Blogul regizorului Victor Antonescu

Am ales aceasta cale, pentru a multumi tuturor celor care m-au felicitat cu ocazia implinirii a 77 de ani de viata si vreau sa le urez la randul meu, multa sanatate, fericire si noroc.

Cu toata prietenia,

Victor Antonescu

– ” Penita de sticla “.
– ” Calimara ideala “.

De ziua mea am primit, din partea unuia din frati, un stilou mai putin obisnuit. Stilourile Mont Blanc sau Parker fusesera deja acceptate ca fiind cele mai performante stilouri ale vremii, la fel ca Doxa sau Omega considerate cele mai precise ceasuri. Prin ce era deosebit acest stilou ? Intai ca nu era din niciuna din marcile enumerate anterior si spre deosebire de acestea care aveau penite de aur sau iridiu, penita stiloului primit era de “sticla ” !!!

Nu e nicio eroare. Penita avea forma unui turture de gheata spiralat si era confectionata din sticla transparenta.
Am aflat atunci ca aceasta solutie cu penita din sticla era inca una din inventiile vremii la rezolvarea penuriei de metale scumpe cauzata de razboi si ca era de origine sovietica.
Unicul inconvenient al acestei penite era acela ca la cam zece zile trebuia inlocuita deoarece se tocea si scrisul devenea asemanator cu cel al unei penite Redis, dar la inceput era absolut perfecta. Am fost incantat ca am scapat de “calimara
ideala” pe care o folosisem pana atunci si din care, in orice pozitie o asezai, nu curgea niciun pic de cerneala. O puteai rasturna, rostogoli, inclina si cerneala ramanea mereu prizoniera in interiorul recipientului.
Singurul pericol era acela de a se sparge dar daca aveai grija de ea nu era nicio problema. In clasa, fiecare pupitru avea doua orificii rotunde, loc in care colegii de banca isi puneau calimarile.

Alaturi de acestea erau si niste degajari in care se puteau pune creioanele sau tocurile fara riscul de a aluneca sau rostogoli.
Cele mai cautate creioane erau din marcile; FABER – CASTELL
si HOH-I-NOOR HARDTMUTH, iar cerneala cea mai buna era desigur Pelikan. La libraria HACHETTE de pe Lipscani gaseai totdeauna rechizite scolare de cea mai buna calitate.
Stiloul a “rezistat” cam doua trimestre, apoi toata lumea s-a saturat sa schimbe penitele, murdarindu-ne de fiecare data cu cerneala si bine-nteles ca am revenit la tocul clasic din lemn la care foloseam game variate de penite, de la penitele “ronde” sau “klaps” si pana la penitele Redis.
A fost totusi o experienta interesanta.
Apropo de banci. Vechile banci scolare aveau pupitrul inclinat catre elev. Motivul era cat se poate de clar. Elevul nu era obligat sa se aplece pentru a vedea ce scrie. Generatiile de elevi aveau mai putine probleme cu coloana vertebrala de cat cei din ultima vreme, siliti sa se “ghemuiasca” pentru a putea scrie sau citi un text. Ce usor s-a renuntat la formula clasica; Mens sana in corpore sano !

Nicu prostu’

Avea cam patruzeci si ceva de ani, de statura potrivita, mereu imbracat modest dar curat si prin par ici-colo cateva fire albe. Cat era ziua de lunga, Nicu se plimba cu pasi tarsaiti prin cartier, scartaind la “vioara” sa confectionata, de nu stiu cine, dintr-o bucata de tabla, semanand mult cu o tava iar arcusul era facut dintr-o sarma mai groasa si indoita la un capat.

Scartaitul produs de frecarea fier pe fier era ingrozitor dar pentru Nicu era o muzica divina. Zambea tot timpul iar cand vorbea era atat de gangav incat intelegeai cu greu ce spune.

Nicu era prieten cu toata lumea iar in mijlocul copiilor era cu adevarat fericit. Uimitor era faptul ca si cainii, chiar si cei de teama carora treceam pe celalalt trotuar, cand intra Nicu in curtea lor, se gudurau in timp ce el le zambea si-i mangaia bolborosind cuvinte numai de ei intelese.
Era o adevarata minune sa-i vezi cum se lipeau de el, uneori lingandu-l pe fata in timp ce Nicu se amuza ca un copil.
Si era chiar un copil. Povestea lui facuse inconjurul cartierului si desi noi pustimea nu intelegeam atunci despre ce era vorba, in rezumat, starea lui Nicu se datora parintilor sai care din cate se spunea, era o familie instarita dar cu tabieturi ce nu aveau nimic comun cu raspunderea cresterii si educarii unui copil.

Pe scurt, pentru a nu deranja adultii de la partidele de poker, parintii ii dadeau sa bea o fiertura de seminte de mac pentru a sta linistit.

Azi asa, maine asa, Nicu s-a oprit din dezvoltare si a devenit ceeace il stia tot cartierul, Nicu prostu’.
Cea care il ingrijea si care suferea pentru el, era sora lui.
Prin ’45, Nicu a schimbat pentru o vreme “vioara” cu “pusca”, o bucata de scandura lunga de vreo doi metri, ascutita la un capat si pe care o purta pe umar plin de importanta. Cineva ii daduse si o casca germana de care era la fel de mandru. Patrula strazile si era mereu privit cu bunavointa de oamenii din cartier.

