Animatie, tir, personal, Animafilm, teste, regie, diverse, desene animate, film, etc
Una din obligatiile contractuale la realizarea serialului de desen animat din “Fabulele lui La Fontaine” era si aceea de a ilustra cu diapozitive filmul propriu zis.
Va propun sa urmariti o serie de diapozitive din episodul “Greierele si furnica” si sa le comparati cu diafilmele despre care am amintit cu ceva timp in urma, pentru a observa diferenta.
Greierele si furnica 1969
Diapozitive – Greierele si furnica
Observati diferenta?
Primul ANIMATOR a fost EL.
A luat o bucata de lut, i-a dat “forma” si apoi a suflat peste ea Harul Ceresc si “forma” a capatat viata si a inceput sa se miste.
“Forma” creata de El si daruita cu acel Har originar a inceput la randu-i a insufleti obiecte si imagini inerte, transpunand asupra acestora toate trairile sale. Pare-se ca printre primii oameni preocupati de studiul
miscarii au fost asirienii si egiptenii care au incercat sa descompuna miscarea in chinograme si atitudini ce puteau reprezenta, ceea ce numim in animatie, capete de miscare, adica acele pozitii cheie, realizate de ANIMATOR, ca niste jaloane obligatorii prin care trebuie sa treaca miscarea. Au mai fost si alte incercari de a sugera miscarea. Va amintiti de taurul cu cinci picioare care privit “din mers” aveai impresia ca paseste, sau incercarea lui Da Vinci de a inscrie in canoane proportiile corpului omenesc?
Cine este de fapt ANIMATORUL?
Aparent, este un om obisnuit. Nu iese in evidenta si de cele mai multe ori ramane necunoscut publicului. El nu este vazut niciodata, el fiind ACTORUL din spatele ecranului, dar ceea ce fac eroii in filmele animate,
este in exclusivitate meritul sau. Activitatea sa nu are nimic spectaculos.
Spre deosebire de filmul jucat, actul artistic al acestuia, poate fi urmarit pentru prima oara doar pe ecran odata cu vizionarea probelor de miscare*, cand regizorul accepta sau recomanda modificarile necesare. La
filmul jucat, daca participi la o zi de filmare, poti urmari deja jocul actorilor in decorul acceptat de regizor si poti urmari replicile interpretilor, deci faptul artistic poate fi urmarit in timp ce este creat si cu mult timp inainte de a ajunge pe ecran.
*Proba de miscare,este o proba de control, o proiectie in alb/negru a scenelor realizate in faza de desen (fara culoare si sunet) si se urmareste daca datele din scenariu au fost respectate.
Fiecare om a fost daruit cu un aparat minuscul de luat vederi al carui obiectiv, OCHIUL, culege imagini din mediul inconjurator si le depoziteaza intr-o, hai sa-i spunem, “biblio-fototeca”.
Dar ochiul nu este doar obiectivul aparatului de luat vederi, ci si al unui aparat de proiectie care plaseaza pe o coala de hartie imaculata, o imagine pe care doar el o vede. Apoi urmeaza un lucru extrem de simplu. Peste imaginea invizibila pentru noi ceilalti, el intervine cu creionul si astfel o putem vedea cu totii. Vedem insa doar desene statice al caror sens numai creatorul lor il cunoaste.
Daca linia trasata de creion nu se suprapune exact peste proiectia imaginata, intervine guma. Acest “aparat” de exceptie este pentru ANIMATOR piesa de rezistanta a tuturor imaginilor, expresiilor, atitudinilor si reprezentarii acestora in intreaga sa munca de creatie. Expresia miscarii a fost pentru animatia romaneasca cheia limbajului universal. Noi am folosit dialogul in film, mult mai tarziu,s ubstituindu-l cu gestica insotita de
o coloana sonora sugestiva, cu efecte si zgomote ce “vorbeau” in locul eroilor.
Acest lucru a facut posibil ca filmele noastre sa fie difuzate in intreaga lume fara a avea nevoie de traduceri, subtitrari sau comentarii din off. Dar pentru asta ANIMATORUL trebuia sa stapaneasca la perfectie arta mimicii.
Ca sa obtina miscarea, ANIMATORUL stie ca privind alternativ doua desene care nu se suprapun, in derulare ele se “misca”. Toti am facut acest exercitiu, cand pe ultimele doua pagini ale maculatorului trasam cate o linie la intamplare iar apoi privind in zona desenata, miscam una din pagini, acoperind si descoperind, alternativ desenele si gata miscarea. Acesta este de fapt principiul miscarii.
