Blogul regizorului Victor Antonescu - Animatie, tir, personal, Animafilm, teste, regie, diverse, desene animate, film, etc

Robinson Crusoe (II)

canibal

Una din dificultatile majore la acest film, a fost realizarea – lipsync-ului – (sincronul miscarii buzelor pe un dialog preinregistrat) facut pentru limba engleza si descifrat cu foarte multa atentie in Italia. Acest lucru s-a simtit cel mai bine, cand pe dialoguri in limba romana, sincronizarea nu mai “cadea” la fix cum ar fi trebuit, dar era o conditie contractuala pe care a trebuit sa o respectam. Cert este ca numai un avizat observa nepotrivirile iar cand sunt adaugate si celelalte “ingrediente”, miscarea, muzica si efectele sonore chiar ca nu mai deranjau.
Partea italiana a beneficiat de aportul omologului meu, Franceso Guido – Gibba, un regizor deosebit de talentat, care a realizat versiunile engleza si italiana ale filmului, asa cum fusese prevazut de partile semnatare.
Filmul trebuia sa iasa in avantpremiera in Romania pe data de 25 mai la cinematograful Capitol.
Cu o saptamana inaintea evenimentului, filmul este cerut din nou la Consiliul Culturii, si in cursul serii aceleiasi zile, mi se comunica – Filmul nu are bun de difuzare – decizia apartinandu-i lui Dumitru Popescu.
A doua zi ma duc in audienta la directorul general al cinematografiei care m-a primit si care a incercat in fel si chip sa apere decizia absurda a sefului sau.
– Tov. Antonescu, filmul nu merge pentruca apar negri si nu ne putem permite sa suparam vreun stat african cu care avem relatii… asa si pe dincolo.
– Nu sunt africani, este o rasa inventata!
– Cum e mai rau! Daca albii erau negrii si invers, filmul mergea !
Si uite asa filmul a fost pus la index.
Un personaj descurcaret de la Romaniafilm si care fusese parte semnatara a contractului cu partea italiana, s-a grabit sa mai faca o “afacere” pe seama tarii, vanzand partii italiene toate drepturile asupra filmului si cedandu-i negativul si banda internationala, azi Romania fiind in imposibilitate de a mai obtine vreo copie dupa acest prim film de lung metraj de animatie realizat la noi. Azi filmul circula in lume doar in varianta italiana.

Multumesc Toma Caragiu

caragiu

In perioada in care cautam actori pentru voci, iarna anului 1973 – 74 , impreuna cu prietenul meu, actorul Mircea Basta, am ajuns la teatrul Bulandra. Aici am poposit in cabina lui Toma Caragiu, care impreuna
cu Clody Bertola , se delecta cu o gura de vin fiert inaintea inceperii spectacolului, dar pe care nu l-am putut convinge sa adere la aceasta actiune, motivand ca are foarte multe contracte de onorat si nu vrea sa para neserios facand o promisiune fara acoperire. Ce m-a uimit, motiv pentru care va povestesc cele intamplate, esta ca in timpul cand noi dialogam s-au facut doua anunturi in cabina, prin difuzor: -Actorii sunt rugati sa intre in scena! Fiecare anunt prefigura inceperea spectacolului, dar discutia continua. La al treile gong, urmat de apelul deja cunoscut,Toma Caragiu se opreste din discutie, ca si cum nu ar fi existat pana atunci, scoate din buzunarul hainei o hartie pe care era scrisa prima replica din piesa si iese intrand in tunelul ce ducea spre scena. Am parasit teatrul cufundandu-ne in frigul de afara cu sentimentul de respect deosebit pentru ceeace inseamna viata unui actor. Era prima data cand vedeam culisele, fata nevazuta a unor mari trairi. Multumesc Toma!

toma caragiu

Robinson Crusoe (I)

Robinson

In 1974 am terminat lungul metraj Robinson Crusoe (in varianta italiana – Il Racconto della Giungla), cu o durata de circa o ora si jumatate, pentru care am folosit mai bine de 300.000 de desene (fara a pune la socoteala schitele), deci numai desene acceptate, si peste 100 de decoruri.

robinson1

Daca am fi pus desen langa desen, am fi realizat o poteca lata de 35 de centimetri si lunga de peste 1,5 kilometri, fara a vedea acelasi desen de doua ori.

