Category: Personal

Pe Valea Plangerii, undeva in spatele rampei de gunoaie, chiar la marginea cociocului era un contur facut din pietre diverse si care sugerau planul (in mare) al unei mici biserici. Interiorul era mereu inundat si toate incercarile de a ajunge la lacasul de cult au fost sortite esecului. A fost construita chiar si o incapere din beton langa zidul cimitirului in care au fost montate pompe pentru scoaterea apei. Ciudat este faptul ca ziua pompele functionau non stop dar noaptea se defectau si operatiunea capatase un caracter Sisific prin zadarnicirea tuturor incercarilor.
Se spunea ca mica biserica, s-ar fi scufundat la scurt timp dupa schimbarea albiei Dambovitei .

La Dinamo am avut un coleg, pistolar de precizie, care mi-a povestit o istorie “incredibila” despre castelul Bran.
Era in perioada in care, foarte multi din cei urmariti de securitate pentru motive diverse, au ales calea muntilor.
Stiam dinainte, de la cineva de incredere, ca muntii nostrii ascund taine din vremuri uitate, iar cele ce urmeaza sunt rezultatul coroborarii tuturor informatiilor pe care le-am receptat in timp si dupa o serioasa analiza am considerat ca merita relatata urmatoarea intamplare. Judecati singuri !
Exista in incinta castelului Bran – o fantana – care nu are mai mult de un metru si jumatate adancime !!!!
O stiti ? Istoria ei este asimilata cu – Fontana di Trevi – din Roma, iar istoria spune ca cei ce arunca in interiorul fantanii o moneda, destinul le va permite sa revina pe aceleasi meleaguri dupa un timp.
Numai ca nu este fantana din Roma, ci de la castelul Bran. Si atunci ? Interiorul fantanii este mereu presarat cu monede ca si cel din Roma. Numai ca aceasta fantana nu are un izvor propriu.

Atunci ce fel de fantana este ? De unde apa ? Misterul este simplu…. apa este TURNATA in fantana pentru a crea impresia de autenticitate.
De ce arata asa ?

In acea perioada niste “lupi albi”, cum li se spunea, au fost urmariti de trupele de securitate dotate cu caini de urmarire pana in interiorul castelului Bran unde le-au pierdut urma. Una din urme ducea la – liftul – castelului, iar cealalta la ghizdurile fantanii care pe atunci era foarte adanca.

Cativa militari au primit ordin sa coboare in fantana.
Au fost dotati cu franghii, proiectoare alimentate de la cateva grupuri electrogene si au coborat. Dupa ce au parcurs circa 50 de metri, ostasii au solicitat prin semnale, prelungirea cablurilor de alimentare.

Cei de la suprafata, au hotarat sa reia coborarea a doua zi iar echipa sa iasa din fantana. Au inceput sa recupereze cablurile de alimentare si de coborare iar cand acestea au ajuns la suprafata…. STUPOARE!!!!!!!…. fusesera taiate si nici urma de soldati.
S-a luat hotararea de a dinamita putul si de a-l zidi. Acesta este motivul pentru care fantana arata asa.

La fel s-a intamplat si cu ascensorul, care cobora foarte multi metri sub nivelul castelului si care acum… doar URCA… cand urca.

Credeti ca este posibil ? Mie mi se pare verosimila povestea, cu atat mai mult cu cat am vazut si eu fantana si nu am gasit raspunsul logic al construirii acesteia la o adancime la care doar apa de ploaie ar fi putut produce oarece efect .

In sectia de diafilm-diapozitive a studioului Animafilm, printre multe materiale folosite de catre fotografii sectiei era si hartia fotografica (alb/negru sau color). Intr-una din zile unul dintre fotografi, solicita cu imprumut de la un alt redactor, decat cel cu care lucra obisnuit, o cantitate de hartie – specificand toti parametrii -dimensiune, sensibilitate, etc.
Dupa un timp returneaza redactorului o cutie in care se afla hartia:

– Ti-am adus cele 150 de coli de hartie si …mersi !
Un coleg vazand ce se intampla, arunca o intrebare redactorului: Sigur sunt 150 de coli ?
Primitorul, nici una nici doua, desface plicurile din cutie si incepe sa numere colile.
– Da ! Sunt exact 150 !
– In regula! Acum poti sa le arunci pe toate !
– ! ! ! !

 

Chartres este un oras în Franta, prefectura departamentului Eure-et-Loir în regiunea Centru.

Catedrala Notre Dame din Chartres a fost înscrisa în anul 1979 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.(wikipedia).

Aproape de catedrala de Chartres exista o constructie foarte ciudata a carei curiozitate consta in faptul ca peretii, curtea cu pavajul aferent, ghivecele de flori, zidul imprejmuitor s.a.m.d., sunt realizate in intregime din cioburi de portelan rezultate din spargerea a o multime de farfurii, farfurioare, cesti si cani din acest material. Constructia este vizitata anual de o multime de curiosi, care dupa ce parasesc, impresionati, catedrala de Chartres, se opresc la aceasta ciudatenie pentru a se deconecta.