Miscarea(usor de urmarit la desenul animat, unde se pot suprapune desenele si vizualiza prin transparenta) se vede ca o chinograma cu toate imaginile stivuite exact ca un evantai deschis caruia ii putem urmari toate fragmentele din care este compus.
ANIMATORUL stie ca miscarea trebuie sa se desfasoare intr-un anume timp, riguros calculat de catre regizor. Unitatile de masura sunt raportate in functie de suportul pe care se realizeaza filmul. 24 de fotograme pe secunda pentru suport clasic, pelicula cinematografica, sau 25 de fotograme pentru suportul magnetic. El stie ca o actiune ce se deruleaza intr-o unitate de timp, hai sa spunem 3 secunde si sa mai stabilim ca miscarea este continua, el va avea nevoie de 72 – 75 de imagini de acoperit cu desene.
Pentru o miscare cursiva el poate stabili utilizarea a cate doua fotograme pentru fiecare desen, in consecinta el trebuie sa foloseasca pentru a acoperi durata scenei, doar 36-37 de desene in loc de 72-75.
Spatiile dintre desenele desfasurate daca vor fi mai mari sau mai mici
se va obtine efectul de accelerare-decelerare si este una din
modalitatile crearii ritmului in animatie. O miscare la care spatiile sunt egale, va avea un aspect egal, monoton, mecanic, neinteresant.
Spuneam mai sus, ca pentru a acoperi durata de 3 secunde sunt necesare 36 -37 de imagini folosite la doua fotograme. De ce la doua fotograme?
Se poate si la o fotograma dar miscarea, raportata la acelasi spatiu de acoperit in acelasi timp este la fel, dar cu un numar dublu de desene, deci inutil si neeconomicos. Atunci de ce nu filmam fiecare desen la 3 – 4 fotograme? Putini stiu ca ochiul, desi are o multime de calitati, are si un moment de retentie, cand imaginea se fixeaza pe retina si s-a ajuns la concluzia, ca acesta retine dintr-o succesiune de imagini proiectate, tot a doua fotograma. Deci una DA si una NU, ideale pentru o miscare cursiva.
Ce se intampla daca ANIMATORUL foloseste intr-o miscare cursiva, mai mult de doua fotograme? Am sa incerc sa ilustrez cu “filmarea” desenelor : A,B,C,D si E la trei fotograme. Literele majuscule sunt cele retinute in memoria ochiului. Deci – AaA, bBb, CcC, dDd, EeE……
Se observa ca din desenul A au fost retinute doua imagini, ca si din C si E iar din desenele B si D doar cate una. Acest mod de a utiliza desenele creaza impresia de sacadare, deci miscarea nu mai este cursiva. Sacadarea este cu atat mai evidenta, cu cat fiecare desen ramane nemiscat pe ecran mai mult timp, deci mai multe fotograme per desen. Exista si un asemenea mod de a anima. Noi o numeam “din fixuri” sau “rarefiata”, adica din desene ce stau nemiscate pe ecran un numar de fotograme.
ANIMATORUL cunoaste acest lucru si cand va avea nevoie de sacadare, va folosi si acest mod de a o obtine.
Sunt mai multe variante, dar nu-mi propun sa tin un curs de animatie ci doar sa va spun cate ceva despre ANIMATOR.
…Dar cel mai important lucru pe care trebuie sa-l realizeze acesta este TRAIREA. El trebuie sa imprime eroilor sai, sentimente umane profunde. Sa transmita spectatorului cele mai firesti trairi, fara schematizari si saraciri ale semanticii cinematografice. Pentru asta ANIMATORUL trebuie sa fie si un actor de exceptie. El trebuie sa aiba cunostiinte din arsenalul artei teatrale pentru a ajunge la sufletul spectatorilor prin transpunerea acestora asupra personajelor. Personajele filmelor de animatie nu se misca singure,
ci un om, ANIMATORUL se apleaca cu sufletul peste desenele inerte si le da trairi din trairile lui. Unui actor, nu-i cere nimeni sa deseneze dar la un ANIMATOR de film de desen animat acest lucru are o dubla semnificatie aceea de desenator si actor. Munca in echipa il obliga pe ANIMATOR sa inteleaga in primul rand ce i se cere de catre regizor. Cu cronometrul pornit si deruland mental ce urmeaza a realiza el verifica daca “ritmul” sau coincide cu ritmul cerut de regizor si repeta de atatea ori pana cand timpii coincid. La un film, in functie de complexitatea acestuia, el trebuie sa conlucreze si cu ceilalti ANIMATORI in asa fel incat legaturile dintre cadre sa se desfasoare in acelasi ritm. Aici, story-boardul si Lay-outul sunt hotaratoare pentru cursivitate si coerenta. Nu-i asa ca este o lume fascinanta?
