Diverse - Blogul regizorului Victor Antonescu

Desene animate – Cum realizam un film de desen animat? – 5

5 – Filmare

La filmul de desen animat erau folosite, de regula, trucile verticale. Termenul < truca > vine de la trucaje, deoarece asemenea aparatura complexa era folosita la realizarea unor trucaje in filmele cu actori sau documentare. O truca, era alcatuita dintr-o camera de luat vederi, in cazul desenului animat, asezata deasupra unei mese speciale, avand obiectivul in partea de jos si orientata cu axul optic perpendicular pe aceasta. Camera, de o constructie speciala, era sustinuta de o coloana, ca la trucile sovietice MF 12, sau de cate doua ca la trucile DEBRIE, ASCANIA sau SEIKY (referindu-ma doar la trucile folosite de noi).
Acest mod de sustinere permitea camerei sa faca deplasari inainte – inapoi (in jos, apropiindu-se de masa pe care erau desenele si decorurile, sau in sus, departandu-se de acestea, miscari facilitate de un fel platforma cu role pe care era fixata).
Pe o laterala a unei coloane se afla cate o pista de sharf (claritate) pentru fiecare obiectiv folosit. Aceasta pista era necesara pentru mentinerea claritatii imaginii pe toata distanta de deplasare a camerei. Dar cel mai important dispozitiv al camerei de era sistemul de filmare cadru cu cadru (frame by frame), pe mers inainte al peliculei sau pe mers inapoi si posibilitatea de inchidere graduala a sectorului obturatorului cu care se puteau obtine fonduurile de inchidere – deschidere sau inlantuirile. Toate aceste operatiuni erau asistate si de o metreuza ce inregistra fiecare fotograma expusa.
Masa de filmare era robusta si in afara de deplasarile comandate de catre operator ramanea nemiscata. Miscarile mesei puteau fi de la stanga la dreapta pe o axa Vest-Est, inainte – inapoi pe o axa Nord – Sud, sau pe o diagonala rezultata din combinarea deplasarii pe doua axe simultan (de ex. Est -Vest cu Nord – Sud) obtinandu-se o miscare pe directia Nord-Est catre Sud-Vest.
Deplasarile mesei erau deasemeni asistate de niste metreuze speciale care inregistrau numarul de milimetri ai deplasarilor. Operatori stiau ca la o tura completa a unei manivele ce deplasa masa intr-o directie ii corespundea un numar de milimetri. Era apoi simplu de calculat cate asemenea miscari erau necesare pentru a face deplasarea dintr-un punct in altul pe o distanta X intr-un numar Y de fotograme. Asemenea calcule se faceau mai tot timpul la cei ce foloseau miscari frecvente de aparat, printre acestia numarandu-ma si eu. Lucrurile se complicau si mai mult cand in afara de miscarile combinate pe o diagonala se mai folosea
si o miscare de aparat (travelling) inainte sau inapoi si ca sa fie tacamul complet, se inchidea si sectorul camerei pentru un fondu.
Calculele trebuiau sa fie atat de exacte incat la ultima fotograma specificata in jurnalul de filmare al scenei in cauza, toate operatiunile sa fie incheiate intr-o sincronizare perfecta.
Masa trucii despre ale carei deplasari am vorbit mai sus era prevazuta cu un semn identic (dispozitiv ACME) celui folosit de animatori si in cele mai multe cazuri era suspendat deasupra mesei fiind independent de miscarile acesteia.
Dupa ce se fixa pe masa decorul si se puneau in semn acetofanele cu desene in ordinea din jurnal, acestea erau presate cu un cristal foarte pur si se putea incepe filmarea. Pentru identificarea materialului filmat,operatiune necesara in momentul in care se trecea la faza urmatoare, cea de montaj, fiecare film avea clacheta sa proprie pe care in afara de titlu mai era notat numarul scenei (scenelor).
In afara de aceste posibilitati, trucile mai aveau si accesorii suplimentare din care citez doar cateva; imaginea aeriala (aeriana) de la truca SEIKY cu care se puteau combina filmarea cadru cu cadru din platou cu un fel de “retroproiectie” a unui material filmat (de exemplu pe strada) pozitivul acestuia fiind incarcat intr-un tip special de retroproiector si fotogramele acestuia deplasandu-se pe acelasi principiu frame by frame sau posibilitatea de rotire a intregii mese cu 360 de grade.
Si la trucile MF 12 era un asemenea dispozitiv de rotire, doar ca se monta in mijlocul mesei respective, sau alte accesorii ca niste tamburi de lemn pe o armatura metalica utilizati de regula pentru filmarea genericelor care “curg”. Un asemenea dispozitiv l-am folosit pentru realizarea genericului la filmul “greierele si furnica”.

