Unde sunt filmele romanesti de animatie ?

Dupa ultimele aprecieri, exista peste 1500 de filme de animatie romanesti realizate de-alungul timpului dar care zac acoperite de neglijenta unor functionari, in Arhiva Nationala de Filme, in conditii de conservare, greu de descris.
desene animate1

Televiziunile prefera sa programeze filme de animatie straine care de multe ori, calitativ, sunt sub productiile autohtone dar snobismul si gustul indoielnic al unora fac imposibila programarea productiilor romanesti.

desene animate2

Mi s-a intamplat la Calarasi, acum doi ani, la o intalnire cu copii din clasele I – IV, sa desenez in fata lor un personaj foarte indragit si cunoscut pana in ’89 – Mihaela. Cand toata sala a inceput sa scandeze: MI-HA-E-LA, MI-HA-E-LA,am ramas surprins ca desi acesti copii s-au nascut dupa mai bine de 10 ani de cand filmele noastre au disparut de pe micul si marele ecran, au recunoscut personajul. Nici acum nu-mi explic de unde o cunosteau pe Mihaela ?!?

Mihaela1

Imi poate spune cineva ? Ce ar trebui facut ca filmele noastre sa fie vazute ? Pe cine ar trebui sa sensibilizam pentru a scoate din uitare filmele ale caror autori au inceput sa piara ca si filmele lor? Gopo, Liviu Ghigort, Stefan Munteanu, Iulian Hermeneanu, Laurentiu Sarbu, Olimp Varasteanu, Florin Anghelescu, Bob Calinescu, George Sibianu, Artin Badea, Nell Cobar, Matty Aslan, Eduard Sasu, Jan Moraru, Constantin Popescu, Pascal Radulescu, Lucian Profirescu, Dinu Petrescu, Calin Giurgiu, Adrian Nicolau, Zaharia Buzea, Angela Buzila, nu mai sunt printre noi si cred ca filmele realizate de ei de-alungul timpului meritau o soarta mai buna, nu uitarea, iar copii zilelor noastre au dreptul sa le vada si sa le judece. Filmul de animatie romanesc a incetat sa mai existe ! Pacat !

desene animate

O fotografie din arhiva personala facuta la studiourile Buftea in 1963.

Buftea animatie

Anda Calugareanu

anda calugareanu1

Cu Anda Calugareanu,pe care o ascultasem cu mult timp inainte si a carei voce avea ceva cu totul si cu totul deosebit, am inceput sa colaborez pentru prima data la filmul de lung metraj “Robinson Crusoe”. Talentul deosebit, inventivitatea si spontaneitatea ei m-au determinat sa-i ofer dialogurile, de cele mai multe ori orientative, lasandu-i libertatea de a-si folosi propriile-i cuvinte pentru a pune cel mai bine in evidenta trairile personajului. Intra in personaj cu o usurinta uluitoare iar vocea ei dadea viata eroului pana in cele mai mici amanunte. Pe Anda trebuia sa o lasi sa se joace. Vineri este un astfel de exemplu. Despre inventivitatea ei amintesc doar o secventa din film si anume partea in care Vineri si prietenii sai erau urmariti de o armata de canibali ce scandau in ritmul alergarii: UNGHA, DUNGHA, PAPADUNGHA !
A fost doar una din multele gaselnite ale Andei. Papadungha a devenit mai apoi, parte fireasca in dialogurile care faceau referire la Bongo-Bongo, capetenia canibalilor. Se implica total in film iar usurinta cu care traia personajul a determinat si alti colegi sa apeleze la talentul ei de exceptie. Ultima noastra colaborare a fost la cel de-al doilea lungmetraj al meu, “Uimitoarele aventuri ale muschetarilor”. Am suferit nespus de mult cand ne-a parasit prematur.
Imi voi aminti mereu de EA cu mult drag !