Am beneficiat pentru realizarea lui, de cei mai buni animatori ai momentului din studiou ca Baciu Valentin, Roland Pupaza, Eduard Sasu, Badea Artin si Valentin Cain – De retinut ca in maniera clasica in care a fost realizat filmul erau necesari cel putin dublu numarul lor. Dar nu-i aveam! Am beneficiat de o echipa de actori care si-au adus contributia la sublinierea individualitatii personajelor, adevarati maestri, desi majoritatea faceau postsincron pentru prima data la un film de animatie. Voci ca ale Andei Calugareanu (Vineri), Nucu Paunescu (Bongo-Bongo, capetenia canibalilor) Horia Caciulescu (Poll, papagalul vesnic baut), Ion Caramitru (Robinson), Mircea Basta (Daniel, cainele somnolent), Simion Valeriu (Jolly-Joker pentru canibali) si nepretuitele Alexandrina Halic si Louisa Derderian Marcoci (vocile pisicilor Lip si Lap,vesnicele indragostite) vor ramane de neuitat in istoria filmului de animatie romanesc.

bongo bongo2

bongo bongo

In vizita la Vakhtang

Intr-una din zile, suntem invitati la familia Bakhtadze acasa. Nina Nicolaevna, rusoaica de origine,dar probabil ceva mai aparte, daca s-a dus tocmai in Caucaz cu Vakhtang, era scriitoare de literatura pentru copii si scenarista la studioul de animatie.
In mijlocul mesei” trona”, intr-o tava impunatoare, un purcel rumenit si cu nelipsitul mar in gura. Dar nu despre calitatile de gospodina ale Ninei vreau sa povestesc ci depre fata de masa asternuta special pentru cei ce-au calcat pragul casei amfitrionilor nostri. Ce avea atat de special aceasta fata de masa? Avea cam doi metri pe unu-jumatate si ….atentie ! era APROAPE PLINA de autografe, desene, iscalituri si chiar versuri ce apartineau celor ce fusesera oaspeti ai familiei.
Absolut toate acestea erau brodate de Nina in functie de culorile utilizate de invitati, iar dupa aceea prin spalare, ramaneau asternute, intr-o broderie suigeneris, pentru posteritate. Printre ele am recunoscut “omuletul” lui Gopo si multe alte personaje si autografe ale unor personalitati din lumea filmului si nu numai. Am fost rugati sa continuam traditia si sa ne punem “semnatura” pe fata de masa. Am gasit cu greutate un loc si le-am facut pe plac gazdelor.

1968 – Noi cunostinte.Tbilisi.

tbilisi In acel an, impreuna cu colegul meu, ing. G.P. faceam parte dintr-o delegatie de cineasti cu destinatia URSS.
Dupa ce vizitam studioul Mosfilm si Soiuzmultfilm (de animatie) o parte din delegatie ramane la Moscova iar noi de la Animafilm pornim spre Tbilisi, capitala Gruziei (cum se numea atunci).

