Blogul regizorului Victor Antonescu

A fost un an bun pentru agricultura. Se facuse atat porumb cat nu-l mai puteau culege taranii de pe camp si atunci ca in mai fiecare an, se apela la alte forte pentru a completa lipsa mainii de lucru in domeniu.
S-a crezut ca din moment ce din mainile noastre ies adevarate bijuterii, le putem folosi intr-un mod si mai creator la culesul artistic al cucuruzului.
Asa ne-am trezit intr-o zi ca toti reprezentantii de sex barbatesc din sectia animatie a Studioului Bucuresti, sunt invitati la CAP-ul din comuna Buftea, la cules de porumb.
Presedinta sindicatului ne-a insotit pana la noul loc de munca si dupa ce ne-a predat bob numarat unui satean, s-a intors la studiou.
Acesta, dupa ce ne-a facut instructajul cu privire la tehnica depanusarii, a smulgerii stiuletilor de pe coceni si depozitarea lor in gramezi la capatul de rand, a plecat in treburile sale.
Am inceput sa atacam stiuletii conform indicatiilor primite, si pe masura ce inaintam pe randuri, ne-am dat seama ca ne departam tot mai mult de capatul de rand si atunci s-a dovedit inca odata inventivitatea intregului colectiv, care din locul in care ne aflam, lansam cocenii culesi cu o precizie aproximativa de circa 10 metri de locul de depozitare, urmand ca la sfarsit sa-l adunam conform cerintelor.
Totul mergea perfect, pana cand ne-am dat seama ca am ramas doar cativa. Tot mai putini coceni zburau pe deasupra capetelor noastre si se facuse o liniste suspecta. Cei care ramaseseram in mijlocul porumbistii, plini de praful gros pe care il simteam deja in gura si cu bratele zgariate de frunzele uscate si ascutite ca niste lame am inceput sa adulmecam un miros ciudat caruia nu-i dadusem atentie la inceput. Mirosea parca a tuica!!! Am pornit in directia din care venea tot mai tare mirosul si descoperim cu surprindere, in mijlocul campului de porumb o coliba
din lemn cu un firicel de fum deasupra. De acolo se auzeau voci si rasete. Ne apropiem si descoperim pe majoritatea colegilor “cinstindu-se” cu tuica ce curgea chiar atunci intr-o galeata. Dupa fetele lor ce capatasera deja un pic de culoare specifica, mi-am dat seama ca activitatea culesului de porumb pe acea zi s-a incheiat asa ca imbiat si de sateanul de la cazan, am gustat si eu. Era prima data cand vedeam un cazan de tuica in plina activitate si tot prima data cand simteam gustul unei tuici mai tari si calde. Am aflat ca bausem chiar din “frunte”, prima tuica iesita din cazan. Nu-i mai ardea nimanui sa se ocupe de ingramadirea stiuletilor
de porumb de la capetele randurilor.
Abia a doua zi ne-am dat seama cat de utila a fost activitatea de culegere a porumbului pentru propria noastra activitate. Eram bine dispusi si optimisti ca in cateva zile, taieturile din palme se vor vindeca si vom putea in sfarsit sa mai apucam sa desenam ceva pana la viitorul cules de porumb. Nu a mai fost cazul intrucat ne-am mutat in Bucuresti.

Dictionar
Panusa – Fiecare din foile care infasoara un stiulete de porumb.

George Sibianu (Saidel) a realizat in 1959 un film de papusi, combinat cu filmare reala, “Musafirul nedorit” la care si-au adus aportul: Horia Arama ca scenarist, decoruri semnate de Lucretia Sibianu, muzica lui Aurel Giroveanu, imaginea de Constantin Iscrulescu. La acest film, Georgica, cum ii spuneam noi, a apelat la un colaborator de exceptie, o pisica, care, daca nu ar fi decedat pe “ultima suta de metri” a realizarii filmului, ar fi avut sansa de a se numara printre starurile lansate de filmul romanesc de animatie.
Dar saraca pisica, fie din cauza stresului din platoul de filmare, fie din lipsa
de comunicare cu ceilalti membrii ai echipei, a incetat din viata inainte de a se trage ultimele cadre cu ea. Filmul trebuia totusi terminat si cum o dublura a actritei nu aveau, toti si-au pus capul la contributie pentru a gasi o solutie de finalizare.
Ce-i de facut? De unde o alta pisica asemanatoare, daca nu identica?
Totul parea compromis.
Incercand sa explice conducerii studioului imposibilitatea terminarii filmului si argumentand solicitarea opririi acestuia inainte de a se face noi cheltuieli, au primit un raspuns clar si incurajator. DESCURCATI-VA (. punct)
Filmul a fost totusi terminat fara ca cineva sa fi observat drama care se consumase in platou.
Cum a fost posibil?
Simplu!
Au facut ceva modificari in scenariu, s-au schimbat cateva unghiuri de filmare iar miscarea a fost realizata cadru cu cadru ca la orice film cu obiecte animate.
In pauzele dintre scenele in care prezenta “ei” era absolut necesara in platou, aceasta se “odihnea” intr-un frigider cumparat special pentru acest lucru!
Dupa terminarea filmului, raposata a fost ingropata in curtea studioului cu toate onorurile ce i se cuveneau, dar n-a mai fost trecuta pe generic.
Brrrrrrrr….

Se intampla prin anii ’60. Intr-o sedinta de productie s-a pus problema penuriei de pelicula Eastman pentru intreg studioul. Doru Nastase, cu umoru-i cunoscut, se ridica si face propunerea ca sa se filmeze pe Shaterton (un fel de banda izolatoare cu care se sigilau cutiile cu pelicula virgina sau expusa dar nedevelopata). Cei de la organizarea muncii, care au luat de buna propunerea lui Doru Nastase au si inceput sa se intereseze de unde se poate achizitiona “pelicula” respectiva. Gluma a facut inconjurul studioului si ori de cate ori se vorbea de pelicula, se oferea alternativa Shaterton!

Imi amintesc ca prin anii ’60 – ’70 , toti desenatorii erau obligati sa predea recuziterului filmului toate resturile creioanelor folosite pentru a primi altele in schimb. Nu predai ciotul ramas, nu primeai creion! Aparusera intre timp pixurile dar nu prea se gaseau mine.
Ca sa ne procuram mine, ascuteam un creion la un capat, ii prindeam mina in pix si-i dadeam foc lemnului care o inconjura. Lemnul se desfacea eliberand mina care apoi o foloseam la pix. Perfect, dar asa nu mai aveam cioturi pentru decontare. Atunci ne-a venit ideea de a sacrifica un creion pe care-l taiam in bucatele de circa 3 cm, pe care dupa ce le ascuteam la un capat le predam la magazie, primind in schimb tot atatea creioane!Genial!