-l imitam pe Tamadam. Daca bea paharul dintr-o inghititura, trebuia sa facem la fel altfel riscam sa-l jignim. Si va inchipuiti, ca dupa ce facea cateva urari, primul Tamadam dadea urmatorului ca varsta aceasta functie onorifica, iar daca acestuia ii placea alt fel de coniac,se repeta scenariul de la inceput, cu ospatarul, amfora, aprinderea coniacului si urarile de rigoare pana la ultimul dintre gruzini. Mancam cu o mana iar cu cealalta tineam cornul pe care nu totdeauna reuseam sa-l golesc si sa-l pun pe masa. Ultimii eram la rand, pentru a toasta, noi invitatii.
Cred ca se spusese, pana la noi, cam tot ce era de spus iar coniacul l-am lasat la optiunea lui Vakhtang.
Am mancat in afara de preparatele gruzine cu carne de batal sau branza de oaie si …frunze de ridichi !!!(care aveau acelasi gust cu ridichile noastre).
La plecare,nimeni dintre noi nu s-a clatinat pe picioare sau sa aiba dureri de cap, desi din punctul meu de vedere, totul era posibil dupa atatea toasturi.
Vahtang, mandru, ne atentioneaza ca daca vedem pe strada un om impleticindu-se, acela nu-i gruzin (sau georgian).
-Dar nici roman ! Ne fuduleam noi.
Precizare
Observati ca in micile mele amintiri, nu intru in detalii de descriere a locurilor si minunatiilor vazute. Ele trebuiesc mangaiate cu privirea si cu sufletul, iar descrierea lor o fac condeieri, specializati pe domenii, incomparabil mai bine ca mine. Eu m-am rezumat, doar la intamplari traite personal si am incercat sa prezint intr-o oarecare masura contextul in care s-a derulat evenimentul respectiv. Am incercat sa le relatez pe cele mai neobisnuite, dar pe care le-am trait direct sau ca martor. Si asa imi este foarte dificil sa le selectez pe cele care cred ca merita sa le relatez, intamplarile fiind multe si deseori ori le omit fara intentie.
Sa va dau un exemplu de intamplare pe care am omis s-o relatez la timpul sau si anume din perioada cand invatasem sa schiez destul de bine.
Pe Cocioc se construisera doua trambuline pentru sarituri cu schiurile. Cea mare, facuta dintr-un
schelet din lemn si foarte inalta. Nu a fost folosita niciodata pentru simplul motiv ca zapada refuza cu obedienta sa se astearna pe panta de coborare a acesteia. Cea mica de alaturi, care a fost realizata doar prin escavare spre panta si ridicarea unui damb in partea de sus, intrunea conditiile pentru a sari. Trebuia sa incerc si eu.
Zis si facut. Intr-una din zile ma infiintez cu schiurile pe dambul trambulinei si-mi dau drumul.
Ajung la prag, sunt propulsat spre panta iar la contactul cu zapada, schiurile zboara de sub mine si cad pe spate, oprindu-ma in niste musuroaie de zapada dupa o alunecare de circa 5o de metri.
Repet “tehnica” dobandita de inca vreo sapte ori dupa care trag o concluzie GENIALA – Am viteza prea mare !
Ma conformez si imi dau drumul pe trambulina de la vreo 4 metri de prag. Ajung la marginea pragului, dar neavand suficienta viteza pentru a fi propulsat spre panta, schiurile se inclina periculos in fata, varfurile se infig in zapada, se arcuiesc si de aceasta data sunt propulsat peste cap pe panta. De atunci n-am mai sarit la trambulina. Apropos !In timp ce se faceau escavatiile pentru trambulina mica, a fost descoperit un tunel, la fel cu multimea de tunele care strabat Bucurestiul in toate directiile, si despre care se spunea ca ducea pana la manastirea Vacaresti. Eu am vazut doar partea decopertata de escavare si mi s-a parut impresionant.Tacut si intunecos !
Merita sau nu, sa relatez aceasta intamplare ?