Cred ca era in jurul pranzului cand s-a dat alarma. Ne-am indreptat cu totii spre adapostul construit de tata in coltul gradinii si amenajat special pentru astfel de evenimente. Era acoperit cu grinzi de lemn peste care pusese pamant si avea peretii inclinati si captusiti cu scandura, iar de pe lavitele laterale nu lipseau o cana mare cu apa, zilnic improspatata, lumanari si un felinar de vant.
Doar barbatii au ramas afara sa priveasca cerul in asteptare. Dupa putin timp, aerul a inceput sa vibreze … vrrummm… vrrummm… vrrummm si incet, incet si-au facut aparitia grupuri compacte de avioane ce straluceau pe cerul senin. Eram la fel de curios ca cei mari si cu toata opozitia mamei, m-am lipit de unul din fratii mei, considerandu-ma in siguranta. Pentru protectie, toti tineau deasupra capului tigai si cratiti nedezlipindu-si ochii de pe infioratoarea defilare ce era parca fara de sfarsit. Unele dintre avioane lasau in urma o dara de fum alb, dar isi pastrau locul in formatie. Artileria antiaeriana se dezlantuise cu furie si urmaream norisorii negrii care se spargeau pe cer fara a tulbura in vreun fel impresionantul cortegiu al mortii. Exploziile bombelor si vacarmul tunurilor crease o atmosfera apocaliptica. Atunci am inteles dece tata lipise hartie gumata la toate ferestrele. Mai toate geamurile celor din jur, neprotejate in acest mod au avut de suferit, fie crapandu-se fie spargandu-se pur si simplu.
Nu mai stiu cat a durat bombardamentul, parca o vesnicie pana a sunat incetarea alarmei.
S-a lasat apoi o liniste apasatoare.
Deasupra orasului se vedeau zone fumegande ce dansau grotesc pe un cer senin.
Apoi au inceput sa apara vestile.
-A fost bombardata Calea Grivitei!
– Nordul Bucurestiului e plin de ruine si de victime!
Ai mei erau ingrijorati de soarta lui unchiul Vasile (Trestioreanu) si a familiei ce locuiau exact in zona care avusese cel mai mult de suferit.
Ne-am linistit cand am aflat ca sunt sanatosi si ca au inceput sa-si construiasca si ei un adapost pentru protectie.
A doua zi, sub capela cimitirului Bellu, au inceput sa fie aduse victimele bombardamentului. Noi copiii, curiosi ca toti cei de varsta noastra, ne inghesuiam sa privim prin ferestrele capelei ce dadeau spre subsol si sa urmarim cum se straduiau cativa barbati imbracati cu halate, sa identifice sau sa alcatuiasca din fragmente disparate cate un trup. Nu am rezistat prea mult si am plecat.
Seara a inceput sa se sape in spatele cimitirului, zona de la poalele pantei (Valea Plangerii cum era cunoscuta atunci) o groapa comuna ca un sant lung si adanc in care au fost inhumate toate trupurile nerevendicate. Ici, colo era cate o cruce pe care era scris cate un nume si atat.
Apropo de “protectia” noastra cu cratiti si tigai. Unui vecin, un varf de srapnel cat un borcan de mustar i-a strapuns acoperisul si a patruns pana in casa fara a exploda insa. Daca ar fi cazut in capul unuia dintre noi?…
Cred ca acest bombardament nu ar fi facut atatea victime daca oamenii ar fi fost pregatiti. Imi amintesc ca inainte de acest bombardament, dupa cate o alarma in care nu se intampla mai nimic, aflam, de exemplu ca in cartierul Aparatorii Patriei a cazut o bomba.
Ne-am dus si noi sa vedem si in afara de niste carpe si cartonul smuls de pe o casa si aruncate prin pomi de suflul unei bombe, altceva nu era nimic. De aici, probabil si ignorarea pericolului acestor bombardamente.
Tag: Diverse
Animatia si agricultura – toamna la Glina
Dupa cum ati putut observa, noi cei de la “animatie” nu am fost niciodata scutiti de corvezi, asa cum se intampla cu cei de la filmul jucat. Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata pe cineva din aceasta categorie cinematografica, chiar si un simplu muncitor, lucrand cot la cot cu noi. Imi pare rau pentru ei ca n-au avut sansa pe care am avut-o noi de a fi mereu in toiul evenimentelor ce presupuneau interventii de calitate si inalta calificare cum ar fi, ca sa dau doar un exemplu; Sortarea
cartofilor pentru consumul populatiei in perioada de iarna.
