Doua ore ” balamuc “

darie

In “spatele” personajelor animate, de pe ecran, se afla totdeauna un om – ANIMATORUL.
Animatia, inainte de miscare, este TRAIRE ! Emotiile in toata complexitatea si varietatea lor trebuiesc transferate unor personaje, de cele mai multe ori zoomorfe, acest lucru facandu-l ANIMATORUL , care dincolo de un talent deosebit la desen, trebuie sa fie si un actor, pe care insa nu-l vom vedea niciodata pe ecran.
A existat in lumea filmului de animatie romanesc un astfel de om, care avea ambele calitati dar care a optat in final pentru arta inconfundabila a actoriei, IURIE DARIE ! Ar fi fost un formidabil animator .
Toti am vazut filme de “animatie” si ne-am dat seama in ce masura unele ne emotionau si altele nu, dar nu ne-am pus intrebarea… DE CE ?
Diferenta este tocmai in aceasta zona a transferului afectiv catre interiorul spectatorului si cel pur formal in care acesta, suporta un bombardament de informatii pe care nu are timp sa le “rumege” si de cele mai multe ori, tinea, de modul in care ii transmiteam acest lucru, uneori aiurea, fara continut si cu sensuri incifrate pe care le intelegeam doar noi. Dar oare chiar le intelegeam?
Eu am optat pentru animatia “clasica”, bogata, plina de miscare, expresiva, iar faptul ca majoritatea filmelor romanesti de animatie nu aveau dialog, m-a determinat sa folosesc gestica ca limbaj universal in a sublinia cat mai clar relatia dintre personaje. Aceasta optiune presupunea un efort din partea eroilor nevazuti ai filmului de animatie – ANIMATORII !
Activitatea continua la un film ii uzeaza,iar acestia nu mai pot, la un moment dat sa redea o traire noua cu aceeasi convingere si atunci intervine un blocaj psihic din care animatorul trebuie scos, dar nu oricum, ci intr-un mod relaxant. Asa a aparut – “doua ore BALAMUC”. Ce insemna asta ?
Inventii 1

Timp de aproximativ doua ore, fiecare deseneaza ce-i trece prin cap, fara nici o legatura cu filmul, dar sa inventeze cele mai aiuristice desene dar si mai hazoase, nemaivazute pana atunci.
“Balamucul” nostru a fost preluat si de alte echipe si la un moment dat, devenise un fel de “balamuchiada”.
Incerc sa redau, fara pretentia de a fi foarte exact, unele din “imaginile” de atunci. Astfel: Calculator de prima generatie, acul de cusut pentru tighel dublu, serviciu de baut monobloc, sifon economic, oala de noapte confort 2, pahar cu picior, masina de scris pentru incepatori, macaz pentru tramvaie, sonerie comuna pentru locatari sau revolver pentru sinucigasi, sunt doar o infima parte din creatiile participantilor la “Orele de balamuc”.
Inventiile din acea perioada au fost mult mai multe dar cred ca este suficient pentru a exemplifica cata “nebunie” trebuie sa existe, pentru a face atatea lucruri traznite. Intr-adevar ne relaxam si puteam dupa aceea sa ne continuam activitatea cu alt tonus.

Unde sunt filmele romanesti de animatie ?

Dupa ultimele aprecieri, exista peste 1500 de filme de animatie romanesti realizate de-alungul timpului dar care zac acoperite de neglijenta unor functionari, in Arhiva Nationala de Filme, in conditii de conservare, greu de descris.
desene animate1

Televiziunile prefera sa programeze filme de animatie straine care de multe ori, calitativ, sunt sub productiile autohtone dar snobismul si gustul indoielnic al unora fac imposibila programarea productiilor romanesti.

desene animate2

Mi s-a intamplat la Calarasi, acum doi ani, la o intalnire cu copii din clasele I – IV, sa desenez in fata lor un personaj foarte indragit si cunoscut pana in ’89 – Mihaela. Cand toata sala a inceput sa scandeze: MI-HA-E-LA, MI-HA-E-LA,am ramas surprins ca desi acesti copii s-au nascut dupa mai bine de 10 ani de cand filmele noastre au disparut de pe micul si marele ecran, au recunoscut personajul. Nici acum nu-mi explic de unde o cunosteau pe Mihaela ?!?

