Category: Personal

Observ de mai mult timp un fenomen, la inceput ca o joaca a tinerilor de a se da “mari” dar vazand ca se intinde ca o molima si cuprinde si mintile unora ce se cred de-acum adulti mi-am pus intrebarea(retorica fireste) – Cui foloseste?
Amestecul de cuvinte straine cu cele neaose sau folosirea titulaturii” originare” a unui spectacol, desi are un corespondent la fel de clar in limba stramoseasca, sunt doar cateva din modul de exprimare “la moda” care au impanzit cotidianul.
” E un tip COOL! BE COOL!
Termenul folosit ridica cel putin doua probleme de interpretare.
Dictionarul englez-roman: COOL= (calm, tihnit, INDRAZNET, PASIV… samd.)
Adica sa fiu INDRAZNET, sau PASIV? Ce are INDRAZNETUL cu PREFECTURA?
De ce “HAPPY HOUR” si nu “ORA DE FERICIRE” – spre exemplu?
O sa mi se motiveze ca asa este “formatul” emisiunii! Aiurea! Formatul emisiunii este CONTINUTUL, modul de desfasurare al programului si nu folosirea ad litteram a denumirii sale. Nu fac nici-o referire la spectacolul lui Catalin Maruta in care gasesc multe lucruri interesante, ci doar la TITLU.
Dealtfel si “DANSEZ PENTRU TINE” este un format de import, NU? Deci se poate schimba titulatura.(Imi placea mai mult “Dansez pentru un vis”!).
Noi nu mai folosim cuvintele dragi care ne infiorau cand le pronuntam:Te iubesc!
Acum sunt al dracului de destept si-i spun celei pentru care am sentimente deosebite, o romanca sadea: I love you! Nu-i asa ca sentimentul exprimat intr-o alta limba e mai “puternic” decat cel exprimat in limba stramosilor nostrii?
Daca nu este niciunul, atunci sa-mi motiveze cineva, cu argumente pertinente si sincere, de ce apelam la cuvinte straine cand le avem pe-ale noastre.
Privesc cu ingrijorare la invazia de expresii, gesturi, comportamente straine culturii si educatiei noastre, ce isi fac tot mai agresiv prezenta, iar noi ca niste oameni toleranti ca suntem, zambim cu bratele incrucisate in fata unui fenomen ce imunda cotidianul. Banuiesc ca ratiunea doar a atipit si ca n-o v-a cuprinde somnul.
Ar fi tragic!
A cunoaste limba altor popoare este o necesitate evidenta pentru a comunica cu cei ce nu vorbesc limba noastra, a avea acces la informatii, a folosi programe ce au un anumit limbaj, samd… dar a ma adresa concetatenilor mei intr-o alta limba, fie ea si engleza, mi se pare prea mult. Eu care am fost obligat sa invat limba rusa in scoala, cu profesori care nu stiau boaba romaneste, numai ca se spera pe atunci ca limba rusa va fi singura limba de comunicare internationala(bine ca n-a fost) imi dau seama ca mai bine invatam altceva in acest timp dar nu a depins de mine.

Snobismul despre care vorbeam mai sus mi-a reamintit un banc.

Undeva, in Ardeal, un tanar de prin sudul tarii, cu rucsacul pe umar, ochelari de soare, blugi decolorati si rupti in genunchi, cum e moda, nu-i asa?…, ratacind drumul spre un sat bihorean, se intalneste cu doi localnici, cu sapele pe umeri, mergand la munca campului. Vrand sa capete informatia necesara, se adreseaza celui mai in varsta: -Good morning sir, do you speak english? Vazand mutra contrariata a sateanului, schimba abordarea: -Sprechen sie Deutch?
Aceeasi expresie nedumerita.
– Lei parla italiana?
-!!!!!
-Vous parler francaise?
Vazand ca toate incercarile sale de a capata informatia au fost sortite esecului, pleaca bombanind despre incultura concetatenilor sai.
Dupa plecarea ratacitului, cel tanar, isi revine din uimire si-l intreaba pe cel mai in varsta: -Pista Baci, ai vazut cate limbi stia omul ala?
– No, si la ce i-o folosit?