Cum se proceda?
Toamna, in timpul recoltarii cartofilor, directorul studioului primea un telefon de la cineva de la sectorul de partid in care era rugat frumos in maniera; – Maine sa-mi trimiti 20 de oameni pe platforma Glina la sortat cartofi! Inteles? Si inchidea telefonul.
Erau eliminati din start cei mai in varsta, suferinzii si femeile iar din ceilalti se forma o echipa puternica de oameni cat mai calificati ce urma sa reprezinte cu cinste animatia romaneasca in Aprozarele capitalei in iarna ce se apropia.
Daca-i ordin, cu placere….
Lasam creioanele, intrerupeam filmarea sau amanam montajul pentru aceasta sarcina mareata si la ora stabilita ne lua un autobuz care ne lasa la destinatie.
Platforma, cu niste magazii imense avand langa ele niste linii de serviciu pe care trageau trenurile ce descarcau cartofii. De aici erau transportati in cupe de niste tractoare si desertati in incintele acoperite sub forma unor gramezi uriase.
Venea apoi un responsabil care dupa ce afla de unde suntem si bifa intr-un carnet prezenta noastra la noul loc de munca, ne conducea la una din gramezi si ne anunta; Asta-i a voastra! Cand terminati, puteti pleca! Si o lua din loc catre alt colectiv. Cand aveam norocul sa nimerim niste cartofi uscati, mai era cum era, dar daca aveam ghinionul sa dam peste niste cartofi plini de pamant ce fusesera plouati, eram in culmea fericirii intrucat nu era nici o sursa de apa prin apropiere sa ne putem spala pe maini de mizeria de pe ei. Era de fapt pamantul ogoarelor tarii pe care-l luam acasa cu mandrie.
Ultimul moment de incantare al acelor zile, era cand la terminarea activitatii trebuia sa ne descurcam singuri, intrucat autobuzul plecase cu altii mai vrednici dar eram mandri ca nimeni nu sortase cartofii mai artistic ca noi.
Sa fie primit!
Animatia si agricultura – Cum am ajutat agricultura
Era, cred prin ’69 -’70, dupa una din inundatiile care daduse peste cap agricultura.
Cum toata suflarea din tara era mobilizata sa ajute la diminuarea pagubelor, sefii nostri, la cererea expresa a comitetului de partid al sectorului ne-a organizat, intr-una din duminici, o activitate prin care urma ca toti tinerii din studiou sa ia contact direct cu agricultura din comuna Glina, de langa Bucuresti, unde trebuia sa dam o mana de ajutor, eventual chiar doua cu rezultate benefice atat pentru taranime cat si pentru noi, facandu-ne mana pentru a doua zi in fata plansetelor de desen.
Trecem cu autobuzul prin comuna privind la localnicii, care mai de care mai elegant, ce asteptau masinile catre Bucuresti. Era doar duminica, nu?
Autobuzul ne debarca la intrarea in CAP de unde ne preia un inginer
agronom care o porneste pe drumul prafuit dintre campuri.
La un moment dat, o femeie de la capatul unei tarlale i se adreseaza inginerului:
– Tov. inginer, nu-mi dati si mie niste oameni?
Noi eram aia!
De fapt in afara de inginer, brigadiera si noi, nu mai era nimeni cat priveai cu ochii.
Inginerul nu-i raspunde si dupa ce mai rascolim praful de pe drum inca un sfert de ora, ne oprim in dreptul unui camp plin de buruieni.
– Aici e! si ne arata campul. Trebuie sa-l pliviti de buruieni pentru a putea recolta morcovii.
Surprinsi de tampenia inginerului, incercam sa-l determinam sa-si schimbe optiunea:
– N-ar fi mai bine sa procedam invers, ca sunt mai putini morcovi?
– Nu! Doar buruienile!
– Bine, dar de unde si pana unde?
– De aici si pana acolo si ridicand mana ne arata pana undeva la circa 300 de metri in fata noastra.
Privind in stanga si-n dreapta, ne-am dat seama ca latimea campului era de aproximativ 70 de metri, apoi privindu-ne ne-am intrebat daca nu e cumva o gluma proasta dar cum inginerul ne-a parasit intre timp, a ramas sa ne organizam singuri.