Mihaela1

Imi poate spune cineva ? Ce ar trebui facut ca filmele noastre sa fie vazute ? Pe cine ar trebui sa sensibilizam pentru a scoate din uitare filmele ale caror autori au inceput sa piara ca si filmele lor? Gopo, Liviu Ghigort, Stefan Munteanu, Iulian Hermeneanu, Laurentiu Sarbu, Olimp Varasteanu, Florin Anghelescu, Bob Calinescu, George Sibianu, Artin Badea, Nell Cobar, Matty Aslan, Eduard Sasu, Jan Moraru, Constantin Popescu, Pascal Radulescu, Lucian Profirescu, Dinu Petrescu, Calin Giurgiu, Adrian Nicolau, Zaharia Buzea, Angela Buzila, nu mai sunt printre noi si cred ca filmele realizate de ei de-alungul timpului meritau o soarta mai buna, nu uitarea, iar copii zilelor noastre au dreptul sa le vada si sa le judece. Filmul de animatie romanesc a incetat sa mai existe ! Pacat !

desene animate

O fotografie din arhiva personala facuta la studiourile Buftea in 1963.

Buftea animatie

Anda Calugareanu

anda calugareanu1

Cu Anda Calugareanu,pe care o ascultasem cu mult timp inainte si a carei voce avea ceva cu totul si cu totul deosebit, am inceput sa colaborez pentru prima data la filmul de lung metraj “Robinson Crusoe”. Talentul deosebit, inventivitatea si spontaneitatea ei m-au determinat sa-i ofer dialogurile, de cele mai multe ori orientative, lasandu-i libertatea de a-si folosi propriile-i cuvinte pentru a pune cel mai bine in evidenta trairile personajului. Intra in personaj cu o usurinta uluitoare iar vocea ei dadea viata eroului pana in cele mai mici amanunte. Pe Anda trebuia sa o lasi sa se joace. Vineri este un astfel de exemplu. Despre inventivitatea ei amintesc doar o secventa din film si anume partea in care Vineri si prietenii sai erau urmariti de o armata de canibali ce scandau in ritmul alergarii: UNGHA, DUNGHA, PAPADUNGHA !
A fost doar una din multele gaselnite ale Andei. Papadungha a devenit mai apoi, parte fireasca in dialogurile care faceau referire la Bongo-Bongo, capetenia canibalilor. Se implica total in film iar usurinta cu care traia personajul a determinat si alti colegi sa apeleze la talentul ei de exceptie. Ultima noastra colaborare a fost la cel de-al doilea lungmetraj al meu, “Uimitoarele aventuri ale muschetarilor”. Am suferit nespus de mult cand ne-a parasit prematur.
Imi voi aminti mereu de EA cu mult drag !

autograf Anda Calugareanu2

Robinson Crusoe (II)