autograf Anda Calugareanu2

Robinson Crusoe (II)

canibal

Una din dificultatile majore la acest film, a fost realizarea – lipsync-ului – (sincronul miscarii buzelor pe un dialog preinregistrat) facut pentru limba engleza si descifrat cu foarte multa atentie in Italia. Acest lucru s-a simtit cel mai bine, cand pe dialoguri in limba romana, sincronizarea nu mai “cadea” la fix cum ar fi trebuit, dar era o conditie contractuala pe care a trebuit sa o respectam. Cert este ca numai un avizat observa nepotrivirile iar cand sunt adaugate si celelalte “ingrediente”, miscarea, muzica si efectele sonore chiar ca nu mai deranjau.
Partea italiana a beneficiat de aportul omologului meu, Franceso Guido – Gibba, un regizor deosebit de talentat, care a realizat versiunile engleza si italiana ale filmului, asa cum fusese prevazut de partile semnatare.
Filmul trebuia sa iasa in avantpremiera in Romania pe data de 25 mai la cinematograful Capitol.
Cu o saptamana inaintea evenimentului, filmul este cerut din nou la Consiliul Culturii, si in cursul serii aceleiasi zile, mi se comunica – Filmul nu are bun de difuzare – decizia apartinandu-i lui Dumitru Popescu.
A doua zi ma duc in audienta la directorul general al cinematografiei care m-a primit si care a incercat in fel si chip sa apere decizia absurda a sefului sau.
– Tov. Antonescu, filmul nu merge pentruca apar negri si nu ne putem permite sa suparam vreun stat african cu care avem relatii… asa si pe dincolo.
– Nu sunt africani, este o rasa inventata!
– Cum e mai rau! Daca albii erau negrii si invers, filmul mergea !
Si uite asa filmul a fost pus la index.
Un personaj descurcaret de la Romaniafilm si care fusese parte semnatara a contractului cu partea italiana, s-a grabit sa mai faca o “afacere” pe seama tarii, vanzand partii italiene toate drepturile asupra filmului si cedandu-i negativul si banda internationala, azi Romania fiind in imposibilitate de a mai obtine vreo copie dupa acest prim film de lung metraj de animatie realizat la noi. Azi filmul circula in lume doar in varianta italiana.

robinson4cadru robinsonrobinson antonescurobinson crusoe3

Multumesc Toma Caragiu

caragiu

In perioada in care cautam actori pentru voci, iarna anului 1973 – 74 , impreuna cu prietenul meu, actorul Mircea Basta, am ajuns la teatrul Bulandra. Aici am poposit in cabina lui Toma Caragiu, care impreuna
cu Clody Bertola , se delecta cu o gura de vin fiert inaintea inceperii spectacolului, dar pe care nu l-am putut convinge sa adere la aceasta actiune, motivand ca are foarte multe contracte de onorat si nu vrea sa para neserios facand o promisiune fara acoperire. Ce m-a uimit, motiv pentru care va povestesc cele intamplate, esta ca in timpul cand noi dialogam s-au facut doua anunturi in cabina, prin difuzor: -Actorii sunt rugati sa intre in scena! Fiecare anunt prefigura inceperea spectacolului, dar discutia continua. La al treile gong, urmat de apelul deja cunoscut,Toma Caragiu se opreste din discutie, ca si cum nu ar fi existat pana atunci, scoate din buzunarul hainei o hartie pe care era scrisa prima replica din piesa si iese intrand in tunelul ce ducea spre scena. Am parasit teatrul cufundandu-ne in frigul de afara cu sentimentul de respect deosebit pentru ceeace inseamna viata unui actor. Era prima data cand vedeam culisele, fata nevazuta a unor mari trairi. Multumesc Toma!

toma caragiu

Robinson Crusoe (I)

 

Robinson

In 1974 am terminat lungul metraj Robinson Crusoe (in varianta italiana – Il Racconto della Giungla), cu o durata de circa o ora si jumatate, pentru care am folosit mai bine de 300.000 de desene (fara a pune la socoteala schitele), deci numai desene acceptate, si peste 100 de decoruri.

robinson1

Daca am fi pus desen langa desen, am fi realizat o poteca lata de 35 de centimetri si lunga de peste 1,5 kilometri, fara a vedea acelasi desen de doua ori.