Colegul meu, regizorul si criticul de arta Virgil Mocanu care venise cu un radiocasetofon, il plaseaza la circa 20 de metri in interiorul campului si stimulati de muzica de calitate incepem “importanta” activitate.
Nu mai spun ca spre rusinea colectiva, aveam printre noi tineri care nu vazusera in viata lor cum arata partea aeriana a morcovilor. S-a intamplat de multe ori sa smulga dintre buruieni cate un morcov pe care dupa identificarea – A! Asta-i un morcov! – il infigea la loc in pamant.
Si uite-asa, mai mutand casetofonul, mai scotand si morcovi din tarla, timpul a trecut si a venit ora de plecare si nu inaintaseram decat vreo 50 de metri.
Cand am privit bucata de maidan pe care am muncit in acea zi ne-am dat seama de inutilitatea efortului depus. Gramezi de buruieni se ridicasera in urma noastra si ici – colo niste morcovi amarati (inclusiv cei rasaditi de noi).
La plecare am aflat ca inginerul era dus la masa. Eram singuri. Pana si brigadiera plecase. Asa ca plini de praf si cu mainile hartanite ne-am gandit sa pornim si noi catre case. Chiar daca a doua zi abia tineam creionul in mana, eram mandri ca acea mana a ajutat agricultura sa iasa din impas.
Autentice – Simion Alexandrescu
Aveam un coleg surdo-mut, Simion Alexandrescu, cu care ma intelegeam prin semne, eu cunoscand deja cele doua tipuri de alfabete, latin si slavon si invatand de la el o multime de “simboluri” ale unor cuvinte,in asa fel incat de foarte multe ori puteam comunica fara sa deranjam pe nimeni. Tot el m-a invatat cum putem comunica pe “intuneric”.
El statea cu spatele la mine, iar eu compuneam cuvinte din litere (folosind doar o mana – cazul alfabetului latin) pe care el o palpa pana descifra semnul, apoi ma lovea usor peste mana pentru a trece la urmatoarea litera.
El vorbea destul de greu dar, cu un oarecare efort, intelegeai ce dorea sa spuna.
Intr-o zi eram pe platforma din spate a unui autobuz venind dinspre “Casa Scanteii” catre centru si “stateam la taclale”.
In jurul nostru calatorii, vazandu-ne “discutand”, faceau fel si fel de remarci: Saracii de ei… Si sunt asa de tineri… Vai de ei sarmanii… etc.
Observand atentia cu care eram urmariti, ii “traduceam” lui Simion tot ce se discuta pe seama noastra si ne amuzam copios.
Autobuzul ajunge pe bulevardul Magheru si opreste in statia din care urma sa ne continuam drumul pe jos. Nu am de lucru si-i spun lui Simion cu glas tare: – Hai Simion ca aici coboram! Cei din jur raman interzisi! Unii se amuzau, printre care si noi iar altii abia se abtineau sa nu ne traga niste suturi “undeva”.
Bine ca am coborat rapid.
Autentice -Tehnice
Liviu Ghigort, despre care am mai scris pe blogul meu, a fost in filmul de animatie exponentul conceptului DESENE PUTINE – MAXIMUM DE EFECT .
Din impresionanta sa filmografie citez doar cateva din realizarile sale ca fauritor de “vise”.
A realizat animatia la multe filme din care voi aminti doar “Albina si porumbelul” si “Ratoiul neascultator” avandu-l ca regizor pe Ion Popescu Gopo, sau regia semnata de el la filme ca : “Aparat universal”, “Petrolache Fat Frumos”, Oac, broscoiul laudaros”, “Legenda contemporana”, “Paralele”, “Pata” sau “Fara morala”, lasat special la sfarsit deoarece, la acest film, Liviu mi-a dat o sarcina de exceptie si anume de animator si OPERATOR (!!!) al acestor scene. A trebuit sa-i fac “animatia” unei scene care dura circa opt secunde cu doar sase desene!!!. Eroul principal, se deplasa pe un paralelogram imaginar, trasand prin pasii sai conturul viitoarei constructii.
M-am descurcat, datorita solutiilor tehnice pe care amandoi le-am elaborat.
Dar nu despre asta intentionam sa va vorbesc, ci despre faptul ca Liviu a fost si un impatimit al tehnicii. Avea un CZ de 175 cmc pe care mai mereu il desfacea piesa cu piesa si-l reasambla si cu care a participat la o multime de concursuri de motocros.