Eram la Roma si lucram cu incrancenare la realizarea story-board-ului la filmul Robinson Crusoe. Cu o pauza scurta la pranz, desenam cadru dupa cadru de dimineata si pana seara.
Intr-una din zile, Alberto, patronul societatii IFE Roma cu care realizam aceasta coproductie,ma invita sa cunosc niste oameni de film. Mergem la o casa de publicitate unde fac cunostiinta cu directoarea executiva, cu un director de film de la Cinecitta si cu o actrita din Germania de vest, care avea un rol important intr-un film in care erau implicati cei de fata, mai putin Alberto si cu mine. In discutie s-au facut diferite propuneri cu privire la documentarea mea pe durata sederii la Roma. De comun acord se stabileste ca in prima sambata sa ne intalnim cu totii si sa mergem la un cinematograf sa vedem filmul “Arriva Charlie Brown”, un film de desene animate, plicticos dar util din punctul de vedere al Lip-sync-ului (sincronizarea buzelor pe un dialog preinregistrat), cu atat mai necesar cu cat era pentru prima data cand in Romania se facea aceasta operatiune.
Sambata. La ora la care Alberto trebuia sa ma ia de la hotel, vine directoarea casei de publicitate si-mi transmite scuzele acestuia care
o sunase si-i comunicase o schimbare survenita in ultimul moment dar ca in rest programul a ramas acelasi. Ma urc in masina si dupa circa o jumatate de ora ajungem la cinematograful cu pricina. Aici, ceilalti deja sosisera, ba chiar cativa in plus. Inca un producator, un scenarist si un monteur. Nu putem vedea filmul, deoarece spectacolele tuturor cinematografelor fusesera suspendate pe motiv de greva.
Fiind tarziu, hotaram sa mergem la un restaurant sa luam cina.
Restaurantul. O masa mare(eram sapte doar). Se iau aperitive, se mananca diverse preparate, se beau vinuri alese, cafele, ma rog, dupa gustul fiecaruia. Trec cateva ore bune si discutiile incepusera sa lancezeasca. Majoritatea cascau mai mult sau mai putin discret, priveau tavanul cu un plictis evident.
Restaurantul se cam golise si cum ospatarul se tot invartea in jurul mesei, ba strangand firimituri imaginare sau golind scrumierele si cum nimeni nu dadea semn sa achite consumatia, imi iau inima-n dinti si-l chem sa faca contul consumatiei.
Era pregatita deja o lista cat un pomelnic si mi-o inmaneaza.
Imi arunc ochii pe ea si inlemnesc!
Suma era cu putin mai mica decat diurna pe care tocmai o incasasem de la Alberto, pentru toata perioada sederii mele in Italia. Noroc ca apucasem sa achit hotelul.
Platesc! Nimeni nu face niciun gest sa ma opreasca. In sinea mea il blestemam pe Alberto care-mi crease aceasta incurcatura! Cand am ajuns la hotel, mi-am reconsiderat toate cheltuielile pentru perioada urmatoare. Circa doua saptamani. Luni ma intalnesc cu Alberto la birou si ma intreaba cum a fost.
Ii spun ca nu am vazut filmul din motive de greva si-atat. Nu i-am spus nimic despre povestea cu restaurantul.
Trec cateva zile si Alberto imi face din nou invitatia de a merge in aceeasi formatie la filmul pe care nu l-am putut viziona prima data.
Il refuz. La intrebarile sale insistente ii povestesc cum a decurs intalnirea. Cand am terminat s-a lasat liniste circa doua-trei minute timp in care ma privea fara sa zica nimic apoi dupa ce a clipit de cateva ori imi spune: – Esti un idiot! Cum ai putut sa platesti tu toata consumatia?
– Idiot esti tu! De cate ori ai venit la Bucuresti si ai fost invitat la diferite restaurante, ai platit TU vreun leu?Nici macar nu stii cand se achita consumatia si ma faci tot pe mine idiot? Erai INVITATUL meu si m-am purtat ca atare.
Dupa o pauza in care incerca sa deruleze mental intalnirile noastre de la Bucuresti si fara sa ma priveasca in ochi:
-Unde e nota de consumatie?
Scot pomelnicul si i-l dau. Il citeste in tacere, ridicand uneori din sprancene si dupa ce o reciteste, scoate carnetul de cecuri si-mi completeaza un cec cu suma respectiva si mi-l da fara un cuvant. Trec cateva zile. Apare din nou Alberto si-mi confirma ca sambata mergem sa vedem filmul cu pricina.
Sambata. Scenariul se repeta. Directoarea, scuzele lui Alberto ca a intervenit ceva si nu poate veni, etc., etc.. Intrasem din nou la idei.
La intalnire au mai aparut inca un scenarist si un scenograf. Am ocupat aproape un rand in sala de cinematograf. Rezist eroic la o ora si jumatate de dialoguri.
Subiectul filmului. Un pusti, Charlie Brown, explica prietenilor sai regulile jocului de basseball si atat.
Dupa film, restaurantul, consumatia, cascatul in prelungiri. In final, imi iau inima-n dinti si risc incercand sa repet figura de prima data .Eroare! Chelnerul ma refuza politicos spunandu-mi ca totul a fost deja achitat!Cand? Cum? Habar n-am! Deci pot fi si ei politicosi cu invitatii, nu? Sunt lucruri ce se pot invata!
Dar daca Alberto refuza sa-mi deconteze cheltuielile “nesabuite”?
Si daca a doua oara ar fi trebuit sa platesc fara a-mi redobandi banii?
Brrrr! Nici nu vreau sa ma gandesc!
Cert este ca de atunci am fost tratat ca un invitat la toate intalnirile dar nici Alberto n-a mai lipsit.