robinson articol

Am beneficiat pentru realizarea lui, de cei mai buni animatori ai momentului din studiou ca Baciu Valentin, Roland Pupaza, Eduard Sasu, Badea Artin si Valentin Cain – De retinut ca in maniera clasica in care a fost realizat filmul erau necesari cel putin dublu numarul lor. Dar nu-i aveam! Am beneficiat de o echipa de actori care si-au adus contributia la sublinierea individualitatii personajelor, adevarati maestri, desi majoritatea faceau postsincron pentru prima data la un film de animatie. Voci ca ale Andei Calugareanu (Vineri), Nucu Paunescu (Bongo-Bongo, capetenia canibalilor) Horia Caciulescu (Poll, papagalul vesnic baut), Ion Caramitru (Robinson), Mircea Basta (Daniel, cainele somnolent), Simion Valeriu (Jolly-Joker pentru canibali) si nepretuitele Alexandrina Halic si Louisa Derderian Marcoci (vocile pisicilor Lip si Lap,vesnicele indragostite) vor ramane de neuitat in istoria filmului de animatie romanesc.

bongo bongo2

bongo bongo

1968 – Noi cunostinte.Tbilisi.

tbilisiIn acel an, impreuna cu colegul meu, ing. G.P. faceam parte dintr-o delegatie de cineasti cu destinatia URSS.
Dupa ce vizitam studioul Mosfilm si Soiuzmultfilm (de animatie) o parte din delegatie ramane la Moscova iar noi de la Animafilm pornim spre Tbilisi, capitala Gruziei (cum se numea atunci).

Trebuie sa spun pentru inceput ca anul 1968 a fost anul in care Ceausescu s-a opus Moscovei in invadarea Cehoslovaciei si acest lucru a facut inconjurul lumii. Sentimentele gruzinilor fata de rusi erau cunoscute iar actiunea Romaniei nu a ramas fara ecou. Eram cu colegul meu alaturi de Vakhtang Bakhtadze – regizor de animatie – din Tbilisi si de Anea, translatoarea noastra de peste Prut, intr-un troleibuz si discutam diverse. Un curios il intreaba pe Vakhtangce suntem. – Romani ! Ii raspunde acesta si in clipa urmatoare troleibuzul s-a luminat de zambetele calde ale calatorilor.
Dupa ce am vazut studioul lor de animatie si dupa o scurta vizita in biroul directorului unde portretul lui Stalin era la loc de cinste !!!! (se stie ca Stalin a fost gruzin, dar trecusera deja multi ani de la demolarea cultului personalitatii si ei continuau sa-l venereze cu toata opozitia Moscovei), suntem invitati intr-o mica excursie in imprejurimile orasului.
Catedrala sveti-Tbilisi Vizitam cateva vestigii istorice, dar o manastire ne-a atras atentia in mod deosebit. Un basorelief, reprezentand un brat cerea niste explicatii care ne-au si fost date cu competenta de Vakhtang: Pe vremea unuia din tarii Gruziei (nu i-am retinut din nefericire numele) s-a inceput construirea acestui lacas de cult iar dupa terminarea lui, tarul l-a intrebat pe mesterul zidar, daca poate face altul la fel de frumos. Dupa raspunsul afirmativ al acestuia, tarul a pus sa i se taie mana mesterului pentru a impiedica construirea unei alte manastiri. Vi se pare cunoscuta aceasta legenda ?
Spre pranz ne intalnim cu mai multi regizori, animatori, scenaristi (mai toti cu parul alb), la un local cu specific gruzin unde urma sa luam masa. Din respect pentru cel mai in varsta din cei prezenti la masa, acesta primea titlul de Tamadam(cred ca am scris corect) si acesta tinea un toast, nu inainte de a chema ospatarul si a-i sopti ceva. Ospatarul disparea si dupa putin timp se intorcea cu un fel de amfora din care turna coniac intr-o farfurioara si-i dadea foc. Vumm!
cornEram astfel avertizati ce coniac tare vom bea. Apoi ospatarul ne turna in “paharele” din coarne de vita, ce nu puteau sta pe masa decat goale, si trebuia sa-l imitam pe Tamadam. Daca bea paharul dintr-o inghititura, trebuia sa facem la fel altfel riscam sa-l jignim. Si va inchipuiti, ca dupa ce facea cateva urari, primul Tamadam dadea urmatorului ca varsta aceasta functie onorifica, iar daca acestuia ii placea alt fel de coniac,se repeta scenariul de la inceput, cu ospatarul, amfora, aprinderea coniacului si urarile de rigoare pana la ultimul dintre gruzini. Mancam cu o mana iar cu cealalta tineam cornul pe care nu totdeauna reuseam sa-l golesc si sa-l pun pe masa. Ultimii eram la rand, pentru a toasta, noi invitatii.
Cred ca se spusese, pana la noi, cam tot ce era de spus iar coniacul l-am lasat la optiunea lui Vakhtang.
Am mancat in afara de preparatele gruzine cu carne de batal sau branza de oaie si …frunze de ridichi !!!(care aveau acelasi gust cu ridichile noastre).
La plecare,nimeni dintre noi nu s-a clatinat pe picioare sau sa aiba dureri de cap, desi din punctul meu de vedere, totul era posibil dupa atatea toasturi.
Vahtang, mandru, ne atentioneaza ca daca vedem pe strada un om impleticindu-se, acela nu-i gruzin (sau georgian).
-Dar nici roman ! Ne fuduleam noi.