Pentru cei curiosi de statistici le propun sa faca un calcul simplu. Stiind ca intr-un film de desen animat, in acelasi timp de ex., se afla in cadru, trei-patru personaje care se misca independent unul de celalalt, deci trei – patru desene la fiecare doua fotograme, cate desene sunt necesare pentru a acoperi o proiectie de circa 8-9 minute de animatie(cat are un scurt metraj) sau pentru, hai sa spunem, o ora si douazeci de minute (in medie) cat are un lung metraj?
La “Robinson Crusoe” am avut nevoie de peste trei sute de mii de desene!!!!
Cine l-a vazut, isi aminteste, ca la un moment dat erau cadre cu cincisprezece – douazeci de eroi in miscare(Scenele atacului nocturn sau punerea pe fuga a lui Bongo-Bongo).
Si in “Uimitoarele aventuri ale muschetarilor” am avut o serie de scene cu multe personaje rezolvate cu brio de ANIMATORII mei.
Despre munca acestor creatori se poate vorbi si scrie mult. Eu am incercat sa va arat doar o foarte mica parte din ceea ce inseamna activitatea lor.
Le multumesc pe aceasta cale, tuturor ANIMATORILOR cu care am colaborat de-alungul a peste patruzeci de ani.
Cu ocazia zilei de 1 Martie ofer tuturor vizitatoarelor un martisor muzical alaturi de cele mai calde urari de sanatate, noroc si fericire.
Sa aveti o primavara plina de bucurii!
Observ de mai mult timp un fenomen, la inceput ca o joaca a tinerilor de a se da “mari” dar vazand ca se intinde ca o molima si cuprinde si mintile unora ce se cred de-acum adulti mi-am pus intrebarea(retorica fireste) – Cui foloseste?
Amestecul de cuvinte straine cu cele neaose sau folosirea titulaturii” originare” a unui spectacol, desi are un corespondent la fel de clar in limba stramoseasca, sunt doar cateva din modul de exprimare “la moda” care au impanzit cotidianul.
” E un tip COOL! BE COOL!
Termenul folosit ridica cel putin doua probleme de interpretare.
Dictionarul englez-roman: COOL= (calm, tihnit, INDRAZNET, PASIV… samd.)
Adica sa fiu INDRAZNET, sau PASIV? Ce are INDRAZNETUL cu PREFECTURA?
De ce “HAPPY HOUR” si nu “ORA DE FERICIRE” – spre exemplu?
O sa mi se motiveze ca asa este “formatul” emisiunii! Aiurea! Formatul emisiunii este CONTINUTUL, modul de desfasurare al programului si nu folosirea ad litteram a denumirii sale. Nu fac nici-o referire la spectacolul lui Catalin Maruta in care gasesc multe lucruri interesante, ci doar la TITLU.
Dealtfel si “DANSEZ PENTRU TINE” este un format de import, NU? Deci se poate schimba titulatura.(Imi placea mai mult “Dansez pentru un vis”!).
Noi nu mai folosim cuvintele dragi care ne infiorau cand le pronuntam:Te iubesc!
Acum sunt al dracului de destept si-i spun celei pentru care am sentimente deosebite, o romanca sadea: I love you! Nu-i asa ca sentimentul exprimat intr-o alta limba e mai “puternic” decat cel exprimat in limba stramosilor nostrii?
Daca nu este niciunul, atunci sa-mi motiveze cineva, cu argumente pertinente si sincere, de ce apelam la cuvinte straine cand le avem pe-ale noastre.
Privesc cu ingrijorare la invazia de expresii, gesturi, comportamente straine culturii si educatiei noastre, ce isi fac tot mai agresiv prezenta, iar noi ca niste oameni toleranti ca suntem, zambim cu bratele incrucisate in fata unui fenomen ce imunda cotidianul. Banuiesc ca ratiunea doar a atipit si ca n-o v-a cuprinde somnul.
Ar fi tragic!
