De data asta, singur, am nimerit exact in perioada sarbatorilor de Craciun. Stiti cand incepeau pregatirile pentru acest deosebit eveniment? Cred ca foarte putini stiu. Notati!… pe unsprezece a unsprezecea la orele unsprezece si unsprezece minute. Nu-i asa ca nu stiati? Asta inseamna : Pe 11 noiembrie (luna XI-a), la ora 11 si 11 minute.
Chestie pur nemteasca! Intr-una din zile, dupa ce am consultat – n-o sa credeti – mersul tramvaielor !!!!- afisat in fiecare statie, si dupa ce am memorat exact momentul cand va intra in statie tramvaiul “meu”, am continuat sa privesc peisajul.
Se aude un tramvai venind, ma uit la ceas si constat ca este timpul ca tramvaiul asteptat sa soseasca si fara a ma mai asigura, urc. Era chiar tramvaiul meu ! Va vine a crede ? Cum Dumnezeu la unii se poate ?
Dresda. Surprize.
Cu o delegatie de cineasti am avut ocazia sa vizitez un oras cu o istorie dramatica dar care asemeni pasarii Phoenix, a reinviat din propria suferinta si cenusa. Schimbarile erau surprinzatoare iar opera Zemper, care fusese distrusa complet de bombardamentele aliatilor, statea marturie eforturilor depuse de nemti pentru recuperarea valorilor culturale nimicite de razboi. In Dresda locuia si o redactora de la Studioul de animatie din acest oras, indragostita patimas de cultura noastra dar si de valorile germane.
Am avut, cu acest prilej, posibilitatea de a admira colectia uimitoare a portelanurilor originale de Meisen, detinuta de Catherine (cu o valoare inestimabila) pe de o parte iar pe de alta, in apartamentul sau, avea o camera romaneasca, care avea tavanul placat cu scanduri iar peretii spoiti cu var si din care nu lipseau, cergile, vasele de lut, lingurile de lemn, icoanele, scoartele, stergarele si piese de imbracaminte specifice moldovei. Intr-un blid, oua de Bucovina incondeiate cu maestrie (originale) iar la pranz ne-a servit muraturile cele mai romanesti cu putinta iar mamaliguta avea acelasi gust cu cea de acasa.
Bucuresti – Berlin – Leipzig si retur
Prin anii ’50 am participat la o “dinamoviada” care avea loc la Leipzig. Dupa un zbor linistit, aterizam la Berlin… Pana aici nimic anormal dar dupa ce luam autocarul (era mai mic ca un autobuz de calatori, dar mai mare ca un microbuz obisnuit) si care urma sa ne poarte de la Berlin la Leipzig incep ciudateniile… cel putin pentru noi. Kurt, asa se numea soferul nostru, ne scoate din Berlin si dupa ce se inscrie pe autostrada, il vad ca lasa volanul, ia dintr-o naveta niste sandvisuri si incape sa ne serveasca, in timp ce masina mergea singura!!!! Din cand in cand se uita peste umar, apoi isi continua servitul.
Autostrada, dreapta ca-n palma, cum se spune, nu-i creau motive de ingrijorare lui Kurt care se comporta ca o gazda grijulie cu noi. Delegatul german ne-a explicat ca autostrada respectiva a fost construita inainte de al doilea razboi mondial si ca nu prezinta niciun risc pentru cei aflati in trafic, datorita planeitatii suprafetei. Sa inebunesti si mai multe nu !
Dupa mai bine de 60 de ani, autostrazile noastre sunt pur si simplu o gluma proasta. In sfarsit Leipzig! Suntem cazati la hotel International si asa cum ne-am obisnuit, imediat ne aventuram in necunoscut.
Vizitam haotic un oras istoric si cu greu putem face schimb de informatii pertinente intre noi, la intoarcerea la hotel.