Teorema lui Pitagora

teorema lui Pitagora– La inceput, fara sa-mi dau seama, mai mult ca o joaca, am inceput sa inlocuiesc scrisul – ca mod de exprimare cu o noua scriere, desenul. Eram prin clasa IX sau a Xa cand la ora de matematica, eminentul profesor Octavian Halunga, Dumnezeu sa-l odihneasca, m-a surprins, in timp ce facea ocolu-i obisnuit prin clasa, ca in timp ce colegii mei scrisesera constiinciosi teorema lui Pitagora * Intr-un triunghi dreptunghic, suma patratelor catetelor este egala cu patratul ipotenuzei * eu desenasem pe maculator…(vezi imagine).
Se opreste in dreptul meu si dupa cum ii era obiceiul cand unul dintre noi elevii ne ocupam cu altceva decat sa fim atenti la ora sa, mi-a tras cu creta o dunga de pe frunte pana in varful nasului blagoslovindu-ma in cunoscutu-i stil…. Batu-te-ar mama lui Peticuta de pezevenghi, ai luat-o ca rata prin apa, asa cum nu se lipeste apa de rata asa nu se lipeste cartea de tine…. eu ma stradui sa va invat carte si tu…
– Dom’ Profesor,da’ eu am scris exact ce ne-ati spus! Uitati!… Intr-un triunghi….. si-i arat semnele facute de mine.
Cred ca era pentru prima data in cariera sa de profesor, cand un neispravit de elev ii arata si un alt mod de exprimare, cel al desenelor in loc de cuvintele obisnuite. Il priveam si-i vedeam ochii deosebit de vii cum ii jucau intr-un neastampar necunoscut pana atunci. Si tot atunci mi-a harazit viitorul. Tu sa dai la arhitectura!… nestiind ca eu visam deja la altceva.
La absolvirea liceului am incercat sa-i fiu pe plac dar saracul nu stia si nici eu de altfel ca acolo aveam nevoie de echer, compas, rigla si nu mai stiu ce, in timp ce eu desenam totul cu mana libera.
Mai tarziu mi-am dat seama ca desenul animat ma va ajuta sa ma exprim fara cuvinte, dar asta presupunea invatarea unui nou limbaj cu larga accesibilitate tuturor varstelor, ceva intre semantica si semiologie, in care gestul este hotarator intr-un dialog mimat cu interlocutorul.Toate filmele mele de mai tarziu au fost realizate sub acest deziderat, folosind expresivitatea gestica a personajelor mele si a ma face inteles, intr-un dialog universal. Dar despre acest lucru cu alt prilej.

Roma

 

Robinson

De la Milano cobor “cizma” si ma opresc la Roma, unde Alberto Chimenz, patronul firmei IFE Roma, ma astepta pentru a incepe lucrarile la story-board-ul primului lung metraj de animatie realizat de noi.

gibba

In perioada cat am lucrat in Roma, alaturi de colaboratorul din partea italiana(in fotografie), Francesco Maurizio Guido(alias Gibba), nu ma pot lauda ca am vazut prea multe datorita programului incarcat pe care l-am avut dar tot am reusit sa-mi sa-mi clatesc ochii cu o parte din capodoperele orasului celor sapte coline.