Trebuie sa spun pentru inceput ca anul 1968 a fost anul in care Ceausescu s-a opus Moscovei in invadarea Cehoslovaciei si acest lucru a facut inconjurul lumii. Sentimentele gruzinilor fata de rusi erau cunoscute iar actiunea Romaniei nu a ramas fara ecou. Eram cu colegul meu alaturi de Vakhtang Bakhtadze – regizor de animatie – din Tbilisi si de Anea, translatoarea noastra de peste Prut, intr-un troleibuz si discutam diverse. Un curios il intreaba pe Vakhtangce suntem. – Romani ! Ii raspunde acesta si in clipa urmatoare troleibuzul s-a luminat de zambetele calde ale calatorilor.
Dupa ce am vazut studioul lor de animatie si dupa o scurta vizita in biroul directorului unde portretul lui Stalin era la loc de cinste !!!! (se stie ca Stalin a fost gruzin, dar trecusera deja multi ani de la demolarea cultului personalitatii si ei continuau sa-l venereze cu toata opozitia Moscovei), suntem invitati intr-o mica excursie in imprejurimile orasului.
Catedrala sveti-Tbilisi Vizitam cateva vestigii istorice, dar o manastire ne-a atras atentia in mod deosebit. Un basorelief, reprezentand un brat cerea niste explicatii care ne-au si fost date cu competenta de Vakhtang: Pe vremea unuia din tarii Gruziei (nu i-am retinut din nefericire numele) s-a inceput construirea acestui lacas de cult iar dupa terminarea lui, tarul l-a intrebat pe mesterul zidar, daca poate face altul la fel de frumos. Dupa raspunsul afirmativ al acestuia, tarul a pus sa i se taie mana mesterului pentru a impiedica construirea unei alte manastiri. Vi se pare cunoscuta aceasta legenda ?
Spre pranz ne intalnim cu mai multi regizori, animatori, scenaristi (mai toti cu parul alb), la un local cu specific gruzin unde urma sa luam masa. Din respect pentru cel mai in varsta din cei prezenti la masa, acesta primea titlul de Tamadam(cred ca am scris corect) si acesta tinea un toast, nu inainte de a chema ospatarul si a-i sopti ceva. Ospatarul disparea si dupa putin timp se intorcea cu un fel de amfora din care turna coniac intr-o farfurioara si-i dadea foc. Vumm!
corn Eram astfel avertizati ce coniac tare vom bea. Apoi ospatarul ne turna in “paharele” din coarne de vita, ce nu puteau sta pe masa decat goale, si trebuia sa-l imitam pe Tamadam. Daca bea paharul dintr-o inghititura, trebuia sa facem la fel altfel riscam sa-l jignim. Si va inchipuiti, ca dupa ce facea cateva urari, primul Tamadam dadea urmatorului ca varsta aceasta functie onorifica, iar daca acestuia ii placea alt fel de coniac,se repeta scenariul de la inceput, cu ospatarul, amfora, aprinderea coniacului si urarile de rigoare pana la ultimul dintre gruzini. Mancam cu o mana iar cu cealalta tineam cornul pe care nu totdeauna reuseam sa-l golesc si sa-l pun pe masa. Ultimii eram la rand, pentru a toasta, noi invitatii.
Cred ca se spusese, pana la noi, cam tot ce era de spus iar coniacul l-am lasat la optiunea lui Vakhtang.
Am mancat in afara de preparatele gruzine cu carne de batal sau branza de oaie si …frunze de ridichi !!!(care aveau acelasi gust cu ridichile noastre).
La plecare,nimeni dintre noi nu s-a clatinat pe picioare sau sa aiba dureri de cap, desi din punctul meu de vedere, totul era posibil dupa atatea toasturi.
Vahtang, mandru, ne atentioneaza ca daca vedem pe strada un om impleticindu-se, acela nu-i gruzin (sau georgian).
-Dar nici roman ! Ne fuduleam noi.

Precizare

Observati ca in micile mele amintiri, nu intru in detalii de descriere a locurilor si minunatiilor vazute. Ele trebuiesc mangaiate cu privirea si cu sufletul, iar descrierea lor o fac condeieri, specializati pe domenii, incomparabil mai bine ca mine. Eu m-am rezumat, doar la intamplari traite personal si am incercat sa prezint intr-o oarecare masura contextul in care s-a derulat evenimentul respectiv. Am incercat sa le relatez pe cele mai neobisnuite, dar pe care le-am trait direct sau ca martor. Si asa imi este foarte dificil sa le selectez pe cele care cred ca merita sa le relatez, intamplarile fiind multe si deseori ori le omit fara intentie.

Sa va dau un exemplu de intamplare pe care am omis s-o relatez la timpul sau si anume din perioada cand invatasem sa schiez destul de bine.
Pe Cocioc se construisera doua trambuline pentru sarituri cu schiurile. Cea mare, facuta dintr-un
schelet din lemn si foarte inalta. Nu a fost folosita niciodata pentru simplul motiv ca zapada refuza cu obedienta sa se astearna pe panta de coborare a acesteia. Cea mica de alaturi, care a fost realizata doar prin escavare spre panta si ridicarea unui damb in partea de sus, intrunea conditiile pentru a sari. Trebuia sa incerc si eu.
Zis si facut. Intr-una din zile ma infiintez cu schiurile pe dambul trambulinei si-mi dau drumul.
Ajung la prag, sunt propulsat spre panta iar la contactul cu zapada, schiurile zboara de sub mine si cad pe spate, oprindu-ma in niste musuroaie de zapada dupa o alunecare de circa 5o de metri.
Repet “tehnica” dobandita de inca vreo sapte ori dupa care trag o concluzie GENIALA – Am viteza prea mare !
Ma conformez si imi dau drumul pe trambulina de la vreo 4 metri de prag. Ajung la marginea pragului, dar neavand suficienta viteza pentru a fi propulsat spre panta, schiurile se inclina periculos in fata, varfurile se infig in zapada, se arcuiesc si de aceasta data sunt propulsat peste cap pe panta. De atunci n-am mai sarit la trambulina. Apropos !In timp ce se faceau escavatiile pentru trambulina mica, a fost descoperit un tunel, la fel cu multimea de tunele care strabat Bucurestiul in toate directiile, si despre care se spunea ca ducea pana la manastirea Vacaresti. Eu am vazut doar partea decopertata de escavare si mi s-a parut impresionant.Tacut si intunecos !
Merita sau nu, sa relatez aceasta intamplare ?