canibal

Una din dificultatile majore la acest film, a fost realizarea – lipsync-ului – (sincronul miscarii buzelor pe un dialog preinregistrat) facut pentru limba engleza si descifrat cu foarte multa atentie in Italia. Acest lucru s-a simtit cel mai bine, cand pe dialoguri in limba romana, sincronizarea nu mai “cadea” la fix cum ar fi trebuit, dar era o conditie contractuala pe care a trebuit sa o respectam. Cert este ca numai un avizat observa nepotrivirile iar cand sunt adaugate si celelalte “ingrediente”, miscarea, muzica si efectele sonore chiar ca nu mai deranjau.
Partea italiana a beneficiat de aportul omologului meu, Franceso Guido – Gibba, un regizor deosebit de talentat, care a realizat versiunile engleza si italiana ale filmului, asa cum fusese prevazut de partile semnatare.
Filmul trebuia sa iasa in avantpremiera in Romania pe data de 25 mai la cinematograful Capitol.
Cu o saptamana inaintea evenimentului, filmul este cerut din nou la Consiliul Culturii, si in cursul serii aceleiasi zile, mi se comunica – Filmul nu are bun de difuzare – decizia apartinandu-i lui Dumitru Popescu.
A doua zi ma duc in audienta la directorul general al cinematografiei care m-a primit si care a incercat in fel si chip sa apere decizia absurda a sefului sau.
– Tov. Antonescu, filmul nu merge pentruca apar negri si nu ne putem permite sa suparam vreun stat african cu care avem relatii… asa si pe dincolo.
– Nu sunt africani, este o rasa inventata!
– Cum e mai rau! Daca albii erau negrii si invers, filmul mergea !
Si uite asa filmul a fost pus la index.
Un personaj descurcaret de la Romaniafilm si care fusese parte semnatara a contractului cu partea italiana, s-a grabit sa mai faca o “afacere” pe seama tarii, vanzand partii italiene toate drepturile asupra filmului si cedandu-i negativul si banda internationala, azi Romania fiind in imposibilitate de a mai obtine vreo copie dupa acest prim film de lung metraj de animatie realizat la noi. Azi filmul circula in lume doar in varianta italiana.

robinson4cadru robinsonrobinson antonescurobinson crusoe3

Multumesc Toma Caragiu

caragiu

In perioada in care cautam actori pentru voci, iarna anului 1973 – 74 , impreuna cu prietenul meu, actorul Mircea Basta, am ajuns la teatrul Bulandra. Aici am poposit in cabina lui Toma Caragiu, care impreuna
cu Clody Bertola , se delecta cu o gura de vin fiert inaintea inceperii spectacolului, dar pe care nu l-am putut convinge sa adere la aceasta actiune, motivand ca are foarte multe contracte de onorat si nu vrea sa para neserios facand o promisiune fara acoperire. Ce m-a uimit, motiv pentru care va povestesc cele intamplate, esta ca in timpul cand noi dialogam s-au facut doua anunturi in cabina, prin difuzor: -Actorii sunt rugati sa intre in scena! Fiecare anunt prefigura inceperea spectacolului, dar discutia continua. La al treile gong, urmat de apelul deja cunoscut,Toma Caragiu se opreste din discutie, ca si cum nu ar fi existat pana atunci, scoate din buzunarul hainei o hartie pe care era scrisa prima replica din piesa si iese intrand in tunelul ce ducea spre scena. Am parasit teatrul cufundandu-ne in frigul de afara cu sentimentul de respect deosebit pentru ceeace inseamna viata unui actor. Era prima data cand vedeam culisele, fata nevazuta a unor mari trairi. Multumesc Toma!

toma caragiu

Robinson Crusoe (I)

 

Robinson

In 1974 am terminat lungul metraj Robinson Crusoe (in varianta italiana – Il Racconto della Giungla), cu o durata de circa o ora si jumatate, pentru care am folosit mai bine de 300.000 de desene (fara a pune la socoteala schitele), deci numai desene acceptate, si peste 100 de decoruri.

robinson1

Daca am fi pus desen langa desen, am fi realizat o poteca lata de 35 de centimetri si lunga de peste 1,5 kilometri, fara a vedea acelasi desen de doua ori.