(Aici puteti gasi mai multe explicatii despre “La Maison Picassiette” )

(absolut reala) – REZUMAT

Era prin vara anului 1970. Incepusem pregatirile pentru Robinson Crusoe si intr-una din zile mi-am luat de lucru acasa.
Odrasla mea care avea vreo cinci anisori, vazand desenele rasfirate pe masa, si-a luat si ea ceva de lucru si asezandu-se langa mine a inceput incet, incet sa ocupe tot mai mult spatiul de lucru pana cand a trebuit sa renunt sa mai desenez. Vazand ca am incetat sa lucrez a gandit ca e timpul sa se opreasca si ea si dupa ce si-a pus creioanele si caietul de desen pe o noptiera a venit cu o propunere mai mult decat constructiva: – Spune-mi te rog o poveste !
Daca nu-i spuneam, era in stare sa se apuce de orice activitate care ar fi avut acelasi final – o harababura totala – iar pentru a nu intoarce casa pe dos, am fost de acord imediat si am inceput : – Acum doua zile, in drum spre studiou, m-am intalnit cu directorul Paraianu,.. – tu il stii pe directorul Paraianu, nu-i asa ?… dupa ce primesc confirmarea ei prin inclinarea capului, continui,…. tocmai atunci doi muncitori, cu casti albe pe cap, ieseau dintr-un sant sapat in fata studioului iar o locatara de peste drum, cu o craticioara cu lapte fiert, ca la ei se oprise apa, traversa strada cand deodata de pe acoperisul casei cade chiar in laptele femeii, uite-asa o caramida. Paraianu s-a suparat atunci si le-a spus : -Sa vina la mine in birou sa vedem ce putem face dar pisica ar fi bine sa o duca cineva acasa pana nu pateste ceva. Avea camasa rupta
si o zgarietura adanca pe fata iar troleibuzul nu a putut sa opreasca in statie din cauza unei masini de pompieri din care sareau tot felul de suruburi, tevi si cutii de conserve care mai de care mai colorate ca intr-un film de animatie.
– In timp ce-i vorbeam, era cu ochii atenti la mine incercand sa faca conexiuni – (inexistente) – din povestirea mea.
Continui. Cand l-am vazut in halul in care era, desi ii spusese si Laurentiu,…- tu il stii pe Laurentiu colegul meu …. iar primesc confirmarea ca il stie si pe acesta si continui…. sa nu se mai duca acolo, n-a vrut sa inteleaga si dupa ce ca si-a rupt piciorul, a mai cazut si intr-o groapa plina cu var de i-a stropit pe toti cu vopsea rosie din cap si pana-n picioare de aratau ca niste papagali. Unul, incaltat doar cu un papuc, tipa la un gunoier sa-i dea inapoi catelul care tocmai se cocotase pe gard si latra in disperare. Nu te baga tinere!Da’ matale de ce te uiti ? Iesisera oamenii la ferestre, dar pana sa vina militia, barbatul deja se urcase in pom si incepuse sa cante. Imediat a trebuit sa cobor cu toata echipa in strada sa dam zapada de pe
trotuar, ca sa poata intra in curtea studioului masina de la Buftea. Se umpluse curtea de oameni care se uitau in sus, doar, doar o trece vreun avion. Un cetatean cu o galeata intr-o mana in care avea un aspirator iar in cealalta un pian cu doua picioare l-a oprit pe mecanicul care venise sa repare una din mesele noastre de montaj si pana sa opreasca tramvaiul a cazut si s-a rostogolit chiar la picioarele femeii de serviciu care a si inceput sa spele geamurile de la sala sala de proectie pana le-a albit complet de rotunde ce erau.
Pe intreaga durata a povestirii presaram cu gesturi convingatoare si zgomotele inerente actiunii. Din cand in cand o implicam asteptand confirmarea ei ca recunoaste personajele naratiunii. O tineam in priza directa si faptul ca nu-si lua ochii de la mine, participand parca si ea la intamplarile extraordinare cu oameni pe care ii cunostea imi garanta linistea necesara. Imaginati-va povestea de mai sus durand aproape doua ore !!!
Cum vi se pare ?

Stiam ca lui Gopo nu-i plac lucrurile obisnuite asa ca de ziua lui, pe care o serbam totdeauna impreuna cu toti cei ce respiram aer amestecat cu animatie, m-am gandit sa-i ofer ceva inedit.

Zis si facut. Cumpar din oras un set de tacamuri, le tai, le gauresc, apoi le “reansamblez” cu ajutorul unor inele si dupa ce le-am botezat -tacamuri pentru invitati – i le-am oferit ambalate intr-o cutie drapata cu catifea albastra. Surpriza totala ! Orice incercare de a le folosi era sortita esecului, fiecare piesa flencanind in toate directiile ca mai bine te lipseai si mancai servindu-te de maini.
Gopo era cel mai incantat. Scapase de un musafir nepoftit.

In iarna anului 1952 am pus pentru prima data schiurile in picioare. Le-am imprumutat de la o prietena a surorii mele. Erau niste schiuri grozave, Hyckori, sau cam asa ceva, cu canturi de otel si bete de aluminiu. Ciudat ca in primele zile nu am luat nici macar o cazatura pe panta de pe cocioc(azi parcul Tineretului) , dar pe masura ce invatam au aparut si busiturile. Perseveram si pot spune ca ma descurcam destul de bine cu cristianele pe care le perfectionam in fiecare sezon. Mersul in buiestru avea sa ma ajute in cumplita iarna din 1954, cand zapada cazuta paralizase Bucurestiul. Va puteti imgina troiene de zapada cat casa de mari din care apareau si dispareau sarmele de la tramvai cat era strada de lunga. Armata si toti sportivii care stiau sa se tina pe schiuri au fost mobilizati la transportarea in ranite a painii de la fabrici catre centrele de distribuire facand zilnic kilometri buni. Tancurile, singurele vehicule care se incumetau sa dea piept cu nametii, transportau saci de faina catre fabricile de paine si acest lucru zi si noapte mai bine de doua saptamani. Am mai vazut ierni cu ninsori masive dar ca aceea nu am mai intalnit in Bucuresti.