Ii placeau mult si masinile de epoca.
Isi cumparase la un moment dat un Fiat, nu-mi mai aduc aminte anul de fabricatie, dar era o hardughie monstruoasa, ale carei calitati numai el le cunostea.
Pe atunci Liviu fuma foarte mult, ca si mine de altfel.
Intr-o zi vine la studiou cu urme de ranire serioasa pe frunte, nas si barbie, unele sangerande si protejate cu pansamente.
– Ce-ai patit nea Liviule?
Imi raspunde amuzat.
– Mai nimic! Acum doua zile eram sub masina si avand o problema cu garnitura de la baia de ulei, in timp ce ma gandeam ce anume nu se potriveste, mi-am aprins o tigara. O laveta imbibata cu benzina, care era langa mine s-a aprins iar prima mea reactie a fost sa ma ridic rapid si bum!!!
Uitasem ca deasupra era masina! Asta a fost tot!
Robinson Crusoe pe Dvd
Dupa cum probabil ati aflat si filmul de lung metraj “Robinson Crusoe” a aparut pe Dvd.
Voci personaje: Anda Calugareanu, Nucu Paunescu, Ion Caramitru, Horia Caciulescu, Alexandrina Halic, Valeriu Simion, Mircea Basta, Louisa Derderian.
Un film de VICTOR ANTONESCU
Animatie: Artin Badea, Roland Pupaza, Eduard Sasu, Valentin Baciu, Valentin Cain
Montaj: Stela Vasilescu
Sunet: ing. Ion Vartosu
Asistent regie: Elisabeta Antonescu
Muzica: Francesco de Masi
Scenografie: Luminita Cazacu
Imagine: Anca Barbu
Filmul poate fi achizitionat din magazinele Carrefour sau on line.
Animatia si agricultura – Toamna lui ’63 – La cules de cucuruz
A fost un an bun pentru agricultura. Se facuse atat porumb cat nu-l mai puteau culege taranii de pe camp si atunci ca in mai fiecare an, se apela la alte forte pentru a completa lipsa mainii de lucru in domeniu.
S-a crezut ca din moment ce din mainile noastre ies adevarate bijuterii, le putem folosi intr-un mod si mai creator la culesul artistic al cucuruzului.
Asa ne-am trezit intr-o zi ca toti reprezentantii de sex barbatesc din sectia animatie a Studioului Bucuresti, sunt invitati la CAP-ul din comuna Buftea, la cules de porumb.
Presedinta sindicatului ne-a insotit pana la noul loc de munca si dupa ce ne-a predat bob numarat unui satean, s-a intors la studiou.
Acesta, dupa ce ne-a facut instructajul cu privire la tehnica depanusarii, a smulgerii stiuletilor de pe coceni si depozitarea lor in gramezi la capatul de rand, a plecat in treburile sale.
Am inceput sa atacam stiuletii conform indicatiilor primite, si pe masura ce inaintam pe randuri, ne-am dat seama ca ne departam tot mai mult de capatul de rand si atunci s-a dovedit inca odata inventivitatea intregului colectiv, care din locul in care ne aflam, lansam cocenii culesi cu o precizie aproximativa de circa 10 metri de locul de depozitare, urmand ca la sfarsit sa-l adunam conform cerintelor.
Totul mergea perfect, pana cand ne-am dat seama ca am ramas doar cativa. Tot mai putini coceni zburau pe deasupra capetelor noastre si se facuse o liniste suspecta. Cei care ramaseseram in mijlocul porumbistii, plini de praful gros pe care il simteam deja in gura si cu bratele zgariate de frunzele uscate si ascutite ca niste lame am inceput sa adulmecam un miros ciudat caruia nu-i dadusem atentie la inceput. Mirosea parca a tuica!!! Am pornit in directia din care venea tot mai tare mirosul si descoperim cu surprindere, in mijlocul campului de porumb o coliba
din lemn cu un firicel de fum deasupra. De acolo se auzeau voci si rasete. Ne apropiem si descoperim pe majoritatea colegilor “cinstindu-se” cu tuica ce curgea chiar atunci intr-o galeata. Dupa fetele lor ce capatasera deja un pic de culoare specifica, mi-am dat seama ca activitatea culesului de porumb pe acea zi s-a incheiat asa ca imbiat si de sateanul de la cazan, am gustat si eu. Era prima data cand vedeam un cazan de tuica in plina activitate si tot prima data cand simteam gustul unei tuici mai tari si calde. Am aflat ca bausem chiar din “frunte”, prima tuica iesita din cazan. Nu-i mai ardea nimanui sa se ocupe de ingramadirea stiuletilor
de porumb de la capetele randurilor.