A cunoaste limba altor popoare este o necesitate evidenta pentru a comunica cu cei ce nu vorbesc limba noastra, a avea acces la informatii, a folosi programe ce au un anumit limbaj, samd… dar a ma adresa concetatenilor mei intr-o alta limba, fie ea si engleza, mi se pare prea mult. Eu care am fost obligat sa invat limba rusa in scoala, cu profesori care nu stiau boaba romaneste, numai ca se spera pe atunci ca limba rusa va fi singura limba de comunicare internationala(bine ca n-a fost) imi dau seama ca mai bine invatam altceva in acest timp dar nu a depins de mine.
Snobismul despre care vorbeam mai sus mi-a reamintit un banc.
Undeva, in Ardeal, un tanar de prin sudul tarii, cu rucsacul pe umar, ochelari de soare, blugi decolorati si rupti in genunchi, cum e moda, nu-i asa?…, ratacind drumul spre un sat bihorean, se intalneste cu doi localnici, cu sapele pe umeri, mergand la munca campului. Vrand sa capete informatia necesara, se adreseaza celui mai in varsta: -Good morning sir, do you speak english? Vazand mutra contrariata a sateanului, schimba abordarea: -Sprechen sie Deutch?
Aceeasi expresie nedumerita.
– Lei parla italiana?
-!!!!!
-Vous parler francaise?
Vazand ca toate incercarile sale de a capata informatia au fost sortite esecului, pleaca bombanind despre incultura concetatenilor sai.
Dupa plecarea ratacitului, cel tanar, isi revine din uimire si-l intreaba pe cel mai in varsta: -Pista Baci, ai vazut cate limbi stia omul ala?
– No, si la ce i-o folosit?
Am gasit doua diafilme marca “Animafilm” pe care le-am scanat pentru fanii genului.
Dex-ul spune ca : Diafilmul este un film fotografic ce cuprinde o succesiune de diapozitive pe o tema data si care poate fi proiectat pe un ecran.
Lectura – Desene Marlena Szabo
Explicatia nu este completa deoarece diafilmul nu contine diapozitive in sensul tehnic al cuvantului diapozitiv, ci imagini aproximativ cinematografice(ca dimensiune). Diapozitivele sunt fotograme cu imagini de sine statatoare, in timp ce diafilmul contine o poveste ce are la baza un scenariu. Un diafilm are in medie 35 de fotograme, ca o rola de film foto clasic.
Diapozitivele sunt disparate si inramate separat iar succesiunea lor este aleatorie.
Voinicelul – Ilustratii Dem
Eram la Roma si lucram cu incrancenare la realizarea story-board-ului la filmul Robinson Crusoe. Cu o pauza scurta la pranz, desenam cadru dupa cadru de dimineata si pana seara.
Intr-una din zile, Alberto, patronul societatii IFE Roma cu care realizam aceasta coproductie,ma invita sa cunosc niste oameni de film. Mergem la o casa de publicitate unde fac cunostiinta cu directoarea executiva, cu un director de film de la Cinecitta si cu o actrita din Germania de vest, care avea un rol important intr-un film in care erau implicati cei de fata, mai putin Alberto si cu mine. In discutie s-au facut diferite propuneri cu privire la documentarea mea pe durata sederii la Roma. De comun acord se stabileste ca in prima sambata sa ne intalnim cu totii si sa mergem la un cinematograf sa vedem filmul “Arriva Charlie Brown”, un film de desene animate, plicticos dar util din punctul de vedere al Lip-sync-ului (sincronizarea buzelor pe un dialog preinregistrat), cu atat mai necesar cu cat era pentru prima data cand in Romania se facea aceasta operatiune.
Sambata. La ora la care Alberto trebuia sa ma ia de la hotel, vine directoarea casei de publicitate si-mi transmite scuzele acestuia care
o sunase si-i comunicase o schimbare survenita in ultimul moment dar ca in rest programul a ramas acelasi. Ma urc in masina si dupa circa o jumatate de ora ajungem la cinematograful cu pricina. Aici, ceilalti deja sosisera, ba chiar cativa in plus. Inca un producator, un scenarist si un monteur. Nu putem vedea filmul, deoarece spectacolele tuturor cinematografelor fusesera suspendate pe motiv de greva.
Fiind tarziu, hotaram sa mergem la un restaurant sa luam cina.
Restaurantul. O masa mare(eram sapte doar). Se iau aperitive, se mananca diverse preparate, se beau vinuri alese, cafele, ma rog, dupa gustul fiecaruia. Trec cateva ore bune si discutiile incepusera sa lancezeasca. Majoritatea cascau mai mult sau mai putin discret, priveau tavanul cu un plictis evident.