Desene animate – Cum realizam un film de desen animat? – 4

4 – Contur si culoare

Pe masura ce scenele erau aprobate in urma vizionarilor in probe de miscare, acestea erau preluate de catre asistentul de regie care dupa ce verifica cu atentie toate desenele si intervenea in cazul unor scapari (desene omise, numerotare identica la desene diferite, etc., pentru a da doar doua exemple), desenele erau predate in sectia contur(foto1) pentru a fi copiate pe acetofan. Dupa copiere urma o noua verificare a corectitudinii copierii si daca totul era in regula acetofanele conturate mergeau in sectia culoare. Aici fiecare acetofan era colorat pe verso(foto 2) in culorile stabilite de mine si puse in clasoare, niste rafturi multi etajate, unde asteptau sa se usuce. Asistentul verifica pentru ultima data corectitudinea operatiunilor anterioare dupa care, in dosarul pregatit pentru filmare, aseza desenele in ordinea in care urma sa fie filmate, conform jurnalului intocmit de animator. Din necesitatea mentinerii si respectarii proportiilor personajelor, a aparut o noua activitate, < stilizarea > in care niste desenatori foarte buni “curatau” desenele animatorilor, cand acestea nu mai corespundeau tipajului aprobat. In acest fel se aducea o contributie in plus la mentinerea unitatii stilistice a filmului cu atat mai necesara in realizarea serialelor sau lung metrajelor. Prin schimbarea fluxului tehnologic, aceasta activitate s-a mentinut o perioada, in timp ce conturarea si colorarea manuala au disparut. Dar cum nu mi-am propus sa aduc in discutie noile tehnici, folosite ma opresc aici cu exemplele amintite anterior.
In sfarsit, pe masura ce inca se lucra la contur si culoare, mapele cu acetofane finite erau duse la filmarea color.

Desene animate – Cum realizam un film de desen animat? – 3

3 – Lista de expunere

Dupa realizarea capetelor de miscare si a schemelor de dispunere a desenelor intermediare intre acestea, animatorul incepe, poate cea mai importanta activitate a sa, transpunerea tuturor trairilor solicitate in interpretarea artistica a miscarii personajelor. Acest lucru se realizeaza prin intocmirea unui jurnal de filmare(exposure sheet) cu cifre ce reprezentau fiecare un desen al scenei respective si a caror ordine pentru filmare, numai animatorul ii stia rostul.
Cifrele ce se deruleaza pe rubrici verticale, cate una pentru fiecare personaj sau elementele constitutive ale acestuia si sunt ordonate de catre animator, de sus in jos pe rubricile orizontale, cate una pentru fiecare fotograma.
In anumite situatii, cand scena respectiva avea si dialog preinregistrat si descifrate fonogramele in fotograme, pe coloana din stanga, de regula, erau trecute vocalele si consoanele cuvintelor pe numarul de rubrici corespunzator fotogramelor pentru a realiza animatia buzelor (lip-sync) in sincron cu dialogul dat si pe durata acestuia.
Daca din greseala acest jurnal de filmare se pierdea, desenele in sine nu mai aveau nici o valoare iar animatorului ii era foarte greu sa refaca jurnalul, redandu-i cu exactitate forma si deci trairile din momentul intocmirii acestuia.
Acesta este si motivul pentru care aceste jurnale trebuiau pastrate cu foarte mare grija. Eu, cand faceam animatie, intocmeam jurnalul imediat dupa ce stabileam schemele pentru intermediare la toate capetele. Nu lasam niciodata pentru a doua zi aceasta activitate. Simteam ca jurnalul trebuia facut atunci cand trairile erau proaspete si sa nu las pentru mai tarziu realizarea acestuia. Cred ca pentru un neavizat, jurnalul de filmare seamana oarecum cu activitatea unui realizator de programe pe calculator. Si intr-un caz si in celalalt un specialist isi va da seama ce se intampla dar vor fi sigur chestiuni de nuantare care ii vor scapa.