Ce m-a impresionat atunci, a fost : absenta aproape totala a barbatilor in Hausebier (bodegi, carciumi) in schimb, pline de reprezentante ale sexului slab. Mi s-a explicat, ca razboiul a decimat, majoritatea barbatilor si refacerea echilibrului va dura ceva timp. Incredibil !
Intr-un din zile, gazdele ne invita intr-un parc de distractii, situat la periferia orasului. Ne oprim la standul de tir cu aer comprimat, unde regulile prevedeau ca pentru obtinerea unui trofeu, trebuia ca tragatorul, sa “curete” niste cuie, de niste mici macaroane din ceramica ce le acopereau. Valorii unui obiect ii erau repartizate un anumit numar de cuie ce trebuiau curatate. Cu cat era mai mare valoarea, cu atat trebuia sa cureti mai multe cuie. Si incepem!
Patronii standului, isi frecau mainile de multumire cand au vazut o sumedenie de “fraieri” care s-au oprit la standul lor. Dupa primele focuri, ne-am dat seama ca pentru a avea mai mult spor la curatarea cuielor de “macaroane”, trebuia sa tragem la baza cuiului si atunci macaroana era zburata in sus, cuiul ramanand gol dupa un singur foc.
Inca o gaselnita a noastra, a fost aceea de a trage intr-un unghi cat mai mic, avand astfel sansa de a goli doua cuie dintr-un foc. Si am inceput sa tragem, cei din partea stanga a standului spre tintele din dreapta si invers.
Dupa zece minute, standul era gol si patronii incheiau, probabil, prima lor zi cu deficit daca nu chiar falimentari!
La intoarcerea spre casa, avionul care ne-a fost pus la dispozitie de gazde, era un IL-14 si am avut extraordinara sansa de a sta intre piloti pe tot parcursul zborului. Pe vremea aceea nu se punea problema deturnarilor sau a actelor de terorism. Cum eu eram blond si o rupeam putin pe nemteste, pilotii n-au avut nimic impotriva sa-i privesc de aproape cum isi fac meseria. Eram deasupra Ungariei si avionul era scuturat ce toti dracii din cauza a doua fronturi atmosferice ce se intalnisera chiar deasupra teritoriului pe care il survolam.
In spatiul rezervat navigatorului, si care se afla inapoia pilotilor, era in stanga sus, o caseta din plexiglas, ca si cupola meteo de deasupra avionului, in care, intre doua borne, cu niste paraituri ingrozitoare, aveau loc descarcari electrice cu niste flame albastre. In fata noastra, un culoar laptos de nori iar pe stanga si pe dreapta avionului, doua mase de nori intunecati ce se pierdeau undeva departe in fata. Am inteles din dialogul pilotilor ca au reusit, dupa mai multe incercari sa ia legatura cu solul, cu ajutorul unui avion ce se afla deasupra Suediei si, sa primeasca instructiuni privind noile coordonate de zbor. Din moment ce va pot scrie aceste randuri, inseamna ca am ajuns cu bine.
Cate ceva din activitatea pedagogica
Prin anii ‘ 70, odata cu cerinta de realizare a cat mai multor seriale iar mai tarziu, dupa cum se va vedea, a lung metrajelor de animatie, a devenit o necesitate formarea de noi cadre de animatori. Pe baza experientei acumulate, am inceput sa-mi intocmesc cursuri speciale pentru viitorii animatori si teste de aptitudini pentru selectarea lor.