PietaMoise

 

Catedrala San Pietro, Pieta (care nu fusese vandalizata), statuia lui Moise (care mi-a reamintit de una din probele de la arhitectura), piete si fantani pe care nu le mai enumar dar pe care le voi revedea cu alte prilejuri mai pe indelete.

Intr-o vineri, Alberto impreuna cu Marco de 6 ani si Maria Grazia de 4, cei doi copii ai sai, pornim catre Lido dei Pini o mica asezare pe tarmul marii Tireniene unde urma sa petrecem trei zile in vila aflata in constructie. Cand am ajuns, camerele spatioase, luminoase si mirosind inca a vopsea erau goale. In timp ce vizitam vila, opreste la poarta o masina cu al carei sofer, Alberto se intretine cateva minute, apoi masina pleaca. Noi coboram pe plaja destinzandu-ne, jucand fotbal, inotand in apa de un albastru incredibil. In timp ce ne zbenguiam in valuri, Marco isi face mainile caus si-mi arunca in fata un jet de apa. Luat prin surprindere, iau o inghititura si trag si pe nas cativa stropi. Nenorocire !
Apa era atat de sarata incat si nasul si gatul mi-au “ars” cateva ore bune. Spre seara, ne intoarcem la vila si …. surpriza !!!! Trei camere erau deja mobilate cu strictul necesar, iar in bucatarie, aragazul si frigiderul plin completau interiorul. Dupa atatia ani, nu am auzit inca de o asemenea operatiune si la noi si atat de rapid efectuata.

Milano

milanoDupa trei nopti si trei zile in care nu am inchis un ochi, in trenul care ma purta spre Milano, oboseala si-a spus cuvantul si am adormit. Dimineata in jurul orei 5 cobor in gara din Milano, ies in strada, caut un taxi, ii dau adresa hotelului unde aveam rezervare si dupa aproape o jumatate de ora ajung. Platesc, cobor dar la receptie sunt informat ca abia la ora 12 pot primi camera. Ma asez comod intr-un fotoliu plasat mai discret si adorm din nou pana spre pranz cand receptionerul ma trezeste si-mi inmaneaza cheia camerei. Urc, fac un dus si mai dorm inca vreo doua ore.
Dupa amiaza, reconfortat il anunt pe reprezentantul francez al firmei EDIC, care inscrisese filmul in festival, ca am ajuns la Milano apoi ies in strada pentru a face ca de obicei o scurta recunoastere a locului si imprejurimilor pentru a ma orienta la intoarcere si dupa ce ajung in coltul strazii vad la nici 500 de metri GARA !!!. Si escrocul ala de sofer m-a plimbat o jumatate de ora…..
Milano cu La GrandierreA doua zi, Jaques Arnoul de la EDIC Films, ma ia de la hotel si ne infiintam la festival. Il las cu treburile lui si plimbandu-ma prin holurile pavilionului central, vad o boxa cu inscriptia “Televiziunea Romana”. Ma apropii dar in afara de o masina de scris si o multime de pliante si programe, nimeni. Introduc in masina de scris o coala si-l anunt pe locatarul boxei ca regizorul Victor Antonescu se afla la Milano si ca-l rog sa ma contacteze.Trec doua zile si NIMIC !
Ziua urmatoare, vad un tip care isi face de lucru printre hartiile de pe birou. Ma apropii si: – Buna ziua ! Tipul tresare, se uita la mine apoi priveste in jur cu teama si ma-ntreaba: – Cine esti dumneata? Ii spun cine sunt si cu ce ocazie ma aflu la Milano si vad cum capata din nou culoare in obraji. Asa l-am cunoscut pe O.S. trimisul televiziunii noastre la targul – festival de animatie de la Milano. Apoi am aflat dece nu ma contactase.- De unde era sa stiu eu cine esti si cu ce treburi ai venit, daca erai vreun fugit ….
ciIntr-una din zile, organizatorii ne invita la Campione d’Italia, o statiune italiana in Elvetia, pe malul lacului Lugano.
La granita cu Elvetia am suferit, impreuna cu O.S. prima sfidare adusa noua ca romani.
Toti participantii trecusera deja in Elvetia ,inclusiv delegatiile Rusiei, Bulgariei si alte tari socialiste, numai noi nuaveam dreptul la viza de tranzit.