Abia a doua zi ne-am dat seama cat de utila a fost activitatea de culegere a porumbului pentru propria noastra activitate. Eram bine dispusi si optimisti ca in cateva zile, taieturile din palme se vor vindeca si vom putea in sfarsit sa mai apucam sa desenam ceva pana la viitorul cules de porumb. Nu a mai fost cazul intrucat ne-am mutat in Bucuresti.
Dictionar
Panusa – Fiecare din foile care infasoara un stiulete de porumb.
Autentice – Rasu’- Plansu’
George Sibianu (Saidel) a realizat in 1959 un film de papusi, combinat cu filmare reala, “Musafirul nedorit” la care si-au adus aportul: Horia Arama ca scenarist, decoruri semnate de Lucretia Sibianu, muzica lui Aurel Giroveanu, imaginea de Constantin Iscrulescu. La acest film, Georgica, cum ii spuneam noi, a apelat la un colaborator de exceptie, o pisica, care, daca nu ar fi decedat pe “ultima suta de metri” a realizarii filmului, ar fi avut sansa de a se numara printre starurile lansate de filmul romanesc de animatie.
Dar saraca pisica, fie din cauza stresului din platoul de filmare, fie din lipsa
de comunicare cu ceilalti membrii ai echipei, a incetat din viata inainte de a se trage ultimele cadre cu ea. Filmul trebuia totusi terminat si cum o dublura a actritei nu aveau, toti si-au pus capul la contributie pentru a gasi o solutie de finalizare.
Ce-i de facut? De unde o alta pisica asemanatoare, daca nu identica?
Totul parea compromis.
Incercand sa explice conducerii studioului imposibilitatea terminarii filmului si argumentand solicitarea opririi acestuia inainte de a se face noi cheltuieli, au primit un raspuns clar si incurajator. DESCURCATI-VA (. punct)
Filmul a fost totusi terminat fara ca cineva sa fi observat drama care se consumase in platou.
Cum a fost posibil?
Simplu!
Au facut ceva modificari in scenariu, s-au schimbat cateva unghiuri de filmare iar miscarea a fost realizata cadru cu cadru ca la orice film cu obiecte animate.
In pauzele dintre scenele in care prezenta “ei” era absolut necesara in platou, aceasta se “odihnea” intr-un frigider cumparat special pentru acest lucru!
Dupa terminarea filmului, raposata a fost ingropata in curtea studioului cu toate onorurile ce i se cuveneau, dar n-a mai fost trecuta pe generic.
Brrrrrrrr….
Autentice – Noua pelicula
Se intampla prin anii ’60. Intr-o sedinta de productie s-a pus problema penuriei de pelicula Eastman pentru intreg studioul. Doru Nastase, cu umoru-i cunoscut, se ridica si face propunerea ca sa se filmeze pe Shaterton (un fel de banda izolatoare cu care se sigilau cutiile cu pelicula virgina sau expusa dar nedevelopata). Cei de la organizarea muncii, care au luat de buna propunerea lui Doru Nastase au si inceput sa se intereseze de unde se poate achizitiona “pelicula” respectiva. Gluma a facut inconjurul studioului si ori de cate ori se vorbea de pelicula, se oferea alternativa Shaterton!
Autentice – Economie si inventivitate
Imi amintesc ca prin anii ’60 – ’70 , toti desenatorii erau obligati sa predea recuziterului filmului toate resturile creioanelor folosite pentru a primi altele in schimb. Nu predai ciotul ramas, nu primeai creion! Aparusera intre timp pixurile dar nu prea se gaseau mine.
Ca sa ne procuram mine, ascuteam un creion la un capat, ii prindeam mina in pix si-i dadeam foc lemnului care o inconjura. Lemnul se desfacea eliberand mina care apoi o foloseam la pix. Perfect, dar asa nu mai aveam cioturi pentru decontare. Atunci ne-a venit ideea de a sacrifica un creion pe care-l taiam in bucatele de circa 3 cm, pe care dupa ce le ascuteam la un capat le predam la magazie, primind in schimb tot atatea creioane!Genial!