Teorema lui Pitagora

– La inceput, fara sa-mi dau seama, mai mult ca o joaca, am inceput sa inlocuiesc scrisul – ca mod de exprimare cu o noua scriere, desenul. Eram prin clasa IX sau a Xa cand la ora de matematica, eminentul profesor Octavian Halunga, Dumnezeu sa-l odihneasca, m-a surprins, in timp ce facea ocolu-i obisnuit prin clasa, ca in timp ce colegii mei scrisesera constiinciosi teorema lui Pitagora * Intr-un triunghi dreptunghic, suma patratelor catetelor este egala cu patratul ipotenuzei * eu desenasem pe maculator…(vezi imagine).
Se opreste in dreptul meu si dupa cum ii era obiceiul cand unul dintre noi elevii ne ocupam cu altceva decat sa fim atenti la ora sa, mi-a tras cu creta o dunga de pe frunte pana in varful nasului blagoslovindu-ma in cunoscutu-i stil…. Batu-te-ar mama lui Peticuta de pezevenghi, ai luat-o ca rata prin apa, asa cum nu se lipeste apa de rata asa nu se lipeste cartea de tine…. eu ma stradui sa va invat carte si tu…
– Dom’ Profesor,da’ eu am scris exact ce ne-ati spus! Uitati!… Intr-un triunghi….. si-i arat semnele facute de mine.
Cred ca era pentru prima data in cariera sa de profesor, cand un neispravit de elev ii arata si un alt mod de exprimare, cel al desenelor in loc de cuvintele obisnuite. Il priveam si-i vedeam ochii deosebit de vii cum ii jucau intr-un neastampar necunoscut pana atunci. Si tot atunci mi-a harazit viitorul. Tu sa dai la arhitectura!… nestiind ca eu visam deja la altceva.
La absolvirea liceului am incercat sa-i fiu pe plac dar saracul nu stia si nici eu de altfel ca acolo aveam nevoie de echer, compas, rigla si nu mai stiu ce, in timp ce eu desenam totul cu mana libera.
Mai tarziu mi-am dat seama ca desenul animat ma va ajuta sa ma exprim fara cuvinte, dar asta presupunea invatarea unui nou limbaj cu larga accesibilitate tuturor varstelor, ceva intre semantica si semiologie, in care gestul este hotarator intr-un dialog mimat cu interlocutorul.Toate filmele mele de mai tarziu au fost realizate sub acest deziderat, folosind expresivitatea gestica a personajelor mele si a ma face inteles, intr-un dialog universal. Dar despre acest lucru cu alt prilej.

Cum ati reactiona ?