Desene animate – Cum realizam un film de desen animat? – 2

Animatie si intermediare.

2 – La un scurt metraj (in functie de stilul fiecarui regizor si de lungimea filmului) se realizau de la cateva zeci, la peste o suta de asemenea cadre ce deveneau tot atatea scene. In afara de schitele ce indicau ce se intampla in scena respectiva, fiecare asemenea caseta, in afara de numarul scenei, secventa si episodul (in cazul serialelor, sau lung metrajelor) mai erau codificate decorurile, pentru a fi gasite usor cand in acelasi cadru s-ar fi desfasurat o alta actiune. Mai erau trecute cateva indicatii importante si anume, durata (in secunde sau fotograme), dialogul (cand era cazul), indicatii pentru filmare precum cadrul la care se va filma (field), sau miscari ale trucii, efecte speciale, etc.
Durata unei scene o stabileam avand cronometrul pregatit si deruland mental actiunea din scena respectiva. Daca dupa mai multe asemenea derulari, timpii erau aceiasi,”aceea” era durata scenei si animatorul trebuia sa respecte intocmai acest lucru.
Dupa ce scena era data in lucru, in caseta respectiva din story-board se mai trecea si numele animatorului ce o executa.
Lay-out-ul se realiza pentru fiecare scena in parte si era predat animatorului intr-un dosar ce continea de regula imaginea din story-board marita la dimensiunea de 1/1 si continea in afara de schita de decor (avand cat mai precis desenat conturul, in cazul delimitarii personajelor pe acesta) si cateva schite de atitudini ale personajelor in actiune la dimensiunea exacta la care trebuia desenate(de regula numerotate si purtand indicativul de recunoastere al scenei, secventei, episodului, durata, etc.).
Impreuna cu desenele mentionate era si dat cadrul la care urma sa se filmeze scena respectiva.
La majoritatea filmele mele am realizat integral atat story-board-ul cat si lay-out-ul.
In timp ce lucram story-board-ul si mai apoi lay-out-ul trebuia sa am gata si personajele la proportiile hotarate si colorate conform indicatiilor mele iar scenografului sa-i pun la dispozitie toate schitele de decor la dimensiunea de 1/1.
In timp ce se realiza animatia si desenele intermediare se definitivau decorurile.

(Vezi foto sus: Crochiu cu capetele de animatie si intermediarele intr-o miscare de pendulare.
“Capetele” sunt cele incercuite; 1 , 5 si 9 iar intermediarele; 2, 3 si 4 (din 1 in 5) si 6,7 si 8 (din 5 in 9). Se observa schemele ce stabilesc modul de distribuire al intermediarelor intre capetele de miscare. Cea din 1 in 5 de accelerare iar cea din 5 in 9 de incetinire.)

