Blogul regizorului Victor Antonescu

In “spatele” personajelor animate, de pe ecran, se afla totdeauna un om – ANIMATORUL.
Animatia, inainte de miscare, este TRAIRE ! Emotiile in toata complexitatea si varietatea lor trebuiesc transferate unor personaje, de cele mai multe ori zoomorfe, acest lucru facandu-l ANIMATORUL , care dincolo de un talent deosebit la desen, trebuie sa fie si un actor, pe care insa nu-l vom vedea niciodata pe ecran.
A existat in lumea filmului de animatie romanesc un astfel de om, care avea ambele calitati dar care a optat in final pentru arta inconfundabila a actoriei, IURIE DARIE ! Ar fi fost un formidabil animator .
Toti am vazut filme de “animatie” si ne-am dat seama in ce masura unele ne emotionau si altele nu, dar nu ne-am pus intrebarea… DE CE ?
Diferenta este tocmai in aceasta zona a transferului afectiv catre interiorul spectatorului si cel pur formal in care acesta, suporta un bombardament de informatii pe care nu are timp sa le “rumege” si de cele mai multe ori, tinea, de modul in care ii transmiteam acest lucru, uneori aiurea, fara continut si cu sensuri incifrate pe care le intelegeam doar noi. Dar oare chiar le intelegeam?
Eu am optat pentru animatia “clasica”, bogata, plina de miscare, expresiva, iar faptul ca majoritatea filmelor romanesti de animatie nu aveau dialog, m-a determinat sa folosesc gestica ca limbaj universal in a sublinia cat mai clar relatia dintre personaje. Aceasta optiune presupunea un efort din partea eroilor nevazuti ai filmului de animatie – ANIMATORII !
Activitatea continua la un film ii uzeaza,iar acestia nu mai pot, la un moment dat sa redea o traire noua cu aceeasi convingere si atunci intervine un blocaj psihic din care animatorul trebuie scos, dar nu oricum, ci intr-un mod relaxant. Asa a aparut – “doua ore BALAMUC”. Ce insemna asta ?

Timp de aproximativ doua ore, fiecare deseneaza ce-i trece prin cap, fara nici o legatura cu filmul, dar sa inventeze cele mai aiuristice desene dar si mai hazoase, nemaivazute pana atunci.
“Balamucul” nostru a fost preluat si de alte echipe si la un moment dat, devenise un fel de “balamuchiada”.
Incerc sa redau, fara pretentia de a fi foarte exact, unele din “imaginile” de atunci. Astfel: Calculator de prima generatie, acul de cusut pentru tighel dublu, serviciu de baut monobloc, sifon economic, oala de noapte confort 2, pahar cu picior, masina de scris pentru incepatori, macaz pentru tramvaie, sonerie comuna pentru locatari sau revolver pentru sinucigasi, sunt doar o infima parte din creatiile participantilor la “Orele de balamuc”.
Inventiile din acea perioada au fost mult mai multe dar cred ca este suficient pentru a exemplifica cata “nebunie” trebuie sa existe, pentru a face atatea lucruri traznite. Intr-adevar ne relaxam si puteam dupa aceea sa ne continuam activitatea cu alt tonus.

Una din dificultatile majore la acest film, a fost realizarea – lipsync-ului – (sincronul miscarii buzelor pe un dialog preinregistrat) facut pentru limba engleza si descifrat cu foarte multa atentie in Italia. Acest lucru s-a simtit cel mai bine, cand pe dialoguri in limba romana, sincronizarea nu mai “cadea” la fix cum ar fi trebuit, dar era o conditie contractuala pe care a trebuit sa o respectam. Cert este ca numai un avizat observa nepotrivirile iar cand sunt adaugate si celelalte “ingrediente”, miscarea, muzica si efectele sonore chiar ca nu mai deranjau.
Partea italiana a beneficiat de aportul omologului meu, Franceso Guido – Gibba, un regizor deosebit de talentat, care a realizat versiunile engleza si italiana ale filmului, asa cum fusese prevazut de partile semnatare.
Filmul trebuia sa iasa in avantpremiera in Romania pe data de 25 mai la cinematograful Capitol.
Cu o saptamana inaintea evenimentului, filmul este cerut din nou la Consiliul Culturii, si in cursul serii aceleiasi zile, mi se comunica – Filmul nu are bun de difuzare – decizia apartinandu-i lui Dumitru Popescu.
A doua zi ma duc in audienta la directorul general al cinematografiei care m-a primit si care a incercat in fel si chip sa apere decizia absurda a sefului sau.
– Tov. Antonescu, filmul nu merge pentruca apar negri si nu ne putem permite sa suparam vreun stat african cu care avem relatii… asa si pe dincolo.
– Nu sunt africani, este o rasa inventata!
– Cum e mai rau! Daca albii erau negrii si invers, filmul mergea !
Si uite asa filmul a fost pus la index.
Un personaj descurcaret de la Romaniafilm si care fusese parte semnatara a contractului cu partea italiana, s-a grabit sa mai faca o “afacere” pe seama tarii, vanzand partii italiene toate drepturile asupra filmului si cedandu-i negativul si banda internationala, azi Romania fiind in imposibilitate de a mai obtine vreo copie dupa acest prim film de lung metraj de animatie realizat la noi. Azi filmul circula in lume doar in varianta italiana.

In perioada in care cautam actori pentru voci, iarna anului 1973 – 74 , impreuna cu prietenul meu, actorul Mircea Basta, am ajuns la teatrul Bulandra. Aici am poposit in cabina lui Toma Caragiu, care impreuna
cu Clody Bertola , se delecta cu o gura de vin fiert inaintea inceperii spectacolului, dar pe care nu l-am putut convinge sa adere la aceasta actiune, motivand ca are foarte multe contracte de onorat si nu vrea sa para neserios facand o promisiune fara acoperire. Ce m-a uimit, motiv pentru care va povestesc cele intamplate, esta ca in timpul cand noi dialogam s-au facut doua anunturi in cabina, prin difuzor: -Actorii sunt rugati sa intre in scena! Fiecare anunt prefigura inceperea spectacolului, dar discutia continua. La al treile gong, urmat de apelul deja cunoscut,Toma Caragiu se opreste din discutie, ca si cum nu ar fi existat pana atunci, scoate din buzunarul hainei o hartie pe care era scrisa prima replica din piesa si iese intrand in tunelul ce ducea spre scena. Am parasit teatrul cufundandu-ne in frigul de afara cu sentimentul de respect deosebit pentru ceeace inseamna viata unui actor. Era prima data cand vedeam culisele, fata nevazuta a unor mari trairi. Multumesc Toma!