Incepand de astazi voi purcede la depanarea unor amintiri, unele continand informatii inedite pentru multi. Ordinea postarii este aleatorie, iar timpul de referinta este copilaria.
Din cand in cand voi insera si niste sfaturi practice, unele utile
chiar si acum.
“Rusi cu ceapa” si “mingea de crep”.
In aceasta dimineata, mama m-a trimis sa iau doua franzele de la
Petrescu, brutarul din coltul strazii Sabarului. La intoarcere mi-a spus sa ma opresc la Lumanare, bacanul care locuia la nici doi pasi de brutarie si sa cumpar de cinci lei ” rusi cu ceapa “.
“Rusi cu ceapa” era o salata preparata din hamsii, jumatati de ceapa taiate felii subtiri, boabe de mustar si enibahar, foi de dafin si morcovi dati pe razatoare, toate acestea puse intr-o saramura cu otet si pastrate in putini de circa o suta de litri.
Ajung acasa si tocmai ma gandeam sa ma duc pe ” camp “, un teren din curtea unei pietrarii vecine cu noi, pentru a incinge o partida de fotbal cu prietenii mei, cand, vecina noastra, ‘coana Linica, o femeie “foarte casnica” si mereu in contratimp cu intentiile mele, se opreste la poarta si peste gard se adreseaza mamei;
– Madam Antonescu, nu se duce Victor sa-mi ia si mie o paine ?
Si abia venisem de-acolo !
– Ba cum sa nu ! Apoi catre mine; – Hai, du-te!
O bomban in gand pe ‘coana Linica, iau banii si plec grabindu-ma sa nu pierd prea mult din partida de fotbal care deja incepuse.
Pe vremea aceea, mingiile de cauciuc erau scumpe iar plasticul nu ajunsese la performantele de azi.
Mingiile de ” carpa ” cum erau denumite, ni le confectionam din ciorapi scosi din uz si practic nu costau nimic. Daca erau bine facute (tari), rezistau si cate doua saptamani.
Cand se rupeau, le reconditionam infasurandu-le in alti ciorapi si asa mereu pana la primul meci dupa o ploaie, cand mingea nimerind in vreo baltoaca, se transforma intr-un fel de chiftea mare si flescaita, care daca mai aveai ghinionul sa te mai si loveasca, iti lasa o amprenta cu impresiuni textile iar locul lovit se inrosea si ustura ca dracu’, dar ce conta.
O minge uda isi pierdea “calitatile”. Atunci renuntam la ea si toti aduceam noi materiale pentru a confectiona alta.
Uneori trebuia sa sfeterisim din ciorapii mamelor sau surorilor si sa-l luam pe “nu stiu” in brate cand puneau intrebari incomode de genul; – Nu stii unde sunt ciorapii mei cu talon ?…
Mai cu cate o chelfaneala, mai cu unele pedepse privind interzicerea intalnirilor cu prietenii, ne descurcam. Cum o minune tine doar trei zile, dupa expirarea termenului toata lumea uita iar noi ne si infiintam la joaca.
Echipele le formam de fiecare data dupa o numarare de genul;
En ten tichi tan…., sau, an tan te, dize mane ple, dize mane
compane, an tan te… si multe altele, si rareori nimeream de
doua ori in aceeasi formatie.
Ieri a venit Aurel cu o minge de crep. Arata ca un grappefruit mai
mare si negru, si departe de a fi rotunda.
Asa am aflat ca procurase crepul de la roata unui tun de captura, ce zacea alaturi de alte piese de razboi pe un maidan, vis-a-vis de spitalul Filaret de pe sos. Viilor.
A doua zi ne-am infiintat mai multi, inarmati cu cutite sau panze de bomfaier si ne-am pus pe treaba. Taiatul mergea greu si trebuia sa lucram cu schimbul, dar la pranz eram fericiti ca am luat ca prada de razboi, material pentru inca doua mingi.
Abia acum incepea adevaratul chin, rotunjirea.
Crepul care infasura rotile avea sectiunea unui dreptunghi cu laturile de circa 15 / 12 cm. si era ingrozitor de greu de taiat.
Aproape toate piesele de captura dotate cu acest material, fusesera ciopartite, demonstrand ca si altii copii se gandisera sa dea o interpretare pasnica, unui material folosit la imbunatatirea performantelor unei arme.
Si ce nu era pe maidanul respectiv… In afara de un tun antiaerian ” Flak ” , cu afetul strambat si plin de urme de schije, un mortier si cateva tunuri de camp, doua tanchete aparent neavariate dar fara roti, mai erau doua torpile, cateva stive de proiectile si bombe neexplodate, toate facute inofensive de pirotehnisti, iar intr-un colt al terenului o multime de fragmente de aluminiu si motorul unui avion. Si toate astea fara nicio paza. O imprejmuire din sarma ghimpata si o poarta de lemn legata cu sfoara era singura asigurare a locului.
La plecare, Aurel a “recuperat” de la un proiectil, niste trotil, care arata ca niste lazane dar de o culoare galben-verzuie.
Cand am ajuns acasa ne-a facut o demonstratie a “calitatilor” trotilului.
L-a rupt in bucatele de circa 2 centimetri pe care le-a insirat pe linia tramvaiului, la cam doua palme una de alta.
Ne-am ascuns in curti si cand a trecut tramvaiul, s-a pornit o paraiala insotita de scantei de ti-era mai mare dragul.
Va dati seama ca toate astea erau facute fara stirea parintilor, si oricum nu mai impresionau pe nimeni, cu exceptia cainilor care se porneau pe un latrat disperat ” ca la urs ” si al pisicilor care dispareau discret din decor.
De duminica trecuta am inceput sa jucam fotbal cu mingea de crep. Era foarte elastica si grea(avea vreo doua kilograme), iar un sut bine prins o transforma intr-a veritabila ghiulea. Noi care jucam intotdeauna in picioarele goale, aveam gleznele mereu rosii, dar cui ii pasa. Nu se mai uita nimeni la mingiile de carpa. Mingea nefiind perfect rotunda, lua traiectorii ciudate dupa contactul cu solul, cam la fel cu mingiile de rugby si nu de putine ori luftam in incercarea de a o lovi fara preluare. Dar si cand o prindeam… Era prapad, nu alta. Spatele unei constructii care dadea in terenul “nostru”, avea suprafete mari de tencuiala cazuta in urma “bombardamentului” la care era supus si era doar inceputul….
Datorita calitatilor noii mingi, durata meciurilor se prelungise simtitor. Uneori jucam pana se intuneca sau pana cand parintii isi faceau aparitia si atunci trebuia sa intrerupem joaca cu tot regretul, dar de fiecare data ne desparteam cu promisiunea de a ne revedea a doua zi.