Animatia pe masura ce era realizata si filmata pe pelicula alb-negru o vizionam in negativ cu intreaga echipa. Aceasta procedura o numeam vizionarea probelor de miscare (pencil-test) si era absolut necesara pentru a face eventualele corecturi.
De regula, cu o echipa de animatori de calitate, observatiile se refereau doar la accelerarea-decelerarea miscarii in anumite momente, marirea sau scurtarea momentelor statice (fixurile). Foarte rar am fost pus in situatia de a refuza animatia pentru denaturarea inscenarii. Acest lucru a dovedit utilitatea dialogului cu animatorii pe fiecare scena in parte si verificarea cronometrajelor pana la gasirea timpului stabilit de mine.
In paralel cu realizarea lay-out-ului, animatori incepeau sa creeze animatia la primele scene. Fiind vorba de filmul desen animat, animatorii utilizau un dispozitiv ca o clema cu trei stifturi (dispozitiv ACME sau SEMN, cum ii spuneam noi si omologat in intreaga lume) in care se pozitionau foile de calc sau de hartie ce erau perforate special pentru acest “semn”.
Pentru inceput, animatorul, realiza o chinograma a desfasurarii actiunii, conform indicatiilor din lay-out-ul scenei respective. Apoi incepea sa creeze separat toate desenele necesare pentru acoperirea intregului spatiu rezervat actiunii putandu-le urmari succesiunea datorita transparentei suportului pe care fusesera desenate.
Aceste desene realizate de animator (capete de miscare) sunt in aceasta faza doar pozitiile cheie prin care vor trece desenele de la primul si pana la ultimul odata cu introducerea “intermediarelor” (desene de completare) conform unor indicatiistabilite de animator (schemele de animatie) care vor accelera, incetini sau realiza o miscare egala, dupa necesitati. Acestea fiind realizate de un alt desenator, intermediaristul.

Desene animate – Cum realizam un film de desen animat?

Robinson Crusoe 3 Intrucat am observat ca foarte multi dintre cei interesati de filmul de animatie, nu au suficiente informatii despre fluxul tehnologic al acestuia, incerc in cele ce urmeaza sa aduc oarecari lamuriri, fara a intra in detalii si fara pretentia de a fi spus totul.

In acest sens voi vorbi la persoana intai si ma voi referi doar la stilul meu de lucru.

Scenariul si story-board

1 – Pentru inceput aveam nevoie de o idee care sa stea la baza unui scenariu si trebuia sa gasesc musai ceva care pus pe hartie sa trezeasca interesul conducerii studioului.
Cum nu duceam lipsa de idei, iar daca eram intr-o pana de inspiratie si nu puteam apela la portofoliul de scenarii, care de cele mai multe ori se potriveau temperamentului meu ca nuca-n perete, trebuia atunci sa apelez fie la intelepciunea populara fie la sursa inepuizabila din literatura pentru copii si tineret pentru a iesi din impas.
Scenariile mele erau mai mult decupaje scrise decat scenarii literare. Le scriam cat mai sugestiv, fara inflorituri stilistice si fara cuvinte ce nu aveau corespondent vizual in ceeace urma sa pun pe hartie. Era usor de urmarit firul narativ si oricine isi putea imagina cam cum v-a arata pe ecran.
Pana sa ajung cu el in fata consiliului artistic, ma sfatuiam cu redactorul si eliminam sensurile echivoce sau actiunile stufoase care complicau povestea, iar atunci cand eram convinsi ca am rezolvat majoritatea problemelor, redactorul il prezenta conducerii studioului.
Daca primeam aprobarea de a intra in productie incepea nebunia crearii personajelor (ma obisnuisem sa le caut deja inca din momentul in care incoltise ideea viitorului film), a realizarii story-board-ului si a lay-out-ului materiale indispensabile activitatilor ulterioare (animatia, filmarea, montajul). In acelasi timp, se desfasura targuiala penibila a intocmirii devizului, moment in care toata functionarimea devenea dintr-odata foarte importanta, fiecare dorind sa taie cate ceva din cele solicitate de regizor.
Story-board-ului (desfasurarea actiunii scenariului in imagini, fiecare reprezentand cate o scena de la primul cadru si pana la ultimul) era una din componentele importante ale filmului de desen animat. Pentru a realiza story-board-ul, trebuia sa ilustrez mici casete la fel ca in revistele de benzi desenate Formatul care imi convenea cel mai mult era de circa 80 mm/60 mm (zona rezervata desenului) si il probasem in timp cu bune rezultate.
Se incercase la un moment dat tipizarea paginilor pentru story-board, dar pana la urma fiecare regizor isi construia propriul format.