Restaurantul se cam golise si cum ospatarul se tot invartea in jurul mesei, ba strangand firimituri imaginare sau golind scrumierele si cum nimeni nu dadea semn sa achite consumatia, imi iau inima-n dinti si-l chem sa faca contul consumatiei.
Era pregatita deja o lista cat un pomelnic si mi-o inmaneaza.
Imi arunc ochii pe ea si inlemnesc!
Suma era cu putin mai mica decat diurna pe care tocmai o incasasem de la Alberto, pentru toata perioada sederii mele in Italia. Noroc ca apucasem sa achit hotelul.
Platesc! Nimeni nu face niciun gest sa ma opreasca. In sinea mea il blestemam pe Alberto care-mi crease aceasta incurcatura! Cand am ajuns la hotel, mi-am reconsiderat toate cheltuielile pentru perioada urmatoare. Circa doua saptamani. Luni ma intalnesc cu Alberto la birou si ma intreaba cum a fost.
Ii spun ca nu am vazut filmul din motive de greva si-atat. Nu i-am spus nimic despre povestea cu restaurantul.
Trec cateva zile si Alberto imi face din nou invitatia de a merge in aceeasi formatie la filmul pe care nu l-am putut viziona prima data.
Il refuz. La intrebarile sale insistente ii povestesc cum a decurs intalnirea. Cand am terminat s-a lasat liniste circa doua-trei minute timp in care ma privea fara sa zica nimic apoi dupa ce a clipit de cateva ori imi spune: – Esti un idiot! Cum ai putut sa platesti tu toata consumatia?
– Idiot esti tu! De cate ori ai venit la Bucuresti si ai fost invitat la diferite restaurante, ai platit TU vreun leu?Nici macar nu stii cand se achita consumatia si ma faci tot pe mine idiot? Erai INVITATUL meu si m-am purtat ca atare.
Dupa o pauza in care incerca sa deruleze mental intalnirile noastre de la Bucuresti si fara sa ma priveasca in ochi:
-Unde e nota de consumatie?
Scot pomelnicul si i-l dau. Il citeste in tacere, ridicand uneori din sprancene si dupa ce o reciteste, scoate carnetul de cecuri si-mi completeaza un cec cu suma respectiva si mi-l da fara un cuvant. Trec cateva zile. Apare din nou Alberto si-mi confirma ca sambata mergem sa vedem filmul cu pricina.
Sambata. Scenariul se repeta. Directoarea, scuzele lui Alberto ca a intervenit ceva si nu poate veni, etc., etc.. Intrasem din nou la idei.
La intalnire au mai aparut inca un scenarist si un scenograf. Am ocupat aproape un rand in sala de cinematograf. Rezist eroic la o ora si jumatate de dialoguri.
Subiectul filmului. Un pusti, Charlie Brown, explica prietenilor sai regulile jocului de basseball si atat.
Dupa film, restaurantul, consumatia, cascatul in prelungiri. In final, imi iau inima-n dinti si risc incercand sa repet figura de prima data .Eroare! Chelnerul ma refuza politicos spunandu-mi ca totul a fost deja achitat!Cand? Cum? Habar n-am! Deci pot fi si ei politicosi cu invitatii, nu? Sunt lucruri ce se pot invata!
Dar daca Alberto refuza sa-mi deconteze cheltuielile “nesabuite”?
Si daca a doua oara ar fi trebuit sa platesc fara a-mi redobandi banii?
Brrrr! Nici nu vreau sa ma gandesc!
Cert este ca de atunci am fost tratat ca un invitat la toate intalnirile dar nici Alberto n-a mai lipsit.
Imaginea luata in 1961 reprezinta cursantii dupa orele de desen la Muzeul Satului. Langa profesorul de desen, directorul cursurilor Dl Alexandru Camenita(Papa) cum il alintam noi, nea Niculae Hizan, scenograful majoritatii filmelor lui Gopo si in randul de jos, singurii admisi in sectia de animatie a Studioului Cinematografic “Bucuresti”, Adrian Nicolau, Virgil Mocanu si subsemnatul.
Cu putin timp in urma am avut sansa de a ma reintalni cu cativa fosti colegi, impatimiti ai aceleiasi pasiuni ca si mine, animatia clasica. Cu exceptia lui Costel Seltea, care inca mai realizeaza animatie(in stanga foto) ceilalti doi, Florin Saceanu(in dreapta foto) un reputat pictor de biserici si Marian Mihail(in centrul imaginii) un ilustrator de exceptie, au renuntat la filmul de animatie din aceleasi motive pentru care au renuntat si alti animatori si anume, incertitudinea unei activitati continue si a veniturilor mai mult decat modeste cu care trebuiau sa supravietuiasca.
Pentru a-mi argumenta cele de mai sus, va propun spre delectarea ochiului si sufletului, patru lucrari realizate de Marian Mihail, alese cu dificultate dintre multele ilustratii ce poarta semnatura inconfundabila a autorului lor.
Bravo Mariane!
Ultima perioada a anului a fost plina de evenimente care m-au facut sa retraiesc intens o perioada draga din viata si anume exact cea a consacrarii mele ca autor de film si pedagog. Am derulat cu incetinitorul toate acele momente, am revazut chipuri de care m-am legat sufleteste si sunt mandru ca am avut sansa de a-i cunoaste si a lucra cu multi dintre ei. Mi-au revenit in memorie imagini si intamplari din acea perioada. Iata una din ele. Se intampla in anul 1968 cand conducerea studioului a hotarat sa inceapa niste cursuri de pregatire pentru a descoperi noi talente in arta animatiei. Zis si facut! Se fac testari cu numerosi amatori si dupa ce sunt alesi un numar de circa 30 de tineri, incepe pregatirea lor. In acea perioada lucram cu echipa la filmul “Jos Masca” si nici prin cap nu-mi trecea ca voi ajunge sa particip la pregatirea noii generatii de animatori. Intr-una din seri, ma trezesc cu un coleg ca ma solicita sa predau eu in ora urmatoare intrucat cel ce trebuia sa conduca pregatirea nu a putut veni. Si iata-ma in fata tinerilor fara sa am niciun plan (de fapt nici nu exista vreunul).
Mi-am amintit de perioada mea de pregatire si dupa ce mi-am adus unul din caietele de la cursurile de animatie am inceput sa ma implic tot mai serios in scolirea viitorilor mei colegi. Pentru o pregatire eficienta a viitoarelor cadre de animatori, organizatorii cursurilor au apelat la o tanara de la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti pentru a poza nud la orele de studiu rezervate desenului dupa model si ca prin minune la aceste ore atelierul era populat de toti sefii administrativi ai studioului care voiau sa vada pe viu daca cursantii se pregatesc serios sau nu pentru noua meserie!
La aceste cursuri l-am cunoscut pe Dinu Serbescu(al patrulea de la stanga), mai tarziu animator si realizator de filme de animatie, multe dintre ele sub obladuirea TVR, si pe Valentin Cain(al doilea) un foarte talentat animator care la putin timp dupa terminarea filmului Robinson Crusoe la care a si lucrat, a avut ocazia de a ramane in vest unde si-a continuat activitatea la o serie de studiouri de animatie. Ei a fost doar doi dintre absolventii cursurilor din 1968 ce apar in imaginea alaturata. Primul din stanga, Bujor Stefanescu si ultimul din dreapta Lucian Mihaesteanu(Il Maestro) cum este cunoscut in Statele Unite sunt poate cele mai solicitati artisti ai momentului. Cu ei am avut fericirea sa colaborez cativa ani mai tarziu (cred ca prin ’70 -’71),dupa ce au absolvit cursurile de animatie. Cel din mijlocul imaginii,un alt tanar talentat care la fel ca multi romani a ales calea exilului este Mircea Manta .
Imi aduc aminte o intamplare cu el. Nu stiu cum, intr-o discutie pe teme sportive am ajuns la Tir. Eu declarandu-mi completa necunoastere, i-am cerut lamuriri suplimentare si Mircea a inceput sa-mi faca o adevarata demonstratie despre acest sport in care eram total “novice”. La sfarsitul demonstratiei la care el se intrecuse cu un alt coleg la fel de tanar ca si el, Constantin Paun(mai tarziu regizor), sa ma lamureasca cu ce se mananca sportul acesta, ma apropii de masa mea de lucru si dintr-un sertar scot legitimatia de Maestru al Sportului si le-o arat. Va puteti imagina ce figuri au facut. Din pacate despre Mircea nu mai am niciun fel de stiri de foarte multa vreme. Stiu ca a activat ca animator pe coasta de vest a Americii si ca studiourile care l-au solicitat sunt dintre cele mai pretentioase. Sper sa-i fie bine pe unde s-o afla. Aceasta imagine am primit-o de la Bujor si dateaza din 1974.