robinson articol

Am beneficiat pentru realizarea lui, de cei mai buni animatori ai momentului din studiou ca Baciu Valentin, Roland Pupaza, Eduard Sasu, Badea Artin si Valentin Cain – De retinut ca in maniera clasica in care a fost realizat filmul erau necesari cel putin dublu numarul lor. Dar nu-i aveam! Am beneficiat de o echipa de actori care si-au adus contributia la sublinierea individualitatii personajelor, adevarati maestri, desi majoritatea faceau postsincron pentru prima data la un film de animatie. Voci ca ale Andei Calugareanu (Vineri), Nucu Paunescu (Bongo-Bongo, capetenia canibalilor) Horia Caciulescu (Poll, papagalul vesnic baut), Ion Caramitru (Robinson), Mircea Basta (Daniel, cainele somnolent), Simion Valeriu (Jolly-Joker pentru canibali) si nepretuitele Alexandrina Halic si Louisa Derderian Marcoci (vocile pisicilor Lip si Lap,vesnicele indragostite) vor ramane de neuitat in istoria filmului de animatie romanesc.

bongo bongo2

bongo bongo

In vizita la Vakhtang

Intr-una din zile, suntem invitati la familia Bakhtadze acasa. Nina Nicolaevna, rusoaica de origine,dar probabil ceva mai aparte, daca s-a dus tocmai in Caucaz cu Vakhtang, era scriitoare de literatura pentru copii si scenarista la studioul de animatie.
In mijlocul mesei” trona”, intr-o tava impunatoare, un purcel rumenit si cu nelipsitul mar in gura. Dar nu despre calitatile de gospodina ale Ninei vreau sa povestesc ci depre fata de masa asternuta special pentru cei ce-au calcat pragul casei amfitrionilor nostri. Ce avea atat de special aceasta fata de masa? Avea cam doi metri pe unu-jumatate si ….atentie ! era APROAPE PLINA de autografe, desene, iscalituri si chiar versuri ce apartineau celor ce fusesera oaspeti ai familiei.
Absolut toate acestea erau brodate de Nina in functie de culorile utilizate de invitati, iar dupa aceea prin spalare, ramaneau asternute, intr-o broderie suigeneris, pentru posteritate. Printre ele am recunoscut “omuletul” lui Gopo si multe alte personaje si autografe ale unor personalitati din lumea filmului si nu numai. Am fost rugati sa continuam traditia si sa ne punem “semnatura” pe fata de masa. Am gasit cu greutate un loc si le-am facut pe plac gazdelor.

1968 – Noi cunostinte.Tbilisi.

tbilisiIn acel an, impreuna cu colegul meu, ing. G.P. faceam parte dintr-o delegatie de cineasti cu destinatia URSS.
Dupa ce vizitam studioul Mosfilm si Soiuzmultfilm (de animatie) o parte din delegatie ramane la Moscova iar noi de la Animafilm pornim spre Tbilisi, capitala Gruziei (cum se numea atunci).