Cursurile, care aveau cu precadere, notiuni specifice animatiei in general dar in special pentru filmul de desen animat, a carui tehnologie difera mult fata de celelalte tehnici, contineau o paleta larga de informatii despre: arta mimicei, miscare si componente, gesturi si atitudini, constructia personajelor, importanta jurnalului de filmare in realizarea dramaturgiei miscarii dar si notiuni de tehnica cinematografica – realizarea filmarilor la truca,notiuni de montaj si laborator si nu in ultimul rand, regia de film. Am inceput astfel o munca dificila de testare si apoi de pregatire cu grupe de 20 -30 de de oameni din care, la sfarsit, pe baza examenului puteam selecta 2 – 3. Dupa aceea urma repartizarea lor la diferite echipe unde o buna bucata de timp continuau sa se perfectioneze alaturi de regizori. Cu cateva exceptii, cei mai buni animatori s-au dovedit barbatii, iar nume ca : Zaharia Buzea, Bujor Stefanescu, Valentin Eliseu, Virgil Toader, Calin Giurgiu, Mihail Marian, Lucian Profirescu, Mihai Surubaru, Constantin Seltea, Florin Saceanu, Dinu Petrescu, Lucian Mihaesteanu, Ionel Luca, Mihai Sampetru, Ion Manea, Valentin Cain, Viorel Nica, Vasile Manea, Calin Cazan, sau nume ale sexului frumos ca Anca Dumitru(Chirulescu), Karina Tincu sau Despina Buneci, sunt deja consacrate in istoria filmului de desen animat romanesc, multi dintre ei semnand regia la foarte multe din productiile studioului Animafilm.
Cum era sa-mi ratez vocatia din cauza teatrului
In clasa treia primara am jucat rolul magului Melchior – in “Trei crai de la rasarit”. Succes deplin cu sala plina si cu observatiile de rigoare privind recuzita hartanita. Mi-am sfasiat mantia din hartie creponata care atarna si-n care m-am impiedicat de era sa ma duc gramada peste privitori. Noroc ca m-am sprijinit de Balthazar si asa am cazut amandoi.
Al doilea rol, l-am primit in clasa VII -a in piesa “Tanara Garda”. Jucam rolul maiorului Bruckner care o ancheta pe Liuba, o partizana in rolul careia trebuia sa joace o fata de la scoala elementara de alaturi. In ziua de repetitie la care ma refer, colega noastra nu a putut veni si atunci diriginta, care era si regizor a hotarat sa joace ea rolul revolutionarei. Intre mine si “partenera” era un grilaj facut din sipculite subtiri de lemn – vopsite cu negru – gratiile celulei. Diriginta, cu ochii in scenariu, imi da cateva replici apoi trebuind sa ma “loveasca” (asa prevedea scenariul ) isi arunca in fata mana libera facuta pumn. Lovitura rupe o “gratie” si ma pocneste drept in barbie, antrenand si celelalte gratii care au cazut gramada peste mine. Eram prea ocupat sa numar stelele verzi si efectele de lumina ca sa-mi dau seama ce s-a intamplat.
In clasa X-a, al treilea rol, Spiridon, din “O noapte furtunoasa”. Regia era asigurata de un instructor de la casa de cultura a raionului, care pentru a da o nota personala eroului interpretat de mine, imi cere ca in timp ce ma vaitam, cat de al dracului era jupan Dumitrache, sa-mi aprind o tigara din care sa trag doua fumuri, recuzita(tigara) urmand sa mi-o asigure el.
Ma descurc cu replicile pana in momentul in care imi aprind tigara si trag din ea un fum. Nimic! Trag al doilea si ma trezesc ca-mi iau foc plamanii de era sa ies de pe scena. Cu ochii in lacrimi, termin monologul si o termin si cu teatrul. Era prea riscant si eu voiam totusi altceva. Nu stiam ca tigarile ZB, cum li se spunea tigarilor fumate in armata, erau atat de tari.
Copilarie
In absolut toate intalnirile mele cu copiii, provocam o confruntare intre ce credeam eu ca stiu despre spectatorii de aceasta varsta si cei de alte varste si am descoperit un lucru formidabil. Si unii si altii aveau o sorginte comuna.
Copilaria ! Joaca ! Acest lucru nu putea fi trecut cu vederea,mai ales cand faceai filme pentru toate varstele asa cum am facut eu. Marja de accesibilitate, in ceeace ma priveste, era intre 7 si 77 de ani, practic fara limita ! Si atunci ?