Cu prilejul Craciunului si Anului Nou, in toiul colindelor stramosesti, va doresc tuturor multa sanatate, fericire si implinirea celor mai nobile ganduri, alaturi de traditionalul La Multi Ani!

 

 

Din an în an sosesc la noi
La geam cu Mos Ajun,
E ger cumplit si drumu-i greu
Dar e-obicei strabun.

E sarbatoare si e joc
În casa ta acum
Mai sunt bordeie fara foc
Dar vine un an mai bun.

E veselie si e cânt
În casa ta acum,
Dar nu uita când esti voios,
Române, sa fii bun!

Veniti, veniti de sarbatori
Veniti, veniti cântând
Sa fie rodnic Anul Nou
Si pace pe pamânt!

Sa fie pruncii sanatosi,
Sa creasca nazdravani,
Voi oameni buni si trecatori
Multi ani, multi ani, multi ani!

Dupa o lunga perioada in care nu am mai avut nici o stire despre Valentin Anesia, cu putin timp in urma ma pomenesc cu un telefon de la Geo, care imi spune ca voi fi cautat de nimeni altul decat acesta, ca se afla in tara si ca vrea sa ne intalnim neaparat.
Surpriza totala! In sfarsit, stabilim locul si ora intalnirii si ne revedem. Avand in fata cate o sticla de Ice Tea, trecem in revista evenimentele petrecute in aceasta perioada. Ii spun si despre aventurile sale din timpul cat a fost pilot de vanatoare si pe care mi-am permis sa le public in blogul meu si reluandu-le mi-am dat seama ca le-am relatat destul de exact.

M-a “completat si corectat” in acelasi timp, motiv pentru care fac cuvenitele rectificari:
Avionul pilotat nu era un IAR ci un F 16, munitia folosita in joaca cu politrucul nu era de exercitiu ci reala,avionul acestuia nu era pilotat de el ci de soacra sa care de altfel l-a si dat jos in timpul unui
looping reusit deasupra turlei bisericii. De altfel, cu alt prilej , avionul a fost doborat cu prastia de popa din sat si a cazut pe brazdele cu praz pentru export ale CAP-ului.Tractorul nu era chiar un tractor ci un tanc Alexander cu rachete sol-sol, sol-aer si alte soluri la fel de eficiente iar tractoristul era un inginer agronom sub acoperire. Cand a incercat sa doboare steagul infipt in claia de paie de pe miriste, nu a luat doar steagul ci si claia impreuna cu primul secretar al raionului si vicele comunei.
Trecerea prin curtea uzinei Tractorul a fost o mica eroare de orientare, find convins ca se afla la Sacele sau pe drumul spre Babele. In rest relatarile mele au fost corecte.(Nebunie curata!)
Una peste alta am glumit si ne-am simtit bine. Surpriza revederii noastre nu a ramas singulara. La nici o saptamana de la intoarcerea sa la Paris, ma pomenesc cu un mandat postal pe care cineva scrisese “co voluminos”- Franta. Am intrat la idei. Voluminos…cat de voluminos si ce poate fi? Ajung la oficiul postal si observ cum functionara trece in revista tot felul de colete, care mai de care mai mare, dispare in incaperea din spate si dupa un timp, in care ma gandeam ca cineva facuse o gluma trimitandu-mi un Concorde proaspat iesit din exploatare cu care asi fi avut mari probleme de garare deoarece cu catva timp in urma, primarul sectorului imi demolase garajul si nu stiu cum m-as fi descurcat fara el(fara garaj, nu fara primar), se intoarce cu un plic mai voluminos ce e drept dar nu atat de voluminos pe cat de valoros.