Trebuie sa spun pentru inceput ca anul 1968 a fost anul in care Ceausescu s-a opus Moscovei in invadarea Cehoslovaciei si acest lucru a facut inconjurul lumii. Sentimentele gruzinilor fata de rusi erau cunoscute iar actiunea Romaniei nu a ramas fara ecou. Eram cu colegul meu alaturi de Vakhtang Bakhtadze – regizor de animatie – din Tbilisi si de Anea, translatoarea noastra de peste Prut, intr-un troleibuz si discutam diverse. Un curios il intreaba pe Vakhtangce suntem. – Romani ! Ii raspunde acesta si in clipa urmatoare troleibuzul s-a luminat de zambetele calde ale calatorilor.
Dupa ce am vazut studioul lor de animatie si dupa o scurta vizita in biroul directorului unde portretul lui Stalin era la loc de cinste !!!! (se stie ca Stalin a fost gruzin, dar trecusera deja multi ani de la demolarea cultului personalitatii si ei continuau sa-l venereze cu toata opozitia Moscovei), suntem invitati intr-o mica excursie in imprejurimile orasului.
Catedrala sveti-Tbilisi Vizitam cateva vestigii istorice, dar o manastire ne-a atras atentia in mod deosebit. Un basorelief, reprezentand un brat cerea niste explicatii care ne-au si fost date cu competenta de Vakhtang: Pe vremea unuia din tarii Gruziei (nu i-am retinut din nefericire numele) s-a inceput construirea acestui lacas de cult iar dupa terminarea lui, tarul l-a intrebat pe mesterul zidar, daca poate face altul la fel de frumos. Dupa raspunsul afirmativ al acestuia, tarul a pus sa i se taie mana mesterului pentru a impiedica construirea unei alte manastiri. Vi se pare cunoscuta aceasta legenda ?
Spre pranz ne intalnim cu mai multi regizori, animatori, scenaristi (mai toti cu parul alb), la un local cu specific gruzin unde urma sa luam masa. Din respect pentru cel mai in varsta din cei prezenti la masa, acesta primea titlul de Tamadam(cred ca am scris corect) si acesta tinea un toast, nu inainte de a chema ospatarul si a-i sopti ceva. Ospatarul disparea si dupa putin timp se intorcea cu un fel de amfora din care turna coniac intr-o farfurioara si-i dadea foc. Vumm!
cornEram astfel avertizati ce coniac tare vom bea. Apoi ospatarul ne turna in “paharele” din coarne de vita, ce nu puteau sta pe masa decat goale, si trebuia sa-l imitam pe Tamadam. Daca bea paharul dintr-o inghititura, trebuia sa facem la fel altfel riscam sa-l jignim. Si va inchipuiti, ca dupa ce facea cateva urari, primul Tamadam dadea urmatorului ca varsta aceasta functie onorifica, iar daca acestuia ii placea alt fel de coniac,se repeta scenariul de la inceput, cu ospatarul, amfora, aprinderea coniacului si urarile de rigoare pana la ultimul dintre gruzini. Mancam cu o mana iar cu cealalta tineam cornul pe care nu totdeauna reuseam sa-l golesc si sa-l pun pe masa. Ultimii eram la rand, pentru a toasta, noi invitatii.
Cred ca se spusese, pana la noi, cam tot ce era de spus iar coniacul l-am lasat la optiunea lui Vakhtang.
Am mancat in afara de preparatele gruzine cu carne de batal sau branza de oaie si …frunze de ridichi !!!(care aveau acelasi gust cu ridichile noastre).
La plecare,nimeni dintre noi nu s-a clatinat pe picioare sau sa aiba dureri de cap, desi din punctul meu de vedere, totul era posibil dupa atatea toasturi.
Vahtang, mandru, ne atentioneaza ca daca vedem pe strada un om impleticindu-se, acela nu-i gruzin (sau georgian).
-Dar nici roman ! Ne fuduleam noi.

Precizare

Observati ca in micile mele amintiri, nu intru in detalii de descriere a locurilor si minunatiilor vazute. Ele trebuiesc mangaiate cu privirea si cu sufletul, iar descrierea lor o fac condeieri, specializati pe domenii, incomparabil mai bine ca mine. Eu m-am rezumat, doar la intamplari traite personal si am incercat sa prezint intr-o oarecare masura contextul in care s-a derulat evenimentul respectiv. Am incercat sa le relatez pe cele mai neobisnuite, dar pe care le-am trait direct sau ca martor. Si asa imi este foarte dificil sa le selectez pe cele care cred ca merita sa le relatez, intamplarile fiind multe si deseori ori le omit fara intentie.