Pentru cine fac film? Copilaria, despre care noi adultii credem ca stim, daca nu chiar totul, dar macar o parte din “adevarul absolut” s-a dovedit o piatra de incercare prea mare pentru unii dintre noi. Copii, nu sunt o lume abstracta in geneza, ci samburii viitoarei generatii si trebuiesc tratati cu tot respectul ce li se cuvine. Trebuie sa cobori la lumea lor fantastica si cu FOARTE mare grija sa ti-i apropii, sa-i determini sa creasca in ochii lor, sa se autoevalueze, fara a trece in infatuare, pericolul permanent al prabusirii in derizoriu. Trebuie sa te joci cu ei ! Dar pentru asta, tu ca cineast, trebuie sa-ti mentii vie COPILARIA ! Sa ta joci si tu! Va spune ceva numele unor regizori, ai filmului jucat, ca ELISABETA BOSTAN, GHEORGHE NOGHI sau ai filmului de animatie ca: LAURENTIU SARBU, BUZEA ZAHARIA, ARTIN BADEA, LUMINITA CAZACU, IZABELA PETRASINCU si lista ar putea continua cu multe alte nume de creatori ale caror productii au fost dedicate acestei generatii. Am invatat cateva lucruri importante din dialogurile cu copii (lista e mult mai mare) :
1 – Daca te prefaci ca ii intelegi, te-ai ars! Te taxeaza imediat si fara menajamente !
2 – Nu-i minti ! Vei primi acelasi tratament ca mai sus !
3 – Coboara-te la varsta lor si trage-i apoi, cu grija, catre pozitia ta. Vei gasi niste interlocutori extraordinari !
4 – Joaca-te cu ei, intra in conventia lor si vei afla multe lucruri inedite !
5 – Fii fratele lor sau sora lor mai mare si vei fi uimit cum te vor urma fara rezerve !
6 – Copilaria este o lume fantastica si neexplorata, nici pe departe asa cum ne place sa ne laudam noi adultii ca o stim .
Si daca suntem adulti ce ? Dar daca nu suntem chiar atat de adulti pe cat incercam sa-i facem pe altii sa creada ?
Hai sa fim macar o clipa copii !Zau ca merita !
***
Extras dintr-un dialog intre un adult si un copil !
Adultul: – Taicatu-i un urat !
Copilul: – Ba tu esti prost !
Nota:
Adultul, un coleg iar copilul, fi-mea in varsta de 3 ani !
Nu-i asa ca sunt nemaipomeniti copii ?
Confesiune
Unul din elementele definitorii pentru structura mea ca om, a fost aceea ca am crezut (si mai cred) ca daca un lucru este facut de om, il pot face si eu ! Singura conditie este sa detii toate informatiile necesare, abilitatea, utilitatile si dorinta ARZATOARE de a infaptui acel lucru. Am mostenit, cred, de la tata, abilitatea de a ma adapta usor si de a traduce in fapt teorii si idei, uneori greu de infaptuit, dar cu convingerea sincera ca daca vrei – POTI – indiferent de greutati.
Eram un curios, iar jucariile mele, imi ofereau posibilitatea de a-i cerceta mecanismul, si cred ca nu a existat una pe care sa nu o desmembrez si sa o refac din nou, pentru a afla care este principiul de functionare, curiozitate pe care cred ca o mostenesc de la mama. Nascuta Trestioreanu, sora tatalui profesorului Alexandru Trestioreanu – eminent chirurg oncolog – mi-a transmis simtul cercetarii profunde, motiv pentru care manifestarile mele artistice nu s-au datorat intamplarii ci unei analize atente a fenomenelor cu care intram in contact. Filmele mele s-au adresat tuturor varstelor si in tot timpul realizariilor, nu m-am gandit decat la cel mai bun “tratament” impotriva supararilor, necazurilor si neimplinirilor si anume – UMORUL -ca terapie sigura pentru a recupera pentru maine un suflet aflat la rascruce . Pentru asta si nu numai, le voi ramane vesnic dator parintilor mei.