Valentin m-a surprins inca o data trimitandu-mi cateva reproduceri dupa realizarile sale publicate cu prilejul aniversarii a LXX ani dar si cu – “ANESIEADA” al poetului Elie Anesiea, tatal lui Valentin despre care nu stiam nimic.

Ilustratiile in penita, care insotesc textul, sunt semnate de cei doi Anesiea, paternitatea fiecarui desen find greu de stabilit datorita stilului extrem de apropiat, de parca ar fi fost o singura mana si un singur gand.
Imi voi permite sa redau niste fragmente din poeziile “Anesieadei”, cateva reproduceri din bogata sa activitate si chiar o caricatura pentru a constata si singuri cele spuse de mine.

 

“Ospiciul”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ninge din noapte fulgi de-ndurare;
– sfioase prohoduri pe maini de evlavii.
– Tarana isi cheama la dansa bolnavii.
Moartea din vreme-si ascute coasa-n carare

“Ozana”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Si astazi vad intinsa panza
pe malu-ti verde, la ghilit,
cu furca-n brau, lang-o vecina,
pe mama cu tulpan cernit.

Pe lunca ta imi sta de veghe
cumintea mea copilarie,
ce-ngana fluierul de mierla
si trilul beat de ciocarlie…

Si-asa ma vad de tine-alaturi
prin anotimpuri cu perdele,
prinzand cu carsnicul si mana
la boisteni si la grindele…

Decand ne-am smuls unul de altul,
tu intri parca in strafunduri –
doar eu, din unda-ti cu luceferi,
mi-am intocmit aripi la ganduri…..

 

Din ciclul “MEMORIA HARTIEI”
*
Laba splendidei mediocritati
in trista senzualitate
a ucigasului fidelei Desdemone,
sugruma de mii de ani
etica ratiunii.
*
Ah,voi,acesti teribili
aruncatori de bumeranguri
ce se intorc
pe gatul zilei da maine – streanguri –
si voi fauritori si desfauritori
ai napastuitului destin omenesc –
ascultati prin maruntaiele voastre
cum maruntaiele pamantului pleznesc!..
Dar mintile voastre
scoboara sterile in jos
din toate pridvoarele Diminetii…
– Omenire, stai ! Mainile sus !
– Te arestez in numele vietii!

 

 

 

 

 

 

In aceasta vara am trait emotii pe care le credeam istorie.

De Sfintele Sarbatori ale anului 1947, Mos Craciun, in care care credeam fara rezerve, mi-a adus printre multe daruri si o pereche de patine marca Polar Tutti Kunst care se fixau de ghete cu cheie. “Experienta” in ale patinajului o capatasem cu ceva timp in urma cu niste “patine” confectionate din niste picioare de soba facute din cornier pe care un prieten de joaca le confectionase de unul singur si cu care ne “dadeam” cu randul pe zapada batatorita..
Cu noile patine si impreuna cu cativa colegi de liceu ne intalneam de cate ori era ger, in parcul Carol, singurul patinoar natural situat mai aproape de drumul nostru catre scoala.

Patinam pana aproape de ora de incepere a cursurilor iar la semnalul sonor dat de catre sirena uzinei Wolf, din apropierea garii Filaret,abandonam patinajul si o luam spre liceu.
Totul pana intr-o zi. Patinam in preajma debarcaderului cand deodata gheata incepe sa paraie si sa se dezmembreze sub picioarele noastre si iata-ne in apa pana aproape de talie. Reusim cu chiu cu vai sa iesim pe mal, ne scoatem patinele si inhatandu-ne ghiozdanele o pornim rapid catre scoala. In cele circa 15 minute pana am ajuns la Sincai, pantalonii nostri se facusera scoarta de la frigul de-afara. Cu ajutorul colegilor de le internat, ne-am imbracat cu tot felul obiecte dar in picioare aveam papuci, tarlici sau ciorapi crosetati din lana. Caloriferele abia se mai vedeau de puzderia de haine si lenjerie intinsa la uscat. Despre patania noastra a vorbit tot liceul, mai bine de o luna de zile.
In ziua cu pricina, profesorii cu care aveam ore, ne scoteau la tabla, nu atat pentru a ne asculta cat pentru a ne expune ca pe niste paparude nefericite ce eram, in fata colegilor si spre hazul acestora.