Dupa un timp a renuntat la pusca si s-a intors la dragostea dintai, vioara.

Si intr-o zi, Nicu nu a mai aparut.
Auzisem ca e bolnav.
Apoi….vremurile agitate ne-au prins in valtoarea lor si am uitat de el.

Ciresele.

Ieri era sa o incasez serios de la mama. Avea dreptate sarmana, sa se dea de ceasul mortii, nestiind ce-i cu mine. Plecasem dimineata la scoala si m-am intors pe inserat. Si nici nu i-am spus macar ca voi intarzia. Ce s-a intamplat?
In loc sa ma intorc direct acasa, am acceptat invitatia unui coleg de a-i face o vizita. Colegul meu de clasa, Petrisor, cum ii spuneam, fiul directorului general al
tuturor inchisorilor din tara, locuia peste drum de inchisoarea Vacaresti – iar drumul pana la scoala il facea zilnic cu masina de serviciu, un Dodge argintiu si mare cat un tanc. Traseul masinii, din Ienachita Vacarescu, unde era scoala si pana la inchisoarea Vacaresti, trecea chiar prin fata casei mele. Ieri, dupa ultima ora, ne-am urcat in masina si crezand ca voi sta putin n-am mai anuntat-o pe mama de schimbarea programului. Cand am trecut prin fata casei, am vazut-o la poarta vorbind cu o vecina, dar ne-am continuat drumul.
Casa lui Petrisor era lipita de inchisoarea de femei, iar gardul din spate era la doi pasi de livada lui Tudor Arghezi din str. Martisor.
Dupa ce am luat masa impreuna cu Petrisor, am pornit intr-o raita de informare prin inchisoarea Vacaresti.
Toti gardienii il mangaiau, sau il intrebau cum merge cu scoala, Petrisor in sus, Petrisor in jos. Condusi de un gardian cu parul carunt, am vazut o multime de ateliere unde munceau detinuti. In atelierul de fierarie, de exemplu, detinutii confectionau catuse “tiganesti” (fara cheie dar care se inchideau doar prin nituirea unor bolturi ),

intr-un alt atelier se realizau franghii si plase din canepa,de diferite dimensiuni si asa am ajuns la atelierele de tamplarie al inchisorii, unde, intr-unul din ele, cativa detinuti confectionau un planor din lemn si placaj care avea dimensiuni aproape normale.
Am inteles ca era construit pentru Petrisor.
Detinutii ii ofereau date tehnice si speranta ca in curand ii va putea face proba pe pantele din spatele inchisorii desi habar n-avea cu ce se mananca pilotajul.
Cert este ca dupa aceea nu am mai discutat despre planor si nici nu stiu cum s-a terminat povestea.
Cum era inceputul lui iunie si ciresile se copsesera, Petrisor mi-a propus sa dam o raita pe la gradina poetului din Martisor.
Inarmati cu doua ” hotoaice “, am reusit sa ne infruptam cu cateva cirese mari si gustoase. La un moment dat Petrisor m-a luat de mana si m-a tras repede de langa gard.
– Vine stapanul!
Cand am vazut ca avea ” ceva ” in mana, am lungit pasul si ne-am refugiat dupa zidul inchisorii de femei.
Petrisor mi-a spus ca proprietarul avea o pusca cu aer comprimat si ca tragea cu sare in toti musafirii nepoftiti. Si avea Arghezi niste cireseee… dar nu merita sa dormi pe burta o saptamana chiar si pentru ciresele marelui poet.

Nota.
O “hotoaica” se confectiona dintr-o trestie obisnuita (de circa doi – trei metri), ca cele folosite de pescari pentru undite.
I se reteza varful pana la primul segment cu diametrul de aproximativ un centimetru. Intre cele doua noduri ce limitau segmentul respectiv, trestia se strivea, obtinandu-se mai multe fasii cu latimea de circa 5 milimetri. Se renunta la una din aceste fasii detasand-o de celelalte prin rupere. Se obtinea astfel un spatiu in care se introducea o pana “distantier”, obtinandu-se aproximativ forma osaturii unei nave.
Apoi capturarea unui fruct depindea de tehnica folosita.
Era o varianta in care fructul copt era agatat cu partea din fata a hotoaicei ( ca in imagine ) si desprins de pe ramura, sau cand nu era copt sau mai mare si deci mai greu de luat, atunci il agatam inainte de distantier.
Prin tragere, fructul smulgea distantierul, segmentele elastice ale hotoaicei se strangeau si fructul era prins intre ele, putand fi smuls din locul sau.
Daca nu puteam recupera pana cazuta, puneam alta sau foloseam un distantier din orice betisor cu care puteam obtine acelasi efect. Era de preferat o hotoaica decat sa te urci in pom.
Asa nu rupeai nici crengile pomului si nici nu riscai vreun accident, ca sa nu mai spun de un graunte de sare bine tintit de stapanul vreunei livezi.