Intrebari la care nu am inca raspunsuri:
In perioada in care a aparut cuvantul STRES pentru prima data in limba romana, o reportera a pus cu condescendenta intrebarea unui truditor al pamantului: – Ce este stresul ? Daca operatorul nu ar fi adus in prim plan mainile muncite ale acestuia, poate ca nu reuseam sa remarc hidosenia intrebarii. Sarmanul om a raspuns : – Cred ca este o floare !
Din acel moment “intelectuala” televiziunii a incetat sa mai existe pentru mine. Si daca ar fi fost o floare ?
***
Imi amintesc de o intalnire cu un om legat puternic de pamant .Cand buruienile napadesc recolta de care depinde viata mea si a familiei ma apuc de prasit, imi spunea el, nu ma fac ca nu vad buruienile, pur si simplu le distrug.
Daca nu le distrug eu, ne vor distruge ele. Chiar ca nu inteleg ce a vrut sa spuna cu prasitul !?!?!
***
Ma uit cu uimire la o multime de straini pe care ii primim cu drag printre noi. Ca o necesitate a relatiilor firesti, ei doresc sa comunice cu cei cu care intra in contact zilnic si se straduiesc sa vorbeasca romaneste cat mai corect. Exista la postul de televiziune B1 (pentru a da doar un exemplu) o moderatoare venita tocmai din Africa si care vorbeste limba romana mai bine ca multi dintre noi. Atunci cum se explica inapetenta unora pentru comunicare, preferand sa se refugieze intr-un limbaj pe care cei din jur nu-l inteleg?
Dialog
Era intr-o toamna calda si linistita. Invitati la o intalnire cu copii din comuna Chiajna, de langa Bucuresti, am plecat impreuna cu colegul meu, Buzea Zaharia si cu reprezentantii Intreprinderii Cinematografice Bucuresti catre locul intalnirii.
Primarul comunei, oficialii locali si alte marimi ne-au asigurat ca filmele sosisera si ca totul este pregatit pentru inceperea actiunii. Locul de desfasurare – caminul cultural -invitati copiii claselor I-VII, intr-un talmes-balmes de nedescris. Sala de proiectie a clubului, s-a dovedit neincapatoare pentru cei peste 200 de copii, invatatorii si profesorii lor si mai presus de toate nu avea nici macar o statie de amplificare.
Dupa o intarziere de circa 10 minute, in care organizatorii se straduiau sa faca liniste, iau taurul de coarne , cum se spune, si intram. In sala o harmalaie ingrozitoare iar interventiile cadrelor didactice aveau efectul unui bobarnac dat in botul unui taur furios. Rog gazdele sa – mi permita sa dialoghez cu copiii. Se uitau la mine cu neincredere in timp ce ma deplasam, de unul singur, catre zona din fata ecranului gesticuland amplu si foarte sugestiv, actiuni nemaiintalnite. In tot acest timp dadeam din gura fara sa spun nimic. Pur si simplu mimam !
Copiii, fiind convinsi ca eu totusi le spun ceva, dar ei nu ma puteau auzi din cauza galagiei, au inceput sa-si dea coate si sa ceara vecinilor mai zgomotosi sa taca pentru a ma asculta. Incet, incet, rumoarea incepe a se calma iar eu dau drumul usor vocii pana cand intreaga sala ma asculta in liniste. Deci se poate si asa !
Ganduri
In atelierul echipei mele, aveam pe pereti, afisate patru maxime indiene, in care am crezut si cred cu incapatanare.
1) Cel ce stie ca nu stie, este un neinvatat ! Invata-l !
2) Cel ce nu stie ca stie, este un adormit ! Trezeste-l !
3) Cel ce stie ca stie, este un invatat ! Asculta-l !
4) Cel care nu stie ca nu stie, este un inconstient ! Evita-l !
Din nefericire, aceasta ultima maxima axiomatica tinde sa devina dominanta !