Sa va dau un exemplu de intamplare pe care am omis s-o relatez la timpul sau si anume din perioada cand invatasem sa schiez destul de bine.
Pe Cocioc se construisera doua trambuline pentru sarituri cu schiurile. Cea mare, facuta dintr-un
schelet din lemn si foarte inalta. Nu a fost folosita niciodata pentru simplul motiv ca zapada refuza cu obedienta sa se astearna pe panta de coborare a acesteia. Cea mica de alaturi, care a fost realizata doar prin escavare spre panta si ridicarea unui damb in partea de sus, intrunea conditiile pentru a sari. Trebuia sa incerc si eu.
Zis si facut. Intr-una din zile ma infiintez cu schiurile pe dambul trambulinei si-mi dau drumul.
Ajung la prag, sunt propulsat spre panta iar la contactul cu zapada, schiurile zboara de sub mine si cad pe spate, oprindu-ma in niste musuroaie de zapada dupa o alunecare de circa 5o de metri.
Repet “tehnica” dobandita de inca vreo sapte ori dupa care trag o concluzie GENIALA – Am viteza prea mare !
Ma conformez si imi dau drumul pe trambulina de la vreo 4 metri de prag. Ajung la marginea pragului, dar neavand suficienta viteza pentru a fi propulsat spre panta, schiurile se inclina periculos in fata, varfurile se infig in zapada, se arcuiesc si de aceasta data sunt propulsat peste cap pe panta. De atunci n-am mai sarit la trambulina. Apropos !In timp ce se faceau escavatiile pentru trambulina mica, a fost descoperit un tunel, la fel cu multimea de tunele care strabat Bucurestiul in toate directiile, si despre care se spunea ca ducea pana la manastirea Vacaresti. Eu am vazut doar partea decopertata de escavare si mi s-a parut impresionant.Tacut si intunecos !
Merita sau nu, sa relatez aceasta intamplare ?

Teorema lui Pitagora

teorema lui Pitagora– La inceput, fara sa-mi dau seama, mai mult ca o joaca, am inceput sa inlocuiesc scrisul – ca mod de exprimare cu o noua scriere, desenul. Eram prin clasa IX sau a Xa cand la ora de matematica, eminentul profesor Octavian Halunga, Dumnezeu sa-l odihneasca, m-a surprins, in timp ce facea ocolu-i obisnuit prin clasa, ca in timp ce colegii mei scrisesera constiinciosi teorema lui Pitagora * Intr-un triunghi dreptunghic, suma patratelor catetelor este egala cu patratul ipotenuzei * eu desenasem pe maculator…(vezi imagine).
Se opreste in dreptul meu si dupa cum ii era obiceiul cand unul dintre noi elevii ne ocupam cu altceva decat sa fim atenti la ora sa, mi-a tras cu creta o dunga de pe frunte pana in varful nasului blagoslovindu-ma in cunoscutu-i stil…. Batu-te-ar mama lui Peticuta de pezevenghi, ai luat-o ca rata prin apa, asa cum nu se lipeste apa de rata asa nu se lipeste cartea de tine…. eu ma stradui sa va invat carte si tu…
– Dom’ Profesor,da’ eu am scris exact ce ne-ati spus! Uitati!… Intr-un triunghi….. si-i arat semnele facute de mine.
Cred ca era pentru prima data in cariera sa de profesor, cand un neispravit de elev ii arata si un alt mod de exprimare, cel al desenelor in loc de cuvintele obisnuite. Il priveam si-i vedeam ochii deosebit de vii cum ii jucau intr-un neastampar necunoscut pana atunci. Si tot atunci mi-a harazit viitorul. Tu sa dai la arhitectura!… nestiind ca eu visam deja la altceva.
La absolvirea liceului am incercat sa-i fiu pe plac dar saracul nu stia si nici eu de altfel ca acolo aveam nevoie de echer, compas, rigla si nu mai stiu ce, in timp ce eu desenam totul cu mana libera.
Mai tarziu mi-am dat seama ca desenul animat ma va ajuta sa ma exprim fara cuvinte, dar asta presupunea invatarea unui nou limbaj cu larga accesibilitate tuturor varstelor, ceva intre semantica si semiologie, in care gestul este hotarator intr-un dialog mimat cu interlocutorul.Toate filmele mele de mai tarziu au fost realizate sub acest deziderat, folosind expresivitatea gestica a personajelor mele si a ma face inteles, intr-un dialog universal. Dar despre acest lucru cu alt prilej.