Era intr-o sambata din vara anului 1972 si tocmai pregateam masina pentru a ma duce la socri cand langa mine se opreste un tanar, ras in cap, imbracat cu doua camasi, una cu maneca lunga pe dedesubt si alta cu maneca scurta pe deasupra, cu un pachet sub brat care mi se adreseaza: – Buna ziua domnule Antonescu! Ii raspund la salut continuand sa asez lucrurile in portbagaj.Figura lui mi se parea cunoscuta dar nu reuseam sa o asociez cu cineva anume.
– Unde mergeti?
– Spre Pitesti!
– Si eu merg intr-acolo,nu ma luati si pe mine?
Neavand nicio obiectie, ma invoiesc cu speranta ca voi avea cu cine sa mai schimb doua vorbe pe drum.
Pornesc masina si realizez ca cel de langa mine, locuise candva in bloc cu mine, ca era un tanar respectuos, un atlet de seama, membru al lotului national si mereu imbracat dupa ultimul jurnal.
– Nu te-am mai vazut de mult, pe unde-ai umblat?-incerc sa aflu motivul schimbarii sale.
– Am fost la Dumnezeu!
Inghit in sec, dandu-mi seama ca am intrat intr-o incurcatura din care trebuia sa ies cumva.
– Si ce-ai facut acolo? Conduceam cu viteza mica in timp ce cautam o solutie salvatoare, convins fiind ca intr-o asemenea situatie trebuie sa joc dupa logica lui.
– Am descoperit cum se fabrica aurul, si bagand mana in buzunarul de la camasa, scoate un creion vopsit in doua culori, galben si cu un capat rosu… vedeti? aur galben si aur rosu!
– Cum ai reusit?
Scoate cartea invelita in ziar si mi-o arata..- Aici e scris totul!
– Se fabrica greu?
– Foarte greu…Tace. Isi fixeaza apoi ochii cu furie intinzand mainile inainte spre parbriz cu un gest ce sugera sugrumarea cu sadism a cuiva. Apoi parca dandu-si seama de ce facuse, tresare si-si retrage mainile rapid apoi se uita spre mine. Eu priveam inainte ca si cum nu observasem nimic, dar beculetele incepusera sa clipeasca alertandu-ma si mai serios. In timp ce traversam Bd.Nicolae Grigorescu, mergand pe Liviu Rebreanu catre catre lacul IOR si dupa traversarea podului, incetinesc, trag pe dreapta si-i spun: – Domnu’ Iliescu, eu o fac la dreapta in satele astea, dumneavoastra coborati aici si luati o ocazie care merge inainte spre Pitesti. Ma gandeam cu groaza ce se va intampla daca intru cu el in circulatia din centru.
– Pai, opriti mai incolo!
– Degeaba opresc mai incolo pentruca nicio alta masina spre Pitesti nu va opri din cauza tramvaiului. Dar aici,pana vine masina, stati pe malul lacului si priviti la pescarii care se intrec in maestria unditului.
Coboara. Eu asigur rapid usa si ridic geamul, de pe partea lui, mai sus. Se apleaca si prin deschizatura:
– Domnule Antonescu, va multumesc mult, sunteti singurul care m-ati inteles!
Ne facem cu mana si plec. Mi-au trebuit cateva ore bune ca sa-mi revin complet dupa aceasta intamplare.
De atunci nu l-am mai intalnit, dar fostii lui socri mi-au cofirmat printr-un – Iar a scapat !, ca situatia tanarului era cunoscuta si din nefericire fara leac. Pacat !

Roma

De la Milano cobor “cizma” si ma opresc la Roma, unde Alberto Chimenz, patronul firmei IFE Roma, ma astepta pentru a incepe lucrarile la story-board-ul primului lung metraj de animatie realizat de noi.

In perioada cat am lucrat in Roma, alaturi de colaboratorul din partea italiana(in fotografie), Francesco Maurizio Guido(alias Gibba), nu ma pot lauda ca am vazut prea multe datorita programului incarcat pe care l-am avut dar tot am reusit sa-mi sa-mi clatesc ochii cu o parte din capodoperele orasului celor sapte coline.

Pieta Moise

Catedrala San Pietro, Pieta (care nu fusese vandalizata), statuia lui Moise (care mi-a reamintit de una din probele de la arhitectura), piete si fantani pe care nu le mai enumar dar pe care le voi revedea cu alte prilejuri mai pe indelete.

Intr-o vineri, Alberto impreuna cu Marco de 6 ani si Maria Grazia de 4, cei doi copii ai sai, pornim catre Lido dei Pini o mica asezare pe tarmul marii Tireniene unde urma sa petrecem trei zile in vila aflata in constructie. Cand am ajuns, camerele spatioase, luminoase si mirosind inca a vopsea erau goale. In timp ce vizitam vila, opreste la poarta o masina cu al carei sofer, Alberto se intretine cateva minute, apoi masina pleaca. Noi coboram pe plaja destinzandu-ne, jucand fotbal, inotand in apa de un albastru incredibil. In timp ce ne zbenguiam in valuri, Marco isi face mainile caus si-mi arunca in fata un jet de apa. Luat prin surprindere, iau o inghititura si trag si pe nas cativa stropi. Nenorocire !
Apa era atat de sarata incat si nasul si gatul mi-au “ars” cateva ore bune. Spre seara, ne intoarcem la vila si …. surpriza !!!! Trei camere erau deja mobilate cu strictul necesar, iar in bucatarie, aragazul si frigiderul plin completau interiorul. Dupa atatia ani, nu am auzit inca de o asemenea operatiune si la noi si atat de rapid efectuata.