Dupa mai bine de o ora de discutii intre oficialii italieni si granicerii elvetieni si dupa achitarea unei sume deloc modeste, ni s-a permis accesul pe teritoriul elvetian. Modul in care am fost tratati mi-a lasat un gust amar pe care-l mai simt si azi, deja trecand de atunci aproape 40 de ani.
Milano - premiereaA doua sfidare, am primit-o la decernarea premiului a carui titulatura era “PERLA TELEVIZIUNII ITALIENE ” si consta chiar dintr-o perla de cam 7 milimetri in diametru, pe care am si vazut-o expusa intr-o vitrina, dar care nu mi-a fost inmanata datorita “situatiei economice precare” a Italiei in acel moment !!??

Uimitoare explicatie dar si mai uimitor este faptul ca ma pot considera un salvator al economiei lor in acele vremuri amarate.

Ma intreb, ce s-ar fi intamplat daca un italian, sau altcineva ar fi obtinut premiul? NO COMMENT !

Fabulele lui LA FONTAINE

La GrandierreVicontele Georges de la Grandierre patronul firmei EDIC din Paris a inceput in 1966 o colaborare cu Studioul Animafilm – studiou infiintat in 1963 prin desprinderea de Studioul Bucuresti a sectiei de animatie – privind realizarea mai multor filme de desen animat dupa cunoscutele fabule ale lui La Fontaine. Dintre titlurile propuse eu am realizat “greierele si furnica” , “stejarul si trestia” si “iepurii si broastele”.
Lucrand la aceste filme, am avut posibilitatea de a vedea Franta si de a cunoaste oameni deosebiti.
In primul voiaj de lucru, am fost impreuna cu un alt coleg, Badea Artin si cum hotelul nostru era foarte aproape de Place Pigalle am avut sansa de respira “aerul” cel mai parizian cu putinta.
Intamplarea a facut ca in timpul sejurului nostru la Paris, Mr.Georges de le Grandierre sa-si casatoreasca unul dintre baieti cu o baroneta si sa fim invitati la cununia religioasa ce s-a tinut la Domme des invallides iar seara la un cocktail la care au participat circa 2000 de invitati printre care si o printesa de Bourbon. In saloanele sediului UNESCO am fost coplesiti de fastul intalnirii iar la intrare fiecare invitat soptea ceva la urechea unui personaj impunator, care apoi anunta cu tarie numele noilor invitati. Cat am asteptat pentru a fi prezentati parintilor si tinerilor casatoriti, fara nicio exceptie, toti aveau in cuprinsul numelui particula – de la -. Cand a venit si randul nostru, Georges de la Grandierre cu zambetul pe buze ne-a adaugat particula lipsa, eu devenind mr. Victor Antonescu de la Fourmi iar Aurel, mr. Badea Artin de la Ibu.
cu Badea ArtinIn cele doua saptamani, cat am stat in Paris (la prima noastra vizita), am fost invitati intr-o seara la Moulin Rouge si peste doua zile la Follies Bergers. Acesta din urma mi-a placut cel mai mult pentru betia de lumini , frumusetea dansatoarelor si calitatea programului.
Intr-una din zile, Dna Challeau care ne-a fost mai tot timpul ghid prin Paris, ne invita la muzeul Grevin – un muzeu al figurilor de ceara – unde am fost pusi in incurcatura de cateva ori nestiind care din figurile din muzeu sunt de ceara si care reale iar ca desert in timp ce comentam cu Aurel exponatele, o voce baritonala care venea de undeva din spatele nostru intreaba: – Care vorbesti ba romaneste?
Intorc privirea si zaresc niste nasturi metalici la un sacou. O iau pe nasturi in sus si dupa un timp descopar un urias care ma privea de la inaltime cu expresie intrebatoare.
– Noi!
Fata i se lumineaza intr-un zambet larg si dupa ce fiecare mormaim ceva neinteligibil (ar fi trebuit sa fie numele noastre) facem primul schimb de informatii, asa am aflat ca este profesor de limbi romanice, ca vine din Germania si se duce in Statele Unite tot ca profesor la nu stiu care universitate. La despartire ne strange mana cu ceva care avea dimensiunea unei cazmale si forta unei menghini. Si asta s-a intamplat doar la prima vizita in Franta.