1944 – Bucuresti, toamna lui ’44

soldat Pe o straduta de langa casa noastra, se incartiruise in locuinta parasita de locatari, un grup de ofiteri superiori ai trupelor rusesti din zona. Familia Weiss, compusa din sot, sotie si doua fiice au parasit casa de teama unor eventuale represalii, ei fiind de origina germana dar fara nici o lagatura cu reprezentantii axei. Noi le stiam pe cele doua fete doar din vedere. Cand era frumos afara se uitau peste gard cum ne jucam, dar niciodata nu li s-a permis sa paraseasca curtea. De altfel nici nu vorbeau cu noi.
Intr-una din zile, ne-am oprit curiosi la poarta, vazand usa casei data de perete si un du-te, vino de militari de toate gradele. Un capitan, ne-a vazut si zambind ne-a invitat in casa. Eram surprins de faptul ca intram in sanctuarul unei familii care se tinuse departe de toti vecinii. Intr-un colt al camerei fetelor, era o camera de jucarie de circa un metru si jumatate pe un metru si jumatate, cu peretii inalti cam de un metru, avand o usa de acces si o fereastra cu perdelute.
Camera era amenajata cu tot dichisul si permitea locatarelor sa stea pe mici scaunele, la o masuta liliputana avand creat un cadru intim de joaca. Eram pur si simplu uimit.
Locuinta fusese evacuata in graba si ramasese doar mobila si parchetul, in acel moment plin de coji de pepene verde si resturi menajere.
Acelasi capitan incerca sa ne vorbeasca dar nestiind cum, arata spre el pronuntand – Sasa! ,apoi punand un deget pe pieptul meu astepta un raspuns cu o figura intrebatoare. Am inteles ca voia sa afle cum ma cheama.
– Victor!
Fata i s-a luminat si mangaindu-ma pe crestet a pronuntat; -Vitea!
Bagand apoi mana in buzunar, a cules niste dropsuri, pe care dupa ce a indepartat cateva fire de tutun ni le-a oferit continuand sa zambeasca.
M-am gandit mult timp dupa aceea la cele intamplate si am crezut atunci ca si acum de altfel, ca probabil lasase acasa un baietel caruia ii semanam si de care ii era dor iar aparitia noastra ii starnise nostalgice amintiri.
Sper sa fi supravietuit razboiului si sa-si fi regasit familia de care a fost despartit atat de nemeritat.

1944 – Sfarsit de vara, inceput de toamna

razboi2 Zvonurile au inceput sa circule la un moment dat cu iuteala unei ploi de vara.
Nu mai suntem cu nemtii! Ne-am dat cu rusii!
Primele semne ale evenimentelor ce au urmat au fost raidurile disperate ale avioanelor germane ce se indreptau din toate partile catre Bucuresti, hotarate sa-l rada de pe suprafata pamantului. In furia lor, mitraliau tot ce se misca.
Intr-una din zile ne-am speriat ingrozitor, cand un imens avion german cu 6 motoare, (cred ca se numea Goliath) a trecut pe deasupra noastra la nici 50 de metri, facand sa trepideze toate casele si avand aceeasi directie. Capitala.
Incet, incet tumultul se linisteste si intr-o zi, incep sa circule informatii ca rusii se apropie facand prapad. Dupa cum se spunea, multi dintre ei nici macar nu stiau ca acum erau aliati cu noi.
Toate tinerele din comuna s-au ascuns de frica soldatilor, circuland zvonuri alarmante despre dezmatul la care se pretau noi ocupanti.
camila Si deodata ulitele comunei incep sa forfoteasca de soldati plini de praf ce insoteau masinile, carutele si tunurile, unele tractate de camile Bactriane (cu doua cocoase) pe care le vedeam pentru prima data si pana seara toate gospodariile erau ocupate.
Intreaga comuna se transformase la un moment dat intr-un imens targ in care fiecare avea ceva de vandut sau de cumparat. Soldatii faceau troc, de regula pentru bautura, oferind in schimb, de la ceasuri de toate marcile, cizme, caciuli de blana, pana la cai de povara, carute si chiar motociclete. Gazdele noastre s-au capatuit, in urma unui asemenea troc, cu o pereche de cai bavarezi cu intreg harnasamentul.
In sfarsit, dupa ce si-au refacut fortele, trupele au pornit mai departe si imediat dupa asta tata ne-a adus din nou la Bucuresti si astfel s-a incheiat capitolul refugierii noastre.