Milano

milano Dupa trei nopti si trei zile in care nu am inchis un ochi, in trenul care ma purta spre Milano, oboseala si-a spus cuvantul si am adormit. Dimineata in jurul orei 5 cobor in gara din Milano, ies in strada, caut un taxi, ii dau adresa hotelului unde aveam rezervare si dupa aproape o jumatate de ora ajung. Platesc, cobor dar la receptie sunt informat ca abia la ora 12 pot primi camera. Ma asez comod intr-un fotoliu plasat mai discret si adorm din nou pana spre pranz cand receptionerul ma trezeste si-mi inmaneaza cheia camerei. Urc, fac un dus si mai dorm inca vreo doua ore.
Dupa amiaza, reconfortat il anunt pe reprezentantul francez al firmei EDIC, care inscrisese filmul in festival, ca am ajuns la Milano apoi ies in strada pentru a face ca de obicei o scurta recunoastere a locului si imprejurimilor pentru a ma orienta la intoarcere si dupa ce ajung in coltul strazii vad la nici 500 de metri GARA !!!. Si escrocul ala de sofer m-a plimbat o jumatate de ora…..
A doua zi, Jaques Arnoul de la EDIC Films, ma ia de la hotel si ne infiintam la festival. Il las cu treburile lui si plimbandu-ma prin holurile pavilionului central, vad o boxa cu inscriptia “Televiziunea Romana”. Ma apropii dar in afara de o masina de scris si o multime de pliante si programe, nimeni. Introduc in masina de scris o coala si-l anunt pe locatarul boxei ca regizorul Victor Antonescu se afla la Milano si ca-l rog sa ma contacteze.Trec doua zile si NIMIC !
Ziua urmatoare, vad un tip care isi face de lucru printre hartiile de pe birou. Ma apropii si: – Buna ziua ! Tipul tresare, se uita la mine apoi priveste in jur cu teama si ma-ntreaba: – Cine esti dumneata? Ii spun cine sunt si cu ce ocazie ma aflu la Milano si vad cum capata din nou culoare in obraji. Asa l-am cunoscut pe O.S. trimisul televiziunii noastre la targul – festival de animatie de la Milano. Apoi am aflat dece nu ma contactase.- De unde era sa stiu eu cine esti si cu ce treburi ai venit, daca erai vreun fugit ….
Intr-una din zile, organizatorii ne invita la Campione d’Italia, o statiune italiana in Elvetia, pe malul lacului Lugano.
La granita cu Elvetia am suferit, impreuna cu O.S. prima sfidare adusa noua ca romani.
Toti participantii trecusera deja in Elvetia ,inclusiv delegatiile Rusiei, Bulgariei si alte tari socialiste, numai noi nuaveam dreptul la viza de tranzit.

Dupa mai bine de o ora de discutii intre oficialii italieni si granicerii elvetieni si dupa achitarea unei sume deloc modeste, ni s-a permis accesul pe teritoriul elvetian. Modul in care am fost tratati mi-a lasat un gust amar pe care-l mai simt si azi, deja trecand de atunci aproape 40 de ani.
A doua sfidare, am primit-o la decernarea premiului a carui titulatura era “PERLA TELEVIZIUNII ITALIENE ” si consta chiar dintr-o perla de cam 7 milimetri in diametru, pe care am si vazut-o expusa intr-o vitrina, dar care nu mi-a fost inmanata datorita “situatiei economice precare” a Italiei in acel moment !!??

Uimitoare explicatie dar si mai uimitor este faptul ca ma pot considera un salvator al economiei lor in acele vremuri amarate.

Ma intreb, ce s-ar fi intamplat daca un italian, sau altcineva ar fi obtinut premiul? NO COMMENT !