Author: Victor

Pe o straduta de langa casa noastra, se incartiruise in locuinta parasita de locatari, un grup de ofiteri superiori ai trupelor rusesti din zona. Familia Weiss, compusa din sot, sotie si doua fiice au parasit casa de teama unor eventuale represalii, ei fiind de origina germana dar fara nici o lagatura cu reprezentantii axei. Noi le stiam pe cele doua fete doar din vedere. Cand era frumos afara se uitau peste gard cum ne jucam, dar niciodata nu li s-a permis sa paraseasca curtea. De altfel nici nu vorbeau cu noi.
Intr-una din zile, ne-am oprit curiosi la poarta, vazand usa casei data de perete si un du-te, vino de militari de toate gradele. Un capitan, ne-a vazut si zambind ne-a invitat in casa. Eram surprins de faptul ca intram in sanctuarul unei familii care se tinuse departe de toti vecinii. Intr-un colt al camerei fetelor, era o camera de jucarie de circa un metru si jumatate pe un metru si jumatate, cu peretii inalti cam de un metru, avand o usa de acces si o fereastra cu perdelute.
Camera era amenajata cu tot dichisul si permitea locatarelor sa stea pe mici scaunele, la o masuta liliputana avand creat un cadru intim de joaca. Eram pur si simplu uimit.
Locuinta fusese evacuata in graba si ramasese doar mobila si parchetul, in acel moment plin de coji de pepene verde si resturi menajere.
Acelasi capitan incerca sa ne vorbeasca dar nestiind cum, arata spre el pronuntand – Sasa! ,apoi punand un deget pe pieptul meu astepta un raspuns cu o figura intrebatoare. Am inteles ca voia sa afle cum ma cheama.
– Victor!
Fata i s-a luminat si mangaindu-ma pe crestet a pronuntat; -Vitea!
Bagand apoi mana in buzunar, a cules niste dropsuri, pe care dupa ce a indepartat cateva fire de tutun ni le-a oferit continuand sa zambeasca.
M-am gandit mult timp dupa aceea la cele intamplate si am crezut atunci ca si acum de altfel, ca probabil lasase acasa un baietel caruia ii semanam si de care ii era dor iar aparitia noastra ii starnise nostalgice amintiri.
Sper sa fi supravietuit razboiului si sa-si fi regasit familia de care a fost despartit atat de nemeritat.

Zvonurile au inceput sa circule la un moment dat cu iuteala unei ploi de vara.
Nu mai suntem cu nemtii! Ne-am dat cu rusii!
Primele semne ale evenimentelor ce au urmat au fost raidurile disperate ale avioanelor germane ce se indreptau din toate partile catre Bucuresti, hotarate sa-l rada de pe suprafata pamantului. In furia lor, mitraliau tot ce se misca.
Intr-una din zile ne-am speriat ingrozitor, cand un imens avion german cu 6 motoare, (cred ca se numea Goliath) a trecut pe deasupra noastra la nici 50 de metri, facand sa trepideze toate casele si avand aceeasi directie. Capitala.
Incet, incet tumultul se linisteste si intr-o zi, incep sa circule informatii ca rusii se apropie facand prapad. Dupa cum se spunea, multi dintre ei nici macar nu stiau ca acum erau aliati cu noi.
Toate tinerele din comuna s-au ascuns de frica soldatilor, circuland zvonuri alarmante despre dezmatul la care se pretau noi ocupanti.
Si deodata ulitele comunei incep sa forfoteasca de soldati plini de praf ce insoteau masinile, carutele si tunurile, unele tractate de camile Bactriane (cu doua cocoase) pe care le vedeam pentru prima data si pana seara toate gospodariile erau ocupate.
Intreaga comuna se transformase la un moment dat intr-un imens targ in care fiecare avea ceva de vandut sau de cumparat. Soldatii faceau troc, de regula pentru bautura, oferind in schimb, de la ceasuri de toate marcile, cizme, caciuli de blana, pana la cai de povara, carute si chiar motociclete. Gazdele noastre s-au capatuit, in urma unui asemenea troc, cu o pereche de cai bavarezi cu intreg harnasamentul.
In sfarsit, dupa ce si-au refacut fortele, trupele au pornit mai departe si imediat dupa asta tata ne-a adus din nou la Bucuresti si astfel s-a incheiat capitolul refugierii noastre.

Timpul trecea si vestile erau tot mai putin linistitoare. Bombardamentele se intetisera si aproape ca nu mai era noapte fara alarme. Rafuielile dintre avioanele americane si cele germane sau romanesti ajungeau uneori, pana aproape de comuna in care ne aflam. Gaseam, tot mai des pe camp, tuburi de mitraliera lungi de circa 15 cm., rezultate din aceste confruntari, pe care le adunam si le predam sefului de post, desi fuseseram atentionati sa nu ne atingem de ele.
Imi amintesc ca era o adevarata isterie cu obiectele gasite si circulau povesti care mai de care mai inspaimantatoare. Ca s-au gasit stilouri care la simpla atingere explodau si te schilodeau, in cel mai fericit caz, daca nu te ucideau. Jucarii abandonate ce tentau copiii sa le culeaga si sa se joace cu ele si care la fel sareau in aer.Si cate si mai cate asemenea grozavii.
Dar dincolo de toate aceste lucruri, viata isi continua cursul cu incapatanare.
Mama gazdelor noastre, o femeie de vreo 60 de ani “bata” (bunica) cum ii spuneau ei si care se bucura de tot respectul intregii familii, hotaraste intr-una din zile ca ar trebui culeasa mazarea si se stabileste ca a doua zi sa se treaca la infaptuirea acestui lucru. La fel “ca martie din post”cum se spune, nu puteam lipsi de la un asemenea eveniment si cum Gheorghe, baiatul gazdei deja imi facuse invitatia, a doua zi la prima ora eram deja sus in caruta.
Locul semanat cu mazare era situat pe malul lacului Greaca. Un lac foarte mare, cu apa linistita si malul opus pierzandu-se intr-o usoara pacla.
In timp ce noi am inceput sa smulgem vrejurile cu pastaile de mazare deja uscate si sa le facem gramada, “bata” daduse deja jos din caruta niste pirostrii, un tuci, un saculet de malai si unul cu fasole, nelipsita masuta rotunda, niste blide si linguri de lemn. Dintr-o tivga a turnat apa intr-o oala de pamant, a pus la fiert fasolea impreuna cu niste zarzavat tocat iar dupa aceea a inceput sa se ocupe de mamaliga. Trageam din cand in cand cu coada ochiului spre “bucataria” dinspre care veneau niste arome nemaipomenite. Cand masa a fost gata, bunica a hotarat ca este timpul pentru o pauza si ne-a invitat la masa. Dupa ce ne-am spalat cu apa
din lac ne-am asezat jur-imprejurul mesei in mijlocul careia trona o mamaliga aurie feliata cu ajutorul unui fir de ata. Nu exagerez cu nimic, dar o ciorba de fasole mai gustoasa ca aceea nu am mai avut fericirea sa mai mananc niciodata.
La intoarcere, pe inserat, nenea Sfarcea m-a invitat langa el si m-a lasat sa conduc atelajul pana acasa. Eram peste masura de fericit.
Uitasem ca e razboi.

Am fost gazduiti de o familie (Sfarcea) cu care tata se intelesese mai din timp.
Primele zile au fost de acomodare. Mancam la o masuta rotunda si joasa stand pe niste taburete scunde. Dupa un timp tata ne-a construit o masa normala si cu totii, chiar si gazdele, am beneficiat de noul confort.
Cu exceptia alarmelor date, cu clopotele bisericilor, atunci cand avioanele urmau sa treaca spre Bucuresti sau Ploiesti, comuna fiind asezata cumva pe ruta acestora, viata era linistita in general. Eu ma amestecasem printre copiii de varsta mea cu care bantuiam pana pe malul Argesului cu vitele la pascut. Ne placea in deosebi o padurice de salcami tineri la umbra carora crestea o iarba inalta si bogata, numai buna pentru potolit foamea animalelor sau jucam “poarca” (un fel de hochei pe iarba) dar “pucul” care era de regula o cutie de conserve ce trebuia introdusa, prin lovirea cu un bat, nu intr-o poarta ci intr-o mica groapa.
Se intampla uneori ca avioanele ce se intorceau dupa bombardamente, sa
largheze la nimereala butoaiele golite de combustibil. Atunci cand observam acest lucru, reperam locul unde cazusera si imediat prietenii mei isi anuntau parintii care veneau cu carutele si le “confiscau” pentru uz propriu. Aproape ca nu era gospodarie care sa nu aiba cateva asemenea recipiente de cate 500 de litri fiecare.
In fiecare sambata, ne duceam in “centru”, locul unde oprea “cursa” de la Bucuresti.
Claxonul inconfundabil al autobuzului il auzeam inca de departe si ne grabeam cu mic cu mare sa-i intampinam pe cei dragi. Odata cu ei veneau si vestile; – A fost bombardata zona…., un avion a fost doborat chiar langa…
Tata venea aproape saptamanal, uneori singur, alteori insotit
de unul din frati sau cand nu putea, soferul ne inmana o scrisoare cu motivele absentei sau cu noutati. Asa am aflat ca in timpul alarmelor de noapte, cand toti incercau sa iasa din Bucuresti, unul din fratii mei, era sa fie calcat de o masina dintr-un convoi cu militari nemti care se grabeau sa paraseasca orasul pentru a se pune la adapost. Datorita loviturilor primite peste degete cu patul armelor, a trebuit sa renunte a mai sta agatat de oblonul din spate al uneia din ele in incercarea disperata de a se salva.
Donner wetter…

Eram in clasa doua si-mi aduc aminte ca in momentul in care se anunta prealarma, invatatorul ne trimitea pe toti acasa. Eu care invatam la scoala primara “Ienechita Vacarescu” de pe Serban Voda, la doi pasi de Bdul Marasesti, aveam o bucata buna de mers pentru a ajunge acasa . In acest timp, toata lumea se grabea catre locuinte sau adaposturi iar in momentul declansarii alarmei nimic nu se mai misca pe strazi. In aceeasi directie cu mine mai mergeau trei colegi, cu care de cele mai multe ori porneam pe jos, tramvaiele fiind oprite si abandonate in mijlocul strazilor. Ne grabeam cat puteam si ne strecuram cat mai aproape de cladiri sau de garduri pentru a nu fi vazuti de catre cei de la AP (Apararea Pasiva), care ne-ar fi oprit si ne-ar fi introdus in cel mai apropiat adapost, sau de sus de catre cei din avioane!!!
Ce naivi eram! Si nu numai noi ci si adultii. Toata lumea vorbea in soapta ca sa nu fie auzita de piloti. Acum, datorita evolutiei tehnicii, aceste lucruri ar fi posibile, dar atunci…? Pur si simplu nu stiam!
De foarte multe ori nu se intampla nimic! La un timp dupa declansarea alarmei se suna incetarea si incet, incet viata isi relua cursul si totul reintra in normal.
Intr-o zi, dupa ce fuseseram expediati acasa, si ne aflam cam prin dreptul crematoriului Cenusa de pe Serban Voda, au aparut niste avioane ce se incapatanau sa bombardeze “cociocul” ( Parcul Tineretului de azi) pentru a reduce la tacere o baterie de tunuri antiaeriene plasata prin smarcuri si care tragea cu inversunare in ele.
Noi ne-am ghemuit langa un gard si nu ne-am miscat pana ce nu s-a linistit totul.
Cand am ajuns acasa, mama era disperata ca nu stia nimic despre mine.
Pe la inceputul verii, tata a hotarat sa ne scoata din Bucuresti si sa ne puna la adapost de nebunia care incepuse sa ia proportii.
Asa ca intr-o zi, mama, sora mea si cu mine, ne-am refugiat in comuna Hotarele, la circa 50 de kilometri de capitala spre Oltenita.
Dar despre asta, cu alt prilej.

Cred ca era in jurul pranzului cand s-a dat alarma. Ne-am indreptat cu totii spre adapostul construit de tata in coltul gradinii si amenajat special pentru astfel de evenimente. Era acoperit cu grinzi de lemn peste care pusese pamant si avea peretii inclinati si captusiti cu scandura, iar de pe lavitele laterale nu lipseau o cana mare cu apa, zilnic improspatata, lumanari si un felinar de vant.
Doar barbatii au ramas afara sa priveasca cerul in asteptare. Dupa putin timp, aerul a inceput sa vibreze … vrrummm… vrrummm… vrrummm si incet, incet si-au facut aparitia grupuri compacte de avioane ce straluceau pe cerul senin. Eram la fel de curios ca cei mari si cu toata opozitia mamei, m-am lipit de unul din fratii mei, considerandu-ma in siguranta. Pentru protectie, toti tineau deasupra capului tigai si cratiti nedezlipindu-si ochii de pe infioratoarea defilare ce era parca fara de sfarsit. Unele dintre avioane lasau in urma o dara de fum alb, dar isi pastrau locul in formatie. Artileria antiaeriana se dezlantuise cu furie si urmaream norisorii negrii care se spargeau pe cer fara a tulbura in vreun fel impresionantul cortegiu al mortii. Exploziile bombelor si vacarmul tunurilor crease o atmosfera apocaliptica. Atunci am inteles dece tata lipise hartie gumata la toate ferestrele. Mai toate geamurile celor din jur, neprotejate in acest mod au avut de suferit, fie crapandu-se fie spargandu-se pur si simplu.
Nu mai stiu cat a durat bombardamentul, parca o vesnicie pana a sunat incetarea alarmei.
S-a lasat apoi o liniste apasatoare.
Deasupra orasului se vedeau zone fumegande ce dansau grotesc pe un cer senin.
Apoi au inceput sa apara vestile.
-A fost bombardata Calea Grivitei!
– Nordul Bucurestiului e plin de ruine si de victime!
Ai mei erau ingrijorati de soarta lui unchiul Vasile (Trestioreanu) si a familiei ce locuiau exact in zona care avusese cel mai mult de suferit.
Ne-am linistit cand am aflat ca sunt sanatosi si ca au inceput sa-si construiasca si ei un adapost pentru protectie.
A doua zi, sub capela cimitirului Bellu, au inceput sa fie aduse victimele bombardamentului. Noi copiii, curiosi ca toti cei de varsta noastra, ne inghesuiam sa privim prin ferestrele capelei ce dadeau spre subsol si sa urmarim cum se straduiau cativa barbati imbracati cu halate, sa identifice sau sa alcatuiasca din fragmente disparate cate un trup. Nu am rezistat prea mult si am plecat.
Seara a inceput sa se sape in spatele cimitirului, zona de la poalele pantei (Valea Plangerii cum era cunoscuta atunci) o groapa comuna ca un sant lung si adanc in care au fost inhumate toate trupurile nerevendicate. Ici, colo era cate o cruce pe care era scris cate un nume si atat.
Apropo de “protectia” noastra cu cratiti si tigai. Unui vecin, un varf de srapnel cat un borcan de mustar i-a strapuns acoperisul si a patruns pana in casa fara a exploda insa. Daca ar fi cazut in capul unuia dintre noi?…
Cred ca acest bombardament nu ar fi facut atatea victime daca oamenii ar fi fost pregatiti. Imi amintesc ca inainte de acest bombardament, dupa cate o alarma in care nu se intampla mai nimic, aflam, de exemplu ca in cartierul Aparatorii Patriei a cazut o bomba.
Ne-am dus si noi sa vedem si in afara de niste carpe si cartonul smuls de pe o casa si aruncate prin pomi de suflul unei bombe, altceva nu era nimic. De aici, probabil si ignorarea pericolului acestor bombardamente.