1944 – Razboi si pace

polenta Timpul trecea si vestile erau tot mai putin linistitoare. Bombardamentele se intetisera si aproape ca nu mai era noapte fara alarme. Rafuielile dintre avioanele americane si cele germane sau romanesti ajungeau uneori, pana aproape de comuna in care ne aflam. Gaseam, tot mai des pe camp, tuburi de mitraliera lungi de circa 15 cm., rezultate din aceste confruntari, pe care le adunam si le predam sefului de post, desi fuseseram atentionati sa nu ne atingem de ele.
Imi amintesc ca era o adevarata isterie cu obiectele gasite si circulau povesti care mai de care mai inspaimantatoare. Ca s-au gasit stilouri care la simpla atingere explodau si te schilodeau, in cel mai fericit caz, daca nu te ucideau. Jucarii abandonate ce tentau copiii sa le culeaga si sa se joace cu ele si care la fel sareau in aer.Si cate si mai cate asemenea grozavii.
Dar dincolo de toate aceste lucruri, viata isi continua cursul cu incapatanare.
Mama gazdelor noastre, o femeie de vreo 60 de ani “bata” (bunica) cum ii spuneau ei si care se bucura de tot respectul intregii familii, hotaraste intr-una din zile ca ar trebui culeasa mazarea si se stabileste ca a doua zi sa se treaca la infaptuirea acestui lucru. La fel “ca martie din post”cum se spune, nu puteam lipsi de la un asemenea eveniment si cum Gheorghe, baiatul gazdei deja imi facuse invitatia, a doua zi la prima ora eram deja sus in caruta.
Locul semanat cu mazare era situat pe malul lacului Greaca. Un lac foarte mare, cu apa linistita si malul opus pierzandu-se intr-o usoara pacla.
In timp ce noi am inceput sa smulgem vrejurile cu pastaile de mazare deja uscate si sa le facem gramada, “bata” daduse deja jos din caruta niste pirostrii, un tuci, un saculet de malai si unul cu fasole, nelipsita masuta rotunda, niste blide si linguri de lemn. Dintr-o tivga a turnat apa intr-o oala de pamant, a pus la fiert fasolea impreuna cu niste zarzavat tocat iar dupa aceea a inceput sa se ocupe de mamaliga. Trageam din cand in cand cu coada ochiului spre “bucataria” dinspre care veneau niste arome nemaipomenite. Cand masa a fost gata, bunica a hotarat ca este timpul pentru o pauza si ne-a invitat la masa. Dupa ce ne-am spalat cu apa
din lac ne-am asezat jur-imprejurul mesei in mijlocul careia trona o mamaliga aurie feliata cu ajutorul unui fir de ata. Nu exagerez cu nimic, dar o ciorba de fasole mai gustoasa ca aceea nu am mai avut fericirea sa mai mananc niciodata.
La intoarcere, pe inserat, nenea Sfarcea m-a invitat langa el si m-a lasat sa conduc atelajul pana acasa. Eram peste masura de fericit.
Uitasem ca e razboi.

1944 – Vara lui ’44

vaca Am fost gazduiti de o familie (Sfarcea) cu care tata se intelesese mai din timp.
Primele zile au fost de acomodare. Mancam la o masuta rotunda si joasa stand pe niste taburete scunde. Dupa un timp tata ne-a construit o masa normala si cu totii, chiar si gazdele, am beneficiat de noul confort.
Cu exceptia alarmelor date, cu clopotele bisericilor, atunci cand avioanele urmau sa treaca spre Bucuresti sau Ploiesti, comuna fiind asezata cumva pe ruta acestora, viata era linistita in general. Eu ma amestecasem printre copiii de varsta mea cu care bantuiam pana pe malul Argesului cu vitele la pascut. Ne placea in deosebi o padurice de salcami tineri la umbra carora crestea o iarba inalta si bogata, numai buna pentru potolit foamea animalelor sau jucam “poarca” (un fel de hochei pe iarba) dar “pucul” care era de regula o cutie de conserve ce trebuia introdusa, prin lovirea cu un bat, nu intr-o poarta ci intr-o mica groapa.
Se intampla uneori ca avioanele ce se intorceau dupa bombardamente, sa
largheze la nimereala butoaiele golite de combustibil. Atunci cand observam acest lucru, reperam locul unde cazusera si imediat prietenii mei isi anuntau parintii care veneau cu carutele si le “confiscau” pentru uz propriu. Aproape ca nu era gospodarie care sa nu aiba cateva asemenea recipiente de cate 500 de litri fiecare.
In fiecare sambata, ne duceam in “centru”, locul unde oprea “cursa” de la Bucuresti.
Claxonul inconfundabil al autobuzului il auzeam inca de departe si ne grabeam cu mic cu mare sa-i intampinam pe cei dragi. Odata cu ei veneau si vestile; – A fost bombardata zona…., un avion a fost doborat chiar langa…
Tata venea aproape saptamanal, uneori singur, alteori insotit
de unul din frati sau cand nu putea, soferul ne inmana o scrisoare cu motivele absentei sau cu noutati. Asa am aflat ca in timpul alarmelor de noapte, cand toti incercau sa iasa din Bucuresti, unul din fratii mei, era sa fie calcat de o masina dintr-un convoi cu militari nemti care se grabeau sa paraseasca orasul pentru a se pune la adapost. Datorita loviturilor primite peste degete cu patul armelor, a trebuit sa renunte a mai sta agatat de oblonul din spate al uneia din ele in incercarea disperata de a se salva.
Donner wetter…

1944 – Primavara lui ’44

1944b Eram in clasa doua si-mi aduc aminte ca in momentul in care se anunta prealarma, invatatorul ne trimitea pe toti acasa. Eu care invatam la scoala primara “Ienechita Vacarescu” de pe Serban Voda, la doi pasi de Bdul Marasesti, aveam o bucata buna de mers pentru a ajunge acasa . In acest timp, toata lumea se grabea catre locuinte sau adaposturi iar in momentul declansarii alarmei nimic nu se mai misca pe strazi. In aceeasi directie cu mine mai mergeau trei colegi, cu care de cele mai multe ori porneam pe jos, tramvaiele fiind oprite si abandonate in mijlocul strazilor. Ne grabeam cat puteam si ne strecuram cat mai aproape de cladiri sau de garduri pentru a nu fi vazuti de catre cei de la AP (Apararea Pasiva), care ne-ar fi oprit si ne-ar fi introdus in cel mai apropiat adapost, sau de sus de catre cei din avioane!!!
Ce naivi eram! Si nu numai noi ci si adultii. Toata lumea vorbea in soapta ca sa nu fie auzita de piloti. Acum, datorita evolutiei tehnicii, aceste lucruri ar fi posibile, dar atunci…? Pur si simplu nu stiam!
De foarte multe ori nu se intampla nimic! La un timp dupa declansarea alarmei se suna incetarea si incet, incet viata isi relua cursul si totul reintra in normal.
Intr-o zi, dupa ce fuseseram expediati acasa, si ne aflam cam prin dreptul crematoriului Cenusa de pe Serban Voda, au aparut niste avioane ce se incapatanau sa bombardeze “cociocul” ( Parcul Tineretului de azi) pentru a reduce la tacere o baterie de tunuri antiaeriene plasata prin smarcuri si care tragea cu inversunare in ele.
Noi ne-am ghemuit langa un gard si nu ne-am miscat pana ce nu s-a linistit totul.
Cand am ajuns acasa, mama era disperata ca nu stia nimic despre mine.
Pe la inceputul verii, tata a hotarat sa ne scoata din Bucuresti si sa ne puna la adapost de nebunia care incepuse sa ia proportii.
Asa ca intr-o zi, mama, sora mea si cu mine, ne-am refugiat in comuna Hotarele, la circa 50 de kilometri de capitala spre Oltenita.
Dar despre asta